Ședințe de judecată: Februarie | | 2024
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Secţia I civilă

Decizia nr. 242/2019

Şedinţa publică din data de 1 februarie 2019

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele;

Prin cererea înregistrată la data de 19.03.2015, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. x/2015, reclamanta S.C. A. S.R.L. a chemat în judecată pârâtele S.C. B. S.R.L. şi Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, solicitând anularea mărcii C., înregistrată sub nr. x/04.11.2009, obţinută prin înregistrarea cu rea-credinţă la Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci şi, pe cale de consecinţă radierea mărcii C. din Registrul Naţional al Mărcilor, obligarea pârâtelor la suportarea în solidar a cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Reclamanta a invocat în drept dispoziţiile art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998.

Prin întâmpinarea formulată la data de 08.06.2015, pârâta B. S.R.L. a solicitat respingerea acţiunii de anulare a mărcii pentru rea-credinţă ca fiind neîntemeiată şi obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinarea formulată la data de 03.06.2016, pârâtul OSIM, la rândul său, a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiate.

Prin Sentinţa civilă nr. 652/10.05.2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, cererea a fost admisă şi s-a dispus anularea înregistrării mărcii C. înregistrată pentru servicii din clasa 44 - Clasificarea de la NISA - sub nr. x/04.11.2009, s-a dispus radierea înregistrării mărcii din Registrul Naţional al Mărcilor şi a fost obligată pârâta S.C. B. S.R.L. la plata către reclamantă a sumei de 100 RON cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru. Totodată, a fost respinsă cererea pârâtei S.C. B. S.R.L. de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

În termen legal, împotriva acestei sentinţe, pârâta S.C. B. S.R.L. a formulat apel, criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie.

Prin Decizia civilă nr. 35A din 17 ianuarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, apelul pârâtei a fost respins ca nefondat.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, pârâta a promovat recurs, prevalându-se de motivele de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă susţine, pe temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., că hotărârea cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii.

Atât instanţa de fond, cât şi instanţa de apei au realizat o analiză superficială a considerentelor de fapt şi de drept, hotărârea fiind pronunţată fără indicarea tuturor motivelor pe care se sprijină soluţia pronunţată şi motivele pentru care sunt înlăturate afirmaţiile pârâtei, sens în care recurenta-pârâtă susţine că hotărârea este pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., text care se coroborează cu prevederile art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului; cu privire la acest aspect, recurenta afirmă că sunt relevante hotărârile pronunţate în cauzele Artico împotriva Italiei, din 13 mai 1980. paragraful 33, Perez împotriva Franţei (GC), paragraful 80, şi Van der Flurk împotriva Olandei, din 19 aprilie 1994, paragraful 59, Helle contra Finlande, Albina contra României etc.; recurenta invocă şi jurisprudenţă naţională, de ex., Decizia civilă nr. 3338 din 11 aprilie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, Decizia nr. 1225 din 28 iunie 2016 pronunţată în recurs de secţia a II-a a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie etc.

Prin urmare, invocând practica judiciară a instanţei supreme, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, recurenta-pârâta susţine că instanţa de apel ar fi trebuit să analizeze apărările tuturor părţilor, prin raportare la temeiurile de drept invocate, şi aplicabile în cauză, dat fiind faptul că toată apărarea reclamantei este construită pe obiectul Contractului de execuţie lucrări cu nr. 605/24.09.2008.

Se mai arată că în faţa instanţei de apel, D. a prezentat fişierul care confirmă data de 25.07.2008 ca dată a creării în soft a logo-ului, respectiv graficii mărcii "C." (asupra căruia acesta deţine un drept de autor), aşadar, anterior semnării contractului de care se prevalează reclamanta (24.09.2008); aceste aspecte trebuiau coroborate cu răspunsul la interogatoriu, unde s-a recunoscut că prima relaţie comercială dintre A. S.R.L. şi E. S.R.L. a fost cu ocazia semnării contractului, în septembrie 2008, ceea ce dovedeşte încă odată buna-credinţă a recurentei în cauză.

În opinia recurentei, instanţa de control s-a limitat a prelua afirmaţiile reclamantei-intimate, apreciind greşit asupra naturii cauzei, a temeiul de drept pe care şi-a întemeiat aceasta cererea de chemare în judecată şi reţinând că S.C. B. S.R.L. nu avea interes să înregistreze o marcă pentru servicii care nu intrau în sfera sa de activitate, scopul înregistrării fiind blocarea A. S.R.L. la a mai folosi marca.

Or, această concluzie este una eronată pornind de la textele legale invocate anterior, în condiţiile în care societatea intimată foloseşte în continuare marca "C.", pe de o parte, iar declanşarea prezentului litigiu a fost determinată exclusiv de faptul că recurenta-pârâtă a promovat Acţiunea civilă nr. 5378/117/2014 a Tribunalului Specializat Cluj, suspendată în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. până la soluţionarea prezentei cauze.

În mod evident este vorba despre o reacţie în apărare a intimatei A. S.R.L. şi nu pentru că aceasta doreşte în mod real apărarea mărcii sale sau are intenţia de a o înregistra pe numele său, sens în care recurenta apreciază că în cauză este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Un al doilea motiv de recurs invocat de recurentă îl constituie cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Astfel, se arată de către recurentă că analiza relei-credinţe trebuia făcută prin raportare la prevederile art. 9, 10, 11 şi 16 din Legea nr. 84/1998 privind mărcile, coroborat cu art. 1 alin. (1), alin. (2) şi art. 12, art. 16 din Legea nr. 8/1996 privind drepturile de autor.

Instanţa de apel nu a făcut această analiză, ci s-a limitat la a analiza reaua-credinţă generic, fără a se pronunţa şi verifica obiectul contractului din 24.09.2008, raportat la art. 962 C. civ. din 1864, respectiv ce drepturi deţinea D. asupra graficii logo-ului în speţă şi dacă a existat o legătură între atributele pe care i le conferea acel drept şi înregistrarea mărcii pe numele pârâtei-recurente, în cadrul căreia era asociată aceeaşi persoană, în contextul în care A. S.R.L. a refuzat înregistrarea şi mai apoi cumpărarea mărcii în litigiu.

Existenţa relei-credinţe, condiţie legală pentru anularea unei mărci înregistrate este subordonată unor condiţii cumulative legale ce reies din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, relativ la interpretarea dispoziţiilor legale în materie: cunoaşterea "faptului relevant" (adică a existenţei dreptului de autor al creatorului logo-ului - D.), faptul că s-a refuzat înregistrarea mărcii pe numele A. S.R.L. - elementul obiectiv, precum şi elementul subiectiv - intenţia frauduloasă. Niciuna dintre aceste condiţii nu se substituie celeilalte, iar dacă s-a apreciat că există elementul obiectiv, instanţa de judecată trebuie să analizeze cu aceeaşi rigoare şi existenţa elementului subiectiv, pentru că dacă s-a constatat că există elementul obiectiv, elementul subiectiv nu se prezumă.

Recurenta concluzionează că pretenţia reclamantei este nefondată, iar soluţia instanţei de apel este pronunţată cu aplicarea greşită a legii, câtă vreme instanţa de la Luxemburg, în stabilirea criteriilor minimale ce trebuie avute în vedere de instanţă la statuarea relei credinţe, a făcut referire şi la evaluarea conduitei titularului ulterior înregistrării mărcii.

În concluzie, recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului, astfel cum a fost formulat, casarea în tot a deciziei atacate şi trimiterea spre rejudecare instanţei de apel.

Recursul a fost înaintat Înaltei Curţi de Casaţi şi Justiţie, fiind înregistrat pe rolul secţiei I civile şi, ulterior repartizat aleatoriu prin sistem computerizat, completului de filtru nr. 7, specializat în soluţionarea cauzelor de proprietate intelectuală.

După înregistrare, s-a procedat la efectuarea comunicărilor prealabile şi la întocmirea raportului asupra admisibilităţii recursului, raport însuşit de completul de filtru, potrivit rezoluţiei din 18 septembrie 2018; raportul a fost comunicat părţilor, în condiţiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ., cu menţiunea posibilităţii formulării unui punct de vedere asupra acestuia.

Părţile nu au făcut uz de acest drept, astfel că, la 15 noiembrie 2018 s-a fixat termen în vederea discutării admisibilităţii în principiu a recursului.

Prin încheierea dată în complet de filtru la 23 noiembrie 2018, recursul formulat de pârâta S.C. B. S.R.L. a fost admis în principiu, stabilindu-se termen în şedinţa publică din 18 ianuarie 2019.

Recursul formulat este nefondat, potrivit celor ce urmează.

Recurenta-pârâtă şi-a întemeiat calea de atac pe două motive de casare - art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

Din perspectiva primului motiv de recurs, a susţinut că decizia recurată cuprinde motive contradictorii ori numai străine de natura pricinii, în sensul unei insuficiente motivări a hotărârii, imputându-i instanţei de apel, în esenţă, că nu a răspuns tuturor argumentelor sale.

Critica formulată este nefondată.

Cererea de chemare în judecată a avut ca obiect anularea mărcii C., înregistrată la OSIM sub nr. x/04.11.2009 în favoarea recurentei-pârâte pentru motivul înregistrării mărcii cu rea-credinţă, în temeiul art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998.

Prima instanţă a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. şi a dispus anularea mărcii pârâtei, iar împotriva acestei sentinţe pârâta a formulat apel pentru motive de nelegalitate şi netemeinicie.

Exigenţa motivării hotărârii judecătoreşti este o garanţie a caracterului echitabil al procedurii şi împotriva arbitrariului instanţei, fiind reglementată de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Potrivit acestui text, hotărârea judecătorească va cuprinde, din acest punct de vedere, considerentele, în care, potrivit textului invocat, se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Transpunând dispoziţiile acestei norme în contextul criticilor formulate de recurentă, Înalta Curte apreciază că obligaţia instanţei de apel de a motiva decizia pe care a pronunţat-o, priveşte, în esenţă, analiza criticilor formulate de către pârâtă prin motivele de apel, cu arătarea situaţiei de fapt pe care a reţinut-o şi a considerentelor de fapt şi de drept pentru care a confirmat soluţia primei instanţe, criterii legale pe care decizia recurată le îndeplineşte.

Mai mult decât atât, motivarea hotărârii judecătoreşti nu reprezintă o chestiune de cantitate şi nici nu obligă instanţa de a răspunde tuturor argumentelor de fapt şi de drept ale părţilor, instanţa putând să grupeze unele dintre acestea pe baza unui numitor comun şi să le răspundă în cadrul unui singur considerent; totodată, este necesară analiza acelor motive şi apărări care sunt esenţiale pentru dezlegarea pricinii, care au aptitudinea de a demonstra analiza efectivă a cauzei, potrivit exigenţelor Curţii Europene a Drepturilor Omului.

Or, în contextul motivului de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a formulat susţineri de maximă generalitate prevalându-se, în special, doar de variantele normative vizând indicarea unor motive contradictorii de către instanţa de apel ori numai a unor motive străine de natura pricinii.

Dacă pentru invocarea nemotivării hotărârii supuse căii de atac, în principiu, este suficientă trimiterea la dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., pentru celelalte două variante normative - motivarea contradictorie ori motivarea pe baza unor motive străine de natura pricinii - recurenta era ţinută să indice instanţei de recurs şi să dezvolte atare ipoteză de casare prin critici concrete din care să reiasă cu claritate caracterul contradictoriu al unor considerente în drept (având în vedere că instanţa de recurs exercită exclusiv un control judiciar de legalitate) şi să indice acele considerente străine de natura pricinii.

Cu toate acestea, recurenta face trimitere doar la modalitatea de apreciere a probelor (contractul încheiat între cele două societăţi la 24.09.2008, fişierul depus de către pârâtă prin care demonstra data creării logo-ului, interogatoriul intimatei etc.) şi cum acestea trebuiau interpretate şi coroborate între ele, declarându-şi dezacordul faţă de concluzia instanţei de apel şi de decizia pronunţată; or, aceste aspecte care nu pot fi cenzurate de instanţa de recurs, întrucât stabilirea ori verificarea situaţiei de fapt reţinute de instanţele de fond şi, deci, temeinicia hotărârii recurate, nu pot constitui obiect al recursului, întrucât instanţa de recurs este ţinută de limitele controlului de legalitate ce nu poate fi exercitat decât pentru motivele expres şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Revenind la dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanţa de apel a analizat criticile formulate de către pârâtă, procedând, în temeiul art. 479 alin. (1) C. proc. civ., la verificarea situaţiei de fapt a cauzei, pe care a încadrat-o în drept şi a demonstrat modalitatea de aplicare la speţă a prevederilor art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998, din perspectiva criteriilor jurisprudenţiale ale Curţii de Justiţie a Uniunii Europene conturate în aplicarea dispoziţiilor identice din Regulamentului (CE) nr. 40/94 - art. 51 alin. (1) lit. b) - în special, în Cauza C-529/07 Chocoladefabriken Lindt & Spungli AG din care reies criteriile pertinente pentru aprecierea relei-credinţe a solicitantului în momentul depunerii cererii de înregistrare a mărcii, hotărâre, de altfel, indicată şi de către recurentă prin motivele de recurs.

Înalta Curte urmează a înlătura ca nefondate şi criticile întemeiate pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Recurenta a susţinut, pe acest temei, că în analiza relei-credinţe trebuia a se face aplicarea prevederilor art. 9, 10, 11 şi 16 din Legea nr. 84/1998 coroborate cu art. 1 alin. (1) şi (2), art. 12 şi 16 din Legea nr. 8/1996.

Înalta Curte, verificând motivele de apel formulate de către pârâtă, constată că aceasta nu a invocat o atare critică prin memoriul de recurs; prin urmare, cu deplina respectare a limitelor devoluţiunii fixate prin motivele de apel - art. 477 alin. (1) C. proc. civ., precum şi a celor determinate de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă - art. 478 alin. (1) din acelaşi cod, având în vedere că o atare apărare nu a fost invocată de către pârâtă nici prin întâmpinarea formulată la prima instanţă - dosar tribunal, instanţa de apel a examinat doar criticile concepute de apelantă prin motivele de apel, analizând cauza sub toate aspectele criticate, verificând situaţia de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.

În consecinţă, astfel de susţineri nu ar putea fi examinate direct în recurs pentru că se opun dispoziţiile art. 488 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora: "Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deşi au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanţa a omis să se pronunţe asupra lor."

Instanţa de apel nu era ţinută de o atare analiză a relei-credinţe, mai mult decât atât, pe baza unor norme fără incidenţă în cauză, analiza pertinentă a cauzei fiind realizată pe baza temeiului juridic direct aplicabil - art. 47 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 84/1998.

Recurenta mai impută curţii de apel că nu s-a pronunţat şi nu a verificat obiectul contractului din 24.09.2008, raportat la prevederile art. 962 C. civ. din 1864 şi nu a stabilit ce drepturi avea D. asupra graficii logo-ului C. şi dacă a existat o legătură între atributele pe care i le conferea acel drept şi înregistrarea mărcii pe numele pârâtei-recurente, în cadrul căreia era asociată aceeaşi persoană, în contextul în care intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a refuzat înregistrarea şi mai apoi cumpărarea mărcii în litigiu.

Neanalizarea unei probe din dosar nu poate fi invocată drept o critică validă în recurs, întrucât o atare susţinere nu este susceptibilă de încadrare în prevederile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Totodată, Înalta Curte constată că instanţa de apel era ţinută să verifice, în limitele devoluţiunii fixate de ceea ce s-a supus judecăţii la prima instanţă şi de ceea ce s-a apelat, legalitatea şi temeinicia soluţiilor pronunţate de tribunal cu privire la ceea ce s-a dedus judecăţii prin cererile formulate în cauză, evaluând şi apărările invocate împotriva pretenţiei afirmate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată.

Înalta Curte constată că posibilele drepturi ale numitului D. asupra graficii logo-ului nu au făcut obiect al judecăţii şi, mai mult decât atât, persoana menţionată nu este parte în cauză, potrivit cadrului procesual fixat prin cererile deduse judecăţii, ci este doar administratorul recurentei şi al S.C. E. S.R.L., societatea cu care intimata-reclamantă a încheiat contractul din 24.09.2008 privind prestarea unor servicii publicitare.

În consecinţă, Înalta Curte constată, contrar celor susţinute de recurentă, că instanţa de apel a făcut o corectă aplicare a criteriilor pertinente pentru aprecierea relei-credinţe a solicitantului în momentul depunerii cererii de înregistrare a mărcii, stabilite de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în hotărârea pronunţată în cauza C-529-07, şi anume: cunoaşterea faptului relevant - respectiv împrejurarea că solicitantul are sau trebuie să aibă cunoştinţă de faptul că un terţ utilizează un semn identic sau similar pentru un produs identic sau similar ce poate conduce la confuzie cu semnul a cărui înregistrare se cere (elementul obiectiv); intenţia solicitantului de a-l împiedica pe acest terţ să utilizeze un astfel de semn în continuare (elementul subiectiv), precum şi nivelul de protecţie juridică de care beneficiază semnul terţului şi semnul a cărui înregistrare se solicită.

Cu privire însă la modalitatea de aplicare concretă la speţă, în condiţiile respectării înţelesului conceptual al noţiunii de rea-credinţă la înregistrarea unei mărci şi a aplicării tuturor criteriilor relevante desprinse din jurisprudenţa Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, Înalta Curte nu poate face aprecieri, întrucât astfel s-ar depăşi limitele controlului de legalitate posibil a fi exercitat în recurs.

Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul formulat de către pârâtă, iar în aplicarea dispoziţiilor art. 451 şi urm. C. proc. civ. se va dispune obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată efectuate şi solicitate de către intimată, potrivit dovezilor de la dosar recurs (onorariu de avocat).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva Deciziei nr. 35A din 17 ianuarie 2018 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă pe recurenta-pârâtă S.C. B. S.R.L. la plata sumei de 595 RON către intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L., reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 1 februarie 2019.

Procesat de GGC - NN