Ședințe de judecată: Februarie | | 2024
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Completurile de 5 judecători

Decizia nr. 26/2019

Şedinţa publică din data de 4 februarie 2019

Asupra recursului de faţă, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanţele cauzei

1. Acţiunea disciplinară

Prin acţiunile disciplinare înregistrate pe rolul secţiei pentru judecători în materie disciplinară sub nr. x/2016, y/2017 şi 14/J/2017, conexate sub nr. x/2016, Inspecţia Judiciară a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună aplicarea uneia dintre sancţiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, pârâtului A., judecător în cadrul Curţii de Apel Cluj - pentru săvârşirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) şi c) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

2. Hotărârile instanţei disciplinare

i) Prin încheierea din şedinţă publică de la 5 aprilie 2017, pronunţată în Dosarul nr. x/2016, secţia pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii a dispus următoarele:

- cu unanimitate, respinge cererea de amânare a judecăţii cauzei formulată de pârâtul judecător A., ca neîntemeiată;

- cu unanimitate, recalificând cererea reconvenţională ca şi întâmpinare, respinge excepţiile invocate de pârât, ca neîntemeiate;

- cu majoritate, admite sesizarea din oficiu privind suspendarea din funcţie a pârâtului; în temeiul art. 52 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 317/2004 dispune suspendarea din funcţie a domnului A. - judecător în cadrul Curţii de Apel Cluj începând cu data de 6 aprilie 2017 şi până la soluţionarea definitivă a acţiunii disciplinare ce face obiectul Dosarului nr. x/2016

- amână judecata cauzei şi acordă termen de judecată la data de 10 mai 2017, ora 12:00, în vederea discutării conexării prezentei cauze cu Dosarul nr. x/2017, termen la care vor fi discutate şi probatoriile.

ii) Prin încheierea din camera de consiliu de la 25 aprilie 2018, pronunţată în Dosarul nr. x/2016, secţia pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii a dispus:

- în temeiul disp. art. 443 din C. proc. civ. respinge cererea de lămurire a înţelesului încheierii pronunţate la data de 10 ianuarie 2018, formulată de pârâtul A., ca neîntemeiată.

iii) Prin încheierea din şedinţa publică de la 25 aprilie 2018, pronunţată în Dosarul nr. x/2016, secţia pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii a dispus amânarea pronunţării la data de 9 mai 2018.

iv) Prin Hotărârea nr. 11J din 9 mai 2018, secţia pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii a admis acţiunile disciplinare conexe exercitate de Inspecţia Judiciară împotriva pârâtului A., judecător în cadrul Curţii de Apel Cluj şi, în temeiul disp. art. 100 lit. e) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, a aplicat pârâtului A., judecător în cadrul Curţii de Apel Cluj, în prezent suspendat din funcţie, sancţiunea disciplinară constând în "excluderea din magistratură", pentru săvârşirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) şi c) din acelaşi act normativ.

Cu privire la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004 republicată, cu modificările şi completările ulterioare, instanţa a reţinut, în esenţă, că domnul judecător A. a săvârşit următoarele fapte: a manifestat un comportament neadecvat şi agresiv în completul de judecată din care făcea parte, în timpul şedinţelor de judecată din datele de 11 aprilie 2016 şi de 16 mai 2016, când, în lipsa acordului preşedintelui de complet, a intervenit pe parcursul dezbaterilor, aspect ce a determinat refuzul colegilor de a mai face parte din completele colegiale alături de domnul judecător A.; a folosit un limbaj neadecvat faţă de domnul judecător B., căruia i se adresa cu apelative necolegiale ce făceau referire la originea etnică şi aspectul fizic ale acestuia din urmă; a avut o atitudine necorespunzătoare faţă de cei doi judecători C. şi B. prin afirmaţiile privind activităţile "neprincipiale" din biroul nr. 136 în care îşi desfăşoară activitatea domnul judecător B. detaliate în mod explicit şi în două cereri de abţinere formulate în cursul lunii septembrie 2016, incidentul relatat de domnul judecător A. în motivarea declaraţiilor de abţinere, constituind şi obiectul unui articol-pamflet publicat în ediţia on-line a publicaţiei "D.".

Instanţa a constatat că faptele săvârşite de domnul judecător A., astfel cum au fost descrise în situaţia de fapt reţinută anterior, se circumscriu laturii obiective a abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004 republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Faţă de situaţia de fapt arătată, instanţa a reţinut că atitudinea adoptată de domnul judecător A. în raport cu colegii săi din completul de judecată, în timpul şedinţelor de judecată din datele de 11 aprilie 2016 şi de 16 mai 2016, dovedesc incompatibilitatea comportamentului său cu standardele de conduită specifice unui judecător.

De menţionat este faptul că nu au fost reţinute în conţinutul constitutiv al abaterii disciplinare discuţiile purtate de judecătorul recurent cu colegii săi de complet în timpul deliberărilor, ci atitudinea adoptată de acesta în raport cu colegii săi, atitudine manifestată şi cu prilejul întâlnirilor în vederea deliberării asupra cauzelor, motiv pentru care a fost înlăturată apărarea formulată de recurent sub acest aspect.

De asemenea, maniera în care domnul judecător A. a înţeles să se comporte faţă de colegii săi, domnii judecători B. şi C., prin afirmaţiile şi expresiile utilizate privind activităţile "neprincipiale" din biroul nr. 136, precum şi atitudinea adoptată de acesta faţă de ceilalţi colegi din cadrul instanţei, denotă lipsă de respect şi excede limitelor impuse şi permise de exercitarea funcţiei de magistrat, aducând atingere onoarei şi probităţii profesionale.

În acelaşi sens sunt şi afirmaţiile cuprinse în declaraţiile de abţinere, acestea fiind formulate în contextul adresării unor solicitări către conducerea instanţei pentru "decontaminarea biologică a dosarelor aferente completurilor din care fac parte" şi pentru conservarea înregistrărilor video, astfel încât este evident că au fost făcute doar cu scopul ca un cerc cât mai mare de persoane să cunoască susţinerile sale cu privire la natura relaţiilor dintre cei doi colegi ai săi.

De asemenea, limbajul folosit de domnul judecător A. faţă de domnul judecător B., căruia i se adresa cu apelativele "khazar" şi "cinco de mayo" făcând referire la originea etnică şi aspectul fizic ale acestuia din urmă, a fost perceput ca având o conotaţie negativă la adresa persoanei petentului.

Referitor la consecinţele atitudinii domnului judecător A., secţia reţine că, urmare a conduitei adoptată de acesta, s-a creat o stare de temere persoanelor cărora magistratul le-a adresat acuzaţii, iar, în condiţiile în care starea conflictuală dintre persoanele implicate a fost cunoscută de întreg colectivul instanţei, s-a afectat climatul normal al desfăşurării relaţiilor de serviciu.

Comportamentul pe care domnul judecător A. l-a avut faţă de colegii de complet, precum şi faţă de ceilalţi colegi din cadrul instanţei au determinat refuzul acestora de a mai face parte din completele colegiale alături de recurent, conducerea instanţei fiind nevoită să îi constituie numai complet de fond.

Faptele săvârşite de pârât au afectat deopotrivă atât onoarea şi probitatea morală a judecătorilor vizaţi, cât şi imaginea şi prestigiul instanţei, respectiv încrederea pe care oamenii o au în integritatea sistemului judiciar.

De asemenea, afirmaţiile domnului judecător A. au afectat relaţiile în cadrul vieţii de familie a celor doi colegi judecători, imaginea acestora la locul de muncă şi în societate, acuzaţiile ajungând la cunoştinţa colegilor din cadrul instanţei, a părţilor din dosar şi a altor instituţii din ţară.

Între faptele reţinute în sarcina pârâtului şi urmarea periculoasă şi de rezultat produsă există legătură de cauzalitate, din moment ce existenţa faptei a fost dovedită, iar urmarea de pericol şi de rezultat au fost cauzate de atitudinea pârâtului.

Sub aspectul laturii subiective, s-a reţinut că vinovăţia judecătorului recurent sub forma intenţiei rezultă din modul în care acesta a înţeles să se manifeste şi expună, adoptând în relaţiile cu colegii săi din cadrul instanţei un comportament nefiresc şi un limbaj incompatibil cu funcţia de judecător. Toate acestea au condus fără echivoc la concluzia că atitudinea psihică a recurentului faţă de acţiunile sale a fost aceea de prevedere a rezultatelor faptelor sale pe care, chiar dacă nu le-a urmărit, a acceptat producerea lor.

Mai mult decât atât, în ceea ce priveşte fapta de a aduce în mod repetat acuzaţii defăimătoare la adresa domnilor judecători B. şi C., prin formularea celor două cereri de abţinere, instanţa de disciplină a reţinut forma de vinovăţie a intenţiei directe, domnul judecător A. urmărind ca prin afirmaţiile respective să aducă la cunoştinţa a cât mai multor persoane susţinerile sale cu privire la natura relaţiilor dintre cei doi colegi ai săi, cu consecinţa afectării onoarei şi probităţii morale a judecătorilor vizaţi, cât şi a imaginii şi prestigiului justiţiei.

Cu privire la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, imputată domnului judecător A., instanţa disciplinară a reţinut că acesta a publicat, la data de 1 februarie 2016, pe forumul judecătorilor, aprecieri jignitoare cu trimiteri la completul al cărui membru era; a postat, pe acelaşi forum, în data de 30 septembrie 2016, un comentariu neadecvat funcţiei; a formulat cereri prin care s-a solicitat luarea unor măsuri în vederea "decontaminării biologice a dosarelor (...)" s-a manifestat prin acuzaţii denigratoare la adresa doamnei judecător C. şi comentarii privind probitatea morală a acesteia, exprimate într-un limbaj licenţios şi evident jignitor atât în discuţiile directe cu judecători din cadrul instanţei, cât şi în postările pe x@ y.com şi respectiv x@x.com; a postat afirmaţii neadecvate funcţiei pe reţeaua de socializare facebook cu privire la judecătorii din cadrul Curţii de Apel Cluj.

Urmarea produsă prin săvârşirea acestor fapte constă în deteriorarea încrederii şi respectului opiniei publice faţă de magistraţi, cu consecinţa afectării imaginii justiţiei ca sistem şi serviciu public.

Afirmaţiile defăimătoare făcute în spaţiul public de un magistrat în legătură cu colegii săi, prin care se pun la îndoială competenţa profesională şi întrunirea condiţiilor impuse pentru exercitarea acestei funcţii, pot induce în opinia publică neîncredere în buna funcţionare a sistemului judiciar şi în modul de înfăptuire a actului de justiţie, aducându-se astfel atingere nu doar onoarei profesionale a judecătorilor vizaţi de afirmaţiile făcute, dar şi prestigiului justiţiei.

De asemenea, repetarea cu obstinaţie a acuzaţiilor formulate de domnul judecător la adresa celor doi colegi, precum şi formularea cererilor de decontaminare a dosarelor, adresate mai multor instituţii, au generat atât în cadrul, cât şi în afara instanţei "întrebări, rumoare, supoziţii" care au avut drept efect, pe de o parte, auto-izolarea pentru o perioadă de timp a doamnei judecător C., iar pe de altă parte, afectarea imaginii şi prestigiului instanţei.

În acelaşi sens, urmare a cererilor "de decontaminare" a dosarelor, adresate mai multor instituţii, la sediul instanţei s-a derulat un control al Inspectoratului Teritorial pentru Protecţia Muncii, iar publicaţia "D.", a solicitat purtătorului de cuvânt al instanţei, relaţii cu privire "la deratizarea birourilor în urma derulării unor relaţii intime în birouri" (declaraţia domnului judecător E.), împrejurare de natură a afecta în mod grav imaginea justiţiei.

Sub aspectul laturii subiective, în speţă, raportat la modalitatea de concretă în care s-a realizat comunicarea în spaţiul public a afirmaţiilor neadecvate, s-a reţinut că domnul judecător A. a acţionat în mod voit şi conştient în sensul arătat, forma de vinovăţie fiind intenţia.

De asemenea, scopul formulării solicitărilor "de decontaminare" a dosarelor de către domnul judecător A., respectiv al repetării acuzaţiilor denigratoare la adresa celor doi colegi judecători, a fost acela de a răspândi în public, cât mai grabnic şi pe scară cât mai mare, faptele reproşate celor doi colegi, pentru ca în felul acesta denigrarea lor să fie cât mai puternică.

Prin urmare, cu privire la aceste fapte, instanţa a constatat că vinovăţia domnului judecător A., sub forma intenţiei, este dovedită, deoarece cunoştea obligaţiile ce decurg din dispoziţiile legale şi regulamentare, care guvernează activitatea unui magistrat, a avut reprezentarea caracterului inadecvat al conduitei sale şi a urmărit ca prin fapta sa să se producă anumite consecinţe negative asupra onoarei şi probităţii morale a colegilor săi, precum şi a prestigiului instanţei.

Acest aspect este evidenţiat şi de faptul că, deşi i s-a atras atenţia să nu mai repete afirmaţiile denigratoare la adresa celor doi colegi, domnul A. a adus la cunoştinţa mai multor persoane din cadrul instanţei presupusul incident relatat iniţial conducerii, iar ulterior a reluat aceleaşi acuzaţii, atât în conţinutul cererilor adresate diverselor instituţii, cât şi în postările efectuate pe site-urile dedicate şi utilizate de magistraţi, determinând astfel publicitatea susţinerilor sale.

3. Recursul declarat în cauză

Recurentul A. a declarat recurs împotriva Hotărârii nr. 11J din 9 mai 2018, a încheierii din şedinţa publică de la 5 aprilie 2017, a încheierii din camera de consiliu de la 25 aprilie 2018 şi a încheierii din şedinţa publică de la 25 aprilie 2018, pronunţate de secţia pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii în Dosarul nr. x/2016, invocând motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1, 2, 4, 5, 6 şi 8 C. proc. civ., în susţinerea cărora expune criticile arătate în continuare.

a) Cu privire la încheierea din camera de consiliu din 25 aprilie 2018, prin care s-a respins cererea recurentului de lămurire a Încheierii din 10 ianuarie 2018, recurentul susţine că este criticabilă din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 1, 2, 4, 5 şi 6 din C. proc. civ. şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deoarece:

Recurentul arată, în esenţă, că instanţa disciplinară nu a indicat niciun temei legal şi niciun temei de fapt al audierii prin videoconferinţă a doamnei judecător C., martor în cauză, reţinând greşit, fără să indice vreun motiv sau text legal, că nu s-ar fi nesocotit principiul nemijlocirii cu privire la administrarea probelor în proces, audierea având loc în faţa secţiei disciplinare sesizate.

Subsumat acestei critici, recurentul apreciază că un alt aspect care se impunea a fi lămurit era calitatea în cauză a doamnei judecător C., menţionând că a cerut audierea acesteia ca petentă, persoană care îi aduce o acuzaţie, în baza dreptului de cross-examination, nu în calitate de martor, astfel că motivarea instanţei disciplinare în sensul că această persoană a fost solicitată de către pârât a fi audiată ca martor este greşită.

În mod greşit, s-a reţinut că nu sunt aplicabile prevederile art. 443 C. proc. civ. în ceea ce priveşte lămuririle solicitate de recurent cu privire la modalitatea administrării de probe prin videoconferinţă, prin încălcarea dreptului recurentului la apărare, a contradictorialităţii şi a cunoaşterii acestei proceduri de audiere prin videoconferinţă.

De asemenea, instanţa disciplinară nu s-a pronunţat pe solicitarea recurentului de a se preciza în legătură cu care din cele trei rezoluţii de exercitare a acţiunii disciplinare a fost audiată martora în cauză, neindicându-se teza probatorie pentru această martoră.

În continuare, se arată că instanţa disciplinară a încălcat mai multe reguli de procedură, subsumate dreptului la apărare, şi anume: au fost încălcate prevederile art. 442 alin. (2) C. proc. civ., în sensul că deşi acestea prevăd că procedura se desfăşoară cu citarea părţilor, recurentul nu a fost citat, încheierea fiind dată fără citarea părţilor; cererea de lămurire nu a fost comunicată, fiind aplicabile, prin analogie, prevederile art. 206 alin. (1) şi 208 alin. (1) C. proc. civ., întâmpinarea fiind obligatorie; nu a fost fixat termen de judecat şi nu a fost afişată vreo listă de şedinţă în prealabil, recurentul fiind în imposibilitate de a-şi pregăti apărarea.

Subsumat aceleiaşi critici, recurentul mai argumentează în sensul următor: instanţa disciplinară nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale, hotărârea fiind luată într-o componenţă de 7 membri în loc de cei 9 prevăzuţi de lege şi într-o şedinţă condusă de o persoană care nu are dreptul de a conduce secţia nefiind preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii, hotărârea fiind redactată de o persoană fără drept; hotărârea a fost pronunţată de o instanţă lipsită de imparţialitate, în raport de cererile de recuzare formulate de recurent şi de încălcarea drepturilor procedurale.

b) Cu privire la încheierea din şedinţa publică de la 25 aprilie 2018 prin care a fost dezbătut fondul cauzei şi s-a dispus amânarea pronunţării, recurentul susţine că este criticabilă din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 1, 2, 4, 5 şi 6 din C. proc. civ. şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, deoarece:

Recurentul susţine, în esenţă, următoarele critici: prin încheierea din şedinţa publică din 25 aprilie 2018 se discută cererea recurentului de lămurire, fiind soluţionată şi respinsă ca neîntemeiată, fiind încălcate prevederile art. 443 alin. (2) C. proc. civ. ce prevăd că cererea se judecă prin încheiere dată în camera de consiliu; încheierea este şi nemotivată, necuprinzând niciun motiv al soluţiei de "respingere ca neîntemeiată" aparent cererea de lămurire a fost soluţionată şi prin încheierea din camera de consiliu de la aceeaşi dată, ceea ce reprezintă o dublă soluţionare, fiind încălcate regulile litispendenţei şi ale puterii de lucru judecat; nu i s-a oferit ocazia să propună probe sau să dea o declaraţie, s-a închis cercetarea judecătorească fără să fie întrebat dacă mai are probe de propus sau cereri de făcut şi, deşi a atras atenţia asupra acestei împrejurări, nu s-a consemnat, sens în care formulează cerere de înscriere în fals şi solicită sesizarea parchetului.

c) Cu privire la încheierea din şedinţa publică de la 5 aprilie 2017 prin care instanţa disciplinară a respins cererea de amânare a judecăţii cauzei formulată de pârâtul judecător A., recalificând cererea reconvenţională ca şi întâmpinare, a respins excepţiile invocate de pârât, ca neîntemeiate, a admis sesizarea din oficiu privind suspendarea din funcţie a pârâtului; în temeiul art. 52 alin. (1) teza a doua din Legea nr. 317/2004 şi a dispus suspendarea din funcţie a recurentului începând cu data de 6 aprilie 2017 şi până la soluţionarea definitivă a acţiunii disciplinare ce face obiectul Dosarului nr. x/2016; a amânat judecata cauzei şi a acordat termen de judecată la data de 10 mai 2017 şi, generic, referitor la toate încheierile pronunţate de instanţa disciplinară, recurentul formulează critici din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 1, 2, 4, 5 şi 6 C. proc. civ.

Astfel, recurentul susţine că instanţa disciplinară a încălcat dreptul la apărare, respingând, contrar dispoziţiilor art. 222 C. proc. civ., cererile de amânare pentru imposibilitate de prezentare, din motive medicale, dovedite pentru fiecare caz în parte.

Subsumat aceleiaşi critici, recurentul argumentează în sensul următor: nu i s-a adus în mod efectiv la cunoştinţă acuzaţia; nu i s-a comunicat dosarul şi niciun înscris pe care reclamanta îşi întemeiază pretenţiile; nu i s-au permis facilităţile apărării prin luarea la cunoştinţă a dosarului. Recurentul invocă atât dispoziţiile art. 6 paragraful 3 din Convenţia Europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, subliniind dreptul de a fi informat şi de a dispune de înlesnirile necesare pregătirii apărării, cât şi jurisprudenţa corelativă a Curţii Europene a Drepturilor Omului (Dumitru Popescu împotriva României, Vermeire împotriva Belgiei).

Fiecare încheiere în parte este nemotivată, nefiind analizate susţinerile şi apărările recurentului. Nu au fost analizate aspectele invocate în încheieri, fiind fie nesoluţionate, fie soluţiile nu au fost nemotivate, reiterând toate motivele.

În cazul încheierii din 5 aprilie 2017, recurentul susţine că instanţa disciplinară nu s-a pronunţat pe excepţiile invocate, nu s-au nominalizat excepţiile discutate, s-au respins generic, neprecizat şi nemotivat, încălcându-se practica jurisdicţională constantă în sensul reţinerii nulităţilor invocate ca excepţii.

d) Cu privire la Hotărârea nr. 11J din 9 mai 2018 prin care instanţa disciplinară a admis acţiunile disciplinare conexe exercitate de Inspecţia Judiciară împotriva pârâtului A., judecător în cadrul Curţii de Apel Cluj şi, în temeiul disp. art. 100 lit. e) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, a aplicat pârâtului A., judecător în cadrul Curţii de Apel Cluj, în prezent suspendat din funcţie, sancţiunea disciplinară constând în "excluderea din magistratură", pentru săvârşirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) şi c) din acelaşi act normativ, recurentul formulează critici din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 1, 5, 6 şi 8 C. proc. civ.

Recurentul susţine, în primul rând, că instanţa disciplinară a încălcat dreptul la apărare, respingând, contrar dispoziţiilor art. 222 C. proc. civ., cererile de amânare pentru imposibilitate de prezentare, din motive medicale, dovedite pentru fiecare caz în parte, noua reglementare din noul C. proc. civ. fiind mai mai favorabilă şi mai puţin strictă decât cea din vechea reglementare cuprinsă în art. 156 C. proc. civ. de la 1865.

Subsumat aceleiaşi critici, recurentul argumentează în sensul următor: nu i s-au adus în mod efectiv la cunoştinţă acuzaţiile; nu i s-a comunicat dosarul şi niciun înscris pe care reclamanta îşi întemeia pretenţiile; nu i s-au permis facilităţile apărării prin luarea la cunoştinţă a dosarului.

Recurentul arată că Inspecţia Judiciară nu şi-a respectat obligaţia prevăzută de art. 194 lit. e) C. proc. civ., de arătare a dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere, cu aplicarea art. 150 din acelaşi cod.

Recurentul invocă atât dispoziţiile art. 6 paragraful 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, subliniind dreptul de a fi informat şi de a dispune de înlesnirile necesare pregătirii apărării, cât şi jurisprudenţa corelativă a Curţii Europene a Drepturilor Omului (Dumitru Popescu împotriva României, Vermeire împotriva Belgiei).

Recurentul susţine că apărările sale relative la lipsa caracterului de stat de drept al României şi, în consecinţă, inexistenţa unui sistem judiciar corespunzător şi conform art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nu au fost analizate de instanţa disciplinară şi nu au fost înlăturate în vreun fel. Subsumat acestei critici, recurentul face referire la protocoalele încheiate între Serviciul Român de Informaţii şi structurile din sistemul judiciar, Inspecţia Judiciară, Consiliul Superior al Magistraturii, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, precum şi la principiile reţinute de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, Carta drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului cu privire la statul de drept, imparţialitatea instanţei şi încrederea pe care aceasta trebuie să o inspire justiţiabililor, concluzionând că instanţa disciplinară nu a analizat apărările sale cu privire la aceste aspecte.

Se invocă lipsa caracterului de instanţă în sensul art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului a secţiei pentru judecători, atât din perspectiva relaţiei dintre aceasta şi inspecţie, cât şi a calităţii de organ administrativ.

Recurentul consideră că hotărârea atacată a fost pronunţată de o instanţă lipsită de imparţialitate în raport cu încălcările din dosar, şi anume nepronunţarea asupra cererilor în probaţiune, excepţiilor şi cazurilor de nulitate invocate de recurent, publicarea şi mediatizarea soluţiei din dosar pe site-ul CSM, respingerea cererilor de recuzare.

Totodată, recurentul arată că instanţa a fost nelegal constituită şi compusă, întrucât nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale, hotărârea fiind luată într-o componenţă de 7 membri în loc de cei 9 prevăzuţi de lege şi într-o şedinţă condusă de o persoană care nu are dreptul de a conduce secţia nefiind preşedintele CSM, iar hotărârea este redactată de o persoană fără drept. Potrivit dispoziţiilor legale în materie, secţia funcţionează ca instanţă de judecată disciplinară, iar lipsa din componenţă a celor doi membri atrage nulitatea actelor judiciare atacate.

Recurentul dezvoltă următoarele critici privind încălcarea dreptului la apărare şi a principiului contradictorialităţii: i) acuzaţiile/abaterile nu cuprind şi circumstanţele de timp şi loc ale acuzaţiilor/abaterilor, fiind încălcată obligaţia de descriere a faptei, nefiind analizate nici apărările sau indicate motivele pentru care apărările recurentului au fost înlăturate, prin încălcarea art. 252 alin. (2) lit. a) din Codul muncii; ii) se amestecă şi se combină rezoluţiile din acţiunile disciplinare, fără a se pune în discuţie acest aspect, fiind încălcate principiul contradictorialităţii şi dreptul apărare; iii) presupusele abateri nu se circumscriu textelor legale invocate de secţia disciplinară, iar, în plus, se invocă dispoziţii din Codul deontologic a căror nerespectare nu atrag un regim disciplinar (dacă s-ar considera că dispoziţiile codului deontologic pot completa Legea nr. 304/2004, ar fi vorba despre un act normativ emis ultra vires şi nelegal, nelegalitate pe care recurentul o invocă, inclusiv pe calea excepţiei de nelegalitate prevăzută de art. 4 din Legea nr. 554/2004.

Cu privire la abaterea prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 se susţine caracterul lipsit de previzibilitate şi nelegal al textului legal menţionat, respectiv al sintagmei prestigiul justiţiei, invocându-se jurisprundenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului; se invocă neconstituţionalitatea art. 52 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 317/2004 în raport de prevederile art. 1 alin. (5) din Constituţie şi sesizarea Curţii Constituţionale cu această excepţie, datorită caracterului său ambiguu şi lipsa unui text care să detalieze, fie şi doar exemplificativ, care sunt cazurile de atingere a prestigiului justiţiei şi ce înseamnă gravitatea unor asemenea cazuri.

Referitor la abaterea prevăzută de art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004, recurentul susţine, în esenţă, următoarele critici: i) Inspecţia Judiciară nu şi-a respectat obligaţia prevăzută de art. 194 lit. e) C. proc. civ., de arătare a dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere, cu aplicarea art. 150 din acelaşi cod, sens în care solicită respectarea acestor obligaţii; ii) apărările şi excepţiile invocate de recurent nu au fost examinate de secţia disciplinară, motiv pe care le reiterează în recurs; iii) acţiunea disciplinară este rodul unei înscenări din partea unui grup cu funcţii de conducere şi de execuţii, grup faţă de care Consiliul Superior al Magistraturii şi secţia pentru judecători în materie disciplinară nu e instanţă de judecată imparţială în raport cu autorii înscenării, deoarece funcţionează în acelaşi timp şi în aceiaşi componenţă ca organ administrativ cu atribuţii pur administrative; iv) acţiunea disciplinară este nelegală deoarece nu a fost introdusă o acţiune împotriva recurentului, fiindu-i comunicată doar rezoluţia privind rezultatul cercetării disciplinare, fără să existe acţiunea disciplinară cu care să fi fost sesizată secţia, act procedural distinct, iar rezoluţia comunicată recurentului nu este confirmată de inspectorul-şef, fiind încălcate dispoziţiile art. 47 alin. (3) din Legea nr. 317/2004 şi art. 33 alin. (3) şi (4) din Regulamentul de efectuare a lucrărilor de inspecţie; atât acţiunea, cât şi rezoluţiile sunt tardive, fiind depăşite toate termenele pentru verificări, cercetare, sesizare secţie; v) întreaga procedură şi toate actele emise sunt realizate de inspectori imparţiali, numiţi nelegal; vi) lipsa unei anchete efective, cercetare disciplinară nelegală efectuată în lipsa absenţei recurentului din motive obiective.

Cu privire la sesizarea privind atitudinea recurentului în raport cu colegii săi din completul de judecată, în timpul şedinţelor de judecată din datele de 11 aprilie 2016 şi de 16 mai 2016, se susţin, în esenţă, următoarele critici de către acesta: i) sesizarea este nulă, nu cuprinde niciun număr de înregistrare, nefigurând în evidenţele Curţii de Apel Cluj unde se presupune că a fost depusă şi nu i-a fost comunicată recurentului de către inspecţie, sens în care a fost încălcat dreptul la apărare ce atrage nulitatea; ii) hotărârea îi încalcă dreptul la apărare recurentului şi din perspectiva faptului că nu cuprinde nicio descriere concretă, punctuală, a faptei; iii) instanţa disciplinară nu s-a pronunţat asupra cererii recurentului de audiere a înregistrărilor, în şedinţă publică, încălcând totodată şi principiul administrării nemijlocite a probelor; iv) abaterile se referă la afirmaţii generale, vizând două dosare din zeci de dosare pe şedinţă, reprezentând cazuri izolate, reduse, ce ar reprezenta doar un dubiu care ar trebui să profite recurentului, fiind deci încălcat principiul dubio pro reo; v) cercetarea este nelegală şi pentru că încalcă rezoluţia de cercetare, vizând şi alte aspecte; vi) recurentul susţine, pe de o parte, că afirmaţiile sale sunt generale, astfel că nu pot atrage răspunderea sa disciplinară, iar, pe de altă parte, că au fost înregistrate nelegal discuţii între judecători, care sunt secrete şi protejate de principiul secretului deliberării;

Referitor la abaterea vizând maniera în care recurentul a înţeles să se comporte faţă de colegii săi, judecătorii B. şi C., prin afirmaţiile şi expresiile utilizate privind activităţile "neprincipiale" din biroul nr. 136, precum şi atitudinea adoptată de acesta faţă de ceilalţi colegi din cadrul instanţei, se susţin, în esenţă, criticile arătate în continuare: i)prin hotărârea atacată se înlătură cu totul comportamentul în timpul deliberării; ii) a fost introdusă o nouă abatere faţă de cea pentru care a fost trimis în judecată, respectiv atitudinea adoptată faţă de ceilalţi colegi din cadrul instanţei, prin încălcarea dreptului la apărare; iii) invocă în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004, excepţia de nelegalitate a Hotărârii colegiului de conducere din 1 septembrie 2016, excepţie invocată şi la instanţa disciplinară care, nelegal, nu s-a pronunţat asupra acesteia; iv) acuzaţia este una generic formulată.

Privitor la afirmaţiile din declaraţiile de abţinere, recurentul arată că una din cererile de abţinere i-a fost admisă, nefiind contestat caracterul veridic al susţinerilor, iar abţinerea reprezintă o obligaţie profesională sancţionată disciplinar în caz de neîndeplinire.

În ce priveşte limbajul folosit de recurent faţă de domnul judecător B., se afirmă, în esenţă, că, din probatoriul administrat rezultă că afirmaţiile au fost făcute în glumă, folosirea apelativelor fiind făcută în baza relaţiilor amiabile, la acel moment, cu petentul, cu care făcea des schimb de porecle, aspecte pe care nu le-a putut demonstra, întrucât, în mod nelegal, nu i s-a încuviinţat administrarea de probe sub acest aspect. Oricum, sunt chestiuni fără niciun fel de importanţă, nicidecum abateri disciplinare, iar aceste cazuri, reduse şi izolate ca importanţă, cel mult ar reprezenta doar un dubiu, care trebuie să profite recurentului, fiind încălcat, astfel principiul in dubio pro reo.

Cu privire la apărările neexaminate sau înlăturate greşit de instanţa disciplinară referitoare la abaterile prevăzute de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, recurentul arată, în esenţă, următoarele: i) invocă nulitatea sesizării, motivat de faptul că efectuarea de verificări preliminare a fost dispusă de preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii, F., ce nu are ca atribuţii dispunerea de verificări preliminare, astfel încât rezoluţia este nulă şi sub acest aspect; ii) Lucrarea nr. 7124/2016 a biroului de relaţii publice nu poate constitui niciun fel de probă, imaginile nefiind prelevate de vreun inspector judiciar, sens în care formulează cerere de înscriere în fals împotriva acestui proces-verbal de verificare; iii) cercetarea şi întreaga procedură sunt nule datorită faptului că nu a fost efectuat niciun act de verificare de către inspectoarele judiciare şi s-au derulat, ilegal, în afara sediului inspecţiei; iv) acţiunea este tardivă, între emiterea rezoluţiei şi înregistrarea la consiliu trecând mai mult decât termenul prevăzut de lege, iar cercetarea a fost prelungită ilegal; cercetarea a fost realizată de inspectoare judiciare care au dat dovadă de lipsă de imparţialitate, fiind numite ilegal ca inspectoare; v) acţiunea disciplinară este nelegală şi pentru că nu a fost introdusă o acţiune împotriva sa, iar secţia nu a fost legal sesizată; vi) invocă aspecte de fapt care ar demonstra, în opinia recurentului, conivenţa inspectorilor judiciari cu conducerea curţii de apel; vii) recurentul a fost citat la locul de muncă, deşi a indicat expres o adresă de corespondenţă; viii) în privinţa încadrării faptei, au fost invocate texte din Codul deontologic, a căror nerespectare nu atrage un regim disciplinar; ix) Inspecţia Judiciară nu şi-a respectat obligaţia prevăzută de art. 194 lit. e) C. proc. civ., de arătare a dovezilor pe care se sprijină fiecare capăt de cerere, cu aplicarea art. 150 din acelaşi cod, sens în care solicită respectarea acestor obligaţii; x) cu privire la declaraţia martorului G., nu i s-a asigurat respectarea dreptului de cross examination şi audierea nemijlocită de către instanţă; xi) referatele întocmite de specialistul IT H. sunt nelegale, întrucât acesta nu are calitatea de inspector judiciar şi nu poate efectua acte de cercetare disciplinară; în plus, formulează cerere de înscriere în fals, recurentul afirmând că autorul acestor înscrisuri a distorsionat conţinutul înregistrărilor şi a redat în fals, falsificând intelectual respectivele referate, trebuind a fi solicitate toate înregistrările video din datele de 20 - 22 martie 2016 şi înapoi în timp vreme de un an de zile.

În continuare, recurentul reia susţinerile conform cărora acţiunea disciplinară este nelegală deoarece nu a fost introdusă o acţiune împotriva sa, fiindu-i comunicată doar rezoluţia privind rezultatul cercetării disciplinare, fără să existe acţiunea disciplinară cu care să fi fost sesizată secţia; atât acţiunea, cât şi rezoluţiile sunt tardive, fiind depăşite toate termenele pentru verificări, cercetare, sesizare secţie; prima rezoluţie este antedatată, formulând cerere de înscriere în fals împotriva acesteia; nu i s-a adus la cunoştinţă acuzaţia în cel mai scurt timp, ci abia peste 4 luni, când, fără a i se aduce la cunoştinţă niciun act din dosar, a primit la 15 martie 2017, rezoluţia de cercetare disciplinară; întreaga procedură şi toate actele emise sunt realizate de inspectori imparţiali, numiţi nelegal; recurentul susţine că, în cauză, nu a fost efectuată o anchetă efectivă, iar cercetarea disciplinară este nelegală, fiind efectuată în lipsa recurentului din motive obiective; recurentul invocă o conivenţă între inspecţie şi conducerea curţii; recurentul apreciază că este o persoană vulnerabilă în raport cu conducerea instanţei, fiind nevoit să îşi desfăşoare activitatea într-o locaţie înregistrată video (aspect care l-ar avantaja în cauză, însă reaua-credinţă a inspecţiei şi conducerii Curţii de Apel Cluj a făcut ca aceste înregistrări să nu fie administrate ca probe), cu toate aspectele profesionale controlate de conducere, preşedinte direct sau prin intermediul colegiului de conducere pe care îl controlează, putând foarte uşor să realizeze asupra sa situaţii de entrapment, sens în care invocă jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului prezentată sub acest aspect, respectiv hotărârea din cauza Constantin şi Stoian împotriva României, 29 septembrie 2009.

În plus, recurentul susţine că acţiunea este nelegală şi pentru că ea conţine o dublă incriminare, atât pe lit. a), cât şi pe lit. c), contrar principiului ne bis in idem, de asemenea, acţiunea şi cercetarea sunt nelegale şi pentru că lucrarea nu a fost repartizată de inspecţie aleatoriu şi computerizat, aşa cum prevăd normele legale şi regulamentele inspecţiei.

Recurentul consideră că starea de fapt nu a fost stabilită prin probe, au fost ignorate apărările şi probele propuse de acesta, pe care le reiterează în totalitate, fiind administrate probe în lipsa recurentului, care nu a putut adresa întrebări martorilor astfel audiaţi.

Cu privire la individualizarea sancţiunii, recurentul arată că nu s-a ţinut seama de criteriile legale de individualizare, textele incidente în materie fiind încălcate.

În plus, în hotărârea atacată se menţionează că recurentul ar fi fost anterior sancţionat disciplinar cu excluderea din magistratură, pentru săvârşirea aceleiaşi abateri disciplinare, prin Hotărârea nr. 15J din 18 decembrie 2008 a secţiei pentru judecători în materie disciplinară, sancţiune înlocuită prin Decizia nr. 2 din 30 aprilie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu diminuarea indemnizaţiei de încadrare lunare brute cu 15% pe o perioadă de 3 luni.

Aceste presupuse înscrisuri nu există la dosar, nu i-au fost comunicate, nu au fost invocate de inspecţie şi nu au făcut astfel obiectul unor dezbateri în contradictoriu şi nu s-a putut apăra faţă de acest aspect.

Recurentul arată că este judecător de curte de apel, promovat numai prin concurs şi preşedinte al Asociaţiei Judecătorilor din România, în ambele calităţi având o activitate apreciată şi reflectată corespunzător şi aprobativ inclusiv în presa centrală.

Printr-o serie de critici formulate printr-un memoriu depus ulterior, înregistrat la dosar la data de 21 septembrie 2018, recurentul arată că a primit hotărârea integrală pe mail la data de 3 septembrie 2018, din comunicarea anterioară lipsind două pagini, 70 şi 71.

În esenţă, recurentul arată că, deşi pasajele din cele două pagini lipsă se referă la individualizare, ele nu vizează deloc criteriile legale ci i se atribuie o serie de fapte, fără sesizare, probe, se redau afirmaţii generice, fără acoperire, referitoare la opinia publică şi prestigiul justiţiei, nefiind menţionat niciun indicator de presupusă gravitate a presupuselor abateri, aplicarea sancţiunii nefiind în vreun fel justificată.

În drept, autorul recursului a invocat incidenţa dispoziţiilor art. 6 şi 8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 488 alin. (1) pct. 1, 5, 6, 8 C. proc. civ.

4. Apărările formulate de Inspecţia Judiciară

Intimata Inspecţia Judiciară a depus întâmpinare la recursul formulat de A., prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, expunând argumente în combaterea criticilor recurentului.

5. Considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului

Analizând hotărârea atacată în raport cu actele dosarului, cu criticile formulate de recurent, precum şi cu reglementările legale incidente, Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul, pentru considerentele care vor fi expuse în cele ce succedă.

6. Prioritar, se constată că, deşi recurentul arată că recursul este îndreptat şi împotriva tuturor încheierilor din dosar (îndeosebi a celor prin care s-au respins cereri de recuzare sau cereri de amânare ori s-au făcut referiri la excepţii, astfel cum indică recurentul), criticile dezvoltate de acesta se referă numai la încheierea din camera de consiliu de la 25 aprilie 2018, încheierea din şedinţa publică din 25 aprilie 2018 şi încheierea din 5 aprilie 2017.

Nefiind indicate astfel critici concrete pentru fiecare încheiere în parte, ci numai critici generice, referitoare la încălcarea dreptului la apărare, nemotivarea hotărârilor, neanalizarea sau neindicarea apărărilor invocate de recurent în decursul procedurii desfăşurate în faţa instanţei disciplinare, analiza recursului va privi numai cele trei încheieri menţionate mai sus, criticile generice menţionate urmând a fi analizate în cadrul celor vizând fondul recursului.

7. În ce priveşte criticile comune îndreptate împotriva încheierii din camera de consiliu de la 25 aprilie 2018, a Încheierii din şedinţa publică din 25 aprilie 2018, a Încheierii din 5 aprilie 2017 şi a Hotărârii nr. 11J din 9 mai 2018, acestea vor fi respinse ca nefondate, având în vedere considerentele expuse în continuare la pct. 8 -11 din prezenta decizie:

8. Astfel, criticile referitoare la nelegala compunere a secţiei pentru judecători nu pot primi relevanţa propusă, nefiind identificate elemente în sensul motivelor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 şi 2 C. proc. civ.

În acord cu jurisprudenţa anterioară a Completului de 5 judecători (de exemplu: Decizia nr. 14/2017, pag. 2; Decizia nr. 266/2017, pag. 14, pct. 64 - 66; Decizia nr. 5/2018, pag. 7 - 8, pct. 41), se reţine că secţia pentru judecători în materie disciplinară este alcătuită cu respectarea dispoziţiilor art. 27 alin. (2) teza a doua din Legea nr. 317/2004, conform cărora "lucrările secţiilor se desfăşoară în prezenţa majorităţii membrilor acestora". Corelativ, art. 12 alin. (4) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Consiliului Superior al Magistraturii, aprobat prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 326/2005, cu modificările şi completările ulterioare (incident în cauză, în raport cu data sesizării Inspecţiei Judiciare), prevede că "Lucrările secţiilor Consiliului sunt legal constituite în prezenţa majorităţii membrilor acestora şi sunt prezidate de preşedintele sau, după caz, de vicepreşedintele Consiliului. În lipsa acestora, şedinţa este prezidată de unul dintre membrii secţiei, ales cu votul majorităţii celor prezenţi."

Aceste dispoziţii se aplică inclusiv în privinţa lucrărilor desfăşurate de secţiile Consiliului Superior al Magistraturii în îndeplinirea rolului de instanţă de judecată în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor.

În acest sens, este de observat faptul că dispoziţiile art. 44 - 53 din Legea nr. 317/2004, care reglementează atribuţiile Consiliului Superior al Magistraturii în materia răspunderii disciplinare a magistraţilor, nu cuprind norme derogatorii de la cele ale art. 27 alin. (2) din lege, citate anterior.

Este necontestat faptul că art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 prevede că dispoziţiile legii referitoare la procedura de soluţionare a acţiunii disciplinare se completează cu dispoziţiile C. proc. civ., însă, chiar în prezenţa acestei norme de trimitere, nu devin incidente în mod automat prevederile C. proc. civ., invocate de recurent.

În susţinerea considerentelor expuse, un argument esenţial este dat de faptul că secţiile Consiliului Superior al Magistraturii, atunci când judecă în materia răspunderii disciplinare a judecătorilor şi procurorilor, nu sunt instanţe de judecată în sensul art. 126 alin. (2) din Constituţie şi al prevederilor Legii nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, ci funcţionează ca instanţă extrajudiciară îndeplinind o activitate administrativ-jurisdicţională, fiind, în consecinţă, un organ administrativ-jurisdicţional, aşa cum s-a reţinut în jurisprudenţa Curţii Constituţionale (Deciziile nr. 148 din 16 aprilie 2003 şi nr. 391 din 17 aprilie 2007).

Pentru aceste motive, nu se pot reţine criticile recurentului în sensul că instanţa disciplinară nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale, iar hotărârea a fost luată într-o componenţă de 7 membri în loc de cei 9 prevăzuţi de lege şi într-o şedinţă condusă de persoană care nu are dreptul de a conduce secţia nefiind preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii, în raport cu argumentele expuse anterior şi prevederile art. 27 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 şi art. 12 alin. (4) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Consiliului Superior al Magistraturii.

9. Sunt lipsite de temei şi criticile referitoare la faptul că hotărârile atacate au fost redactate de o persoană fără drept. Pentru aceleaşi considerente expuse anterior, se reţine că, în cazul hotărârii pronunţate de Consiliul Superior al Magistraturii în materie disciplinară, fiind vorba de un act administrativ-jurisdicţional, iar nu de o hotărâre pronunţată de o instanţă judecătorească, nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 426 alin. (1) C. proc. civ., ci normele derogatorii cuprinse în art. 13 alin. (8) din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Consiliului Superior al Magistraturii, conform cărora "Hotărârile secţiilor prin care s-a soluţionat acţiunea disciplinară [...] se redactează de Biroul grefa secţiilor [...]".

10. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ. nu este întemeiat, urmând a se înlătura opinia potrivit căreia, instanţa de disciplină ar fi depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti.

Ab initio, necesită menţionat că, potrivit dispoziţiilor art. 134 alin. (2) din Constituţia României, coroborate cu cele ale art. 44 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, republicată, Consiliul Superior al Magistraturii realizează, în domeniul răspunderii disciplinare a magistraţilor, o activitate cu caracter jurisdicţional, îndeplinind rolul unei instanţe de disciplină, aflată, însă, în afara sistemului puterii judecătoreşti, singura care, în ordinea constituţională actuală, înfăptuieşte justiţia în România.

Astfel, în conformitate cu art. 126 alin. (1) din Constituţia României "justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege". În aplicarea acestui text constituţional, Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, prevede în art. 2 alin. (2) că instanţele judecătoreşti sunt: a) Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; b) curţi de apel; c) tribunale; d) tribunale specializate; e) instanţe militare; f) judecătorii.

Din interpretarea normelor evocate, rezultă că noţiunea de putere judecătorească, avută în vedere de legiuitor la redactarea dispoziţiilor 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., vizează instanţele cu plenitudine de jurisdicţie, nu şi structurile administrative care îndeplinesc, printre alte funcţii, şi funcţie jurisdicţională în materii specializate.

În acelaşi sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională, care, prin Deciziile nr. 391/2007, nr. 514/2007 şi nr. 788/2007, a definit, în mod constant, natura juridică a instituţiei Consiliul Superior al Magistraturii, fără a-i recunoaşte calitatea de instanţă judecătorească, în sensul art. 126 alin. (1) din Constituţia României.

În al doilea rând, se constată că, deşi subsumate acestui caz de casare, criticile expuse nu vizează, propriu-zis, depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, ci au în vedere, în realitate, depăşirea competenţei legale a Consiliului Superior al Magistraturii în materie disciplinară, dedusă de recurent doar din modul de interpretare a dispoziţiilor legale de către instanţa de disciplină.

11. Şi în ceea ce priveşte criticile expuse din perspectiva ipotezei de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că argumentele invocate sunt neîntemeiate.

Acest motiv de nelegalitate are în vedere situaţia în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Argumentele invocate de recurent sub acest aspect nu se circumscriu ipotezelor prevăzute de norma procedurală menţionată, fiind contrazise de conţinutul hotărârii şi a încheierilor recurate, care îndeplinesc exigenţele motivării corespunzătoare.

Astfel, în privinţa motivării, se constată că instanţa disciplinară a expus, în considerentele încheierilor şi hotărârii atacate, ca elemente ale silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv.

Completul de 5 judecători nu împărtăşeşte criticile din recurs, deoarece instanţa disciplinară nu este obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor părţilor care pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, cerinţă căreia îi răspund hotărârea şi încheierile atacate în cauză.

În sensul celor expuse, sunt edificatoare considerentele Curţii Europene a Drepturilor Omului prin care s-a reţinut că obligaţia pe care o impune art. 6 paragraful 1 instanţelor naţionale de a-şi motiva deciziile nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument (în acest sens, sunt edificatoare hotărârile pronunţate în cauzele Perez împotriva Franţei şi Van der Hurk împotriva Olandei,din 19 aprilie 1994), iar noţiunea de proces echitabil presupune ca o instanţă internă să fi examinat totuşi în mod real problemele esenţiale care i-au fost supuse, şi nu doar să reia pur şi simplu concluziile unei instanţe inferioare (hotărârile din cauzele Helle împotriva Finlandei, din 19 decembrie 1997 şi Albina împotriva României, din 28 aprilie 2005).

În acest context, se reţine că instanţa disciplinară nu poate fi obligată să prezinte exhaustiv rezultatul analizei sale cu privire la absolut toate probele şi să răspundă punctual tuturor afirmaţiilor şi argumentelor părţilor, fiind suficient să expună argumentat probele şi dispoziţiile legale pentru care au fost admise/respinse cererile părţilor, cerinţe pe care încheierile şi hotărârea recurată le îndeplinesc.

În sensul acestor considerente, se reţine că simpla nemulţumire a uneia dintre părţi faţă de împrejurarea că instanţa disciplinară nu a dat unui anumit mijloc de probă sau unei anumite apărări relevanţa propusă de parte nu echivalează cu nemotivarea hotărârii.

Din analiza încheierilor şi hotărârii atacate, se observă că instanţa disciplinară a realizat o cercetare reală şi efectivă a cauzei, sub aspectul legalităţii şi temeiniciei, astfel că nu pot fi primite criticile prin care recurentul tinde să demonstreze fie nemotivarea hotărârii, fie imparţialitatea instanţei cu susţinerea că instanţa disciplinară nu a expus argumentele pentru care nu a dat relevanţa propusă unora dintre susţinerile, apărările sau probele administrate.

Este de relevat că, din examinarea hotărârii recurate, rezultă că faptele reţinute au fost analizate în suficientă măsură, dându-se posibilitatea să fie trase concluzii în raport cu prevederile textelor legale ce reglementează abaterile disciplinare analizate în speţă.

De asemenea, din conţinutul hotărârii, se constată că faptele au fost examinate prin prisma împrejurărilor rezultate din materialul probator administrat, fiind avute în vedere aspecte esenţiale pentru pronunţarea soluţiei, astfel încât se vor înlătura, ca inadecvate, aprecierile pur subiective ale recurentului, vizând caracterul formal al examinării, insuficienta claritate, preluarea necritică a susţinerilor din acţiunea disciplinară, săvârşirea unei erori judiciare, lipsa suportului probator, interpretarea incorectă sau ilogică, lipsa rolului activ ori fundamentarea pe elemente probatorii nereale.

Prin urmare, argumentele invocate de recurent sub aspectul nemotivării nu se circumscriu ipotezelor prevăzute de norma procedurală prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., fiind contrazise de conţinutul încheierilor şi hotărârii recurate, care îndeplinesc exigenţele unei motivări corespunzătoare.

12. În cele ce urmează, vor fi analizate criticile distinct formulate pentru fiecare încheiere recurată şi hotărâre în parte.

13. Criticile dezvoltate de recurent în susţinerea recursului formulat împotriva încheierii din şedinţa publică din data 5 aprilie 2017, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 C. proc. civ., nu sunt fondate, urmând a fi înlăturate, pentru considerentele arătate în continuare.

Se susţine, în primul rând, de recurent că i-a fost încălcat dreptul la apărare, instanţa respingând, contrar dispoziţiilor art. 222 C. proc. civ., cererile de amânare pentru imposibilitate de prezentare, din motive medicale, dovedite pentru fiecare caz în parte şi nu i s-a adus în mod efectiv la cunoştinţă acuzaţia; nu i s-a comunicat dosarul şi niciun înscris pe care reclamanta îşi întemeiază pretenţiile; nu i s-au permis facilităţile apărării prin luarea la cunoştinţă a dosarului.

Contrar susţinerilor recurentului, se constată netemeinicia criticilor formulate sub aspectul respingerii cererii de amânare.

Se reţine că instanţa disciplinară a motivat respingerea cererii de amânare în raport cu prevederile art. 49 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 care dădeau posibilitate magistratului cercetat să fie reprezentat de un avocat sau de un alt judecător, menţionându-se şi că era al treilea termen de judecată la care recurentul solicita amânarea cauzei pentru imposibilitate de prezentare din cauze medicale, iar soluţionarea cauzei cu precădere se impunea datorită suspendării din funcţie a judecătorului cercetat până la soluţionarea acţiunii disciplinare. Totodată, s-a avut în vedere şi că recurentul a formulat în scris apărări, excepţii şi cererii de probe.

În raport cu cele reţinute în încheierea recurată şi cu caracterul supletiv al dispoziţiilor art. 222 alin. (1) C. proc. civ., respingerea cererii de amânare pentru imposibilitate de prezentare trimisă de magistrat şi examinată la termenul din 5 aprilie 2017, nu poate fi imputată, din perspectiva nelegalităţii, instanţei de disciplină.

Astfel, recurentul ignoră caracterul excepţional al cererii de amânare pentru lipsă de apărare, în speţă, acesta formulând, în mod repetat cereri de amânare pentru imposibilitate de prezentare din motive medicale.

Or, în acest caz, cererea de amânare nu mai are caracter excepţional, fiind formulată, în mod repetat, la mai multe termene de judecată, lucru ce denotă încercarea magistratului recurent de tergiversare a cauzei, acesta deturnând dreptul său legal la apărare de la scopul pentru care legea l-a recunoscut în favoarea sa.

În ceea ce priveşte criticile recurentului privind omisiunea instanţei de a soluţiona excepţiile invocate, de a nominaliza excepţiile discutate, de a respinge generic excepţiile, neprecizat şi nemotivat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine următoarele argumente pentru care acestea nu pot fi primite.

Din analiza încheierii respective, se constată că instanţa disciplinară a răspuns susţinerilor formulate de recurent în susţinerea excepţiilor invocate prin întâmpinare şi cererea reconvenţională, reţinând, în esenţă, următoarele: inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 150 şi art. 194 lit. e) C. proc. civ. în privinţa procedurii disciplinare prevăzute de Legea nr. 317/2004; conţinutul rezoluţiei prin care se exercită acţiunea disciplinară este reglementat expres în cuprinsul art. 32 alin. (2) din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie aprobat prin Hotărârea nr. 1027/2012 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, acţiunea disciplinară fiind întocmită şi exercitată cu respectarea dispoziţiilor legale în materie; repartizarea lucrării ce face obiectul prezentului dosar s-a realizat în condiţiile art. 11 alin. (3) din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie şi de dispoziţiile art. 17 alin. (1) lit. f) şi art. 47 din Regulamentul de organizare şi funcţionare a Inspecţiei Judiciare, fiind respectat atât termenul pentru efectuarea verificărilor prealabile cât şi termenul legal pentru efectuarea cercetării disciplinare şi exercitarea acţiunii disciplinare; Dosarul nr. x/2054 nu a fost pus la dispoziţia magistratului recurent în vederea luării la cunoştinţă, deoarece acesta nu s-a prezentat la cercetare, conform procesului-verbal, întocmit conform art. 27 alin. (3) din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie; nu există elemente concrete care să pună la îndoială imparţialitatea şi independenţa inspectorilor judiciari.

De asemenea, a fost recalificată cererea reconvenţională ca şi întâmpinare, apreciind că aspectele invocate au caracterul unor apărări.

Prin urmare, argumentele invocate de recurent sub aspectul nemotivării nu se circumscriu ipotezelor prevăzute de norma procedurală prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., fiind contrazise de conţinutul hotărârii, care îndeplineşte exigenţele unei motivări corespunzătoare.

În plus, se constată că recurentul reia pur şi simplu susţinerile din întâmpinare şi cererea reconvenţională recalificată, fără a aduce critici concrete cu privire la argumentele avute în vedere de instanţa de disciplină la respingerea excepţiilor invocate de recurent.

Prin aceeaşi încheiere, instanţa disciplinară a admis sesizarea din oficiu privind suspendarea din funcţie a recurentului şi a dispus suspendarea din funcţie a acestuia până la soluţionarea definitivă a acţiunii disciplinare. Acest aspect nu a fost criticat de recurent prin prezentul recurs, el fiind atacat separat de magistratul recurent şi a făcut obiectul Dosarului nr. x/2017 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, prin urmare nu va fi analizat.

Referitor la lipsa caracterului de instanţă a secţiei pentru judecători în materie disciplinară, având în vedere şi argumentele expuse la pct. 8 din prezenta decizie atunci când a fost dezbătută nelegala compunere a instanţei de disciplină, se reţine că secţia pentru judecători în materie disciplinară îşi desfăşoară activitatea în cadrul unei proceduri strict reglementate prin art. 49 - 52 din Legea nr. 317/2004, care asigură garanţii pentru derularea unui proces echitabil, proceduri care în prezenta cauză au fost respectate.

Totodată, modalitatea de numire a inspectorilor judiciari şi a inspectorului şef (prin concurs), atribuţiile membrilor Consiliului Superior al Magistraturii, nu sunt de natură să aducă în discuţie modul de funcţionare a instanţei disciplinare.

Susţinerea recurentului în sensul că instanţa de judecată nu a fost constituită legal a fost analizată în cadrul argumentelor de la pct. 8 din prezenta decizie.

14. Argumentele dezvoltate de recurent în susţinerea recursului formulat împotriva încheierii din camera de consiliu de la 25 aprilie 2018, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nu pot fi reţinute ca fondate, urmând a fi înlăturate, pentru considerentele ce succed.

Simplul fapt că, în cauză au fost formulate mai multe cereri de recuzare, care au fost respinse de fiecare dată ca nefondate, nu are forţa de a conduce la constatarea existenţei unei suspiciuni cu privire la imparţialitatea instanţei şi nu poate atrage după sine concluzia că imparţialitatea magistraţilor ar fi afectată, o concluzie contrară fiind de neconceput.

În ce priveşte criticile subsumate încălcării dreptului la apărare, pentru nerespectarea prevederilor art. 442 alin. (2) C. proc. civ. referitoare la citarea părţilor, comunicarea cererii de lămurire şi respectarea procedurii prevăzute de art. 206 şi 208 C. proc. civ., aşa cum s-a arătat anterior, dispoziţiile prevăzute de art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 prevăd completarea procedurii disciplinare cu dispoziţiile C. proc. civ., însă aplicabilitatea legii generale este supusă limitelor decurgând din specificitatea legii speciale.

Prin urmare, nu sunt aplicabile în cauză dispoziţiile legale menţionate de recurent referitoare la comunicarea întâmpinării, sancţionarea nedepunerii acesteia şi citarea părţilor pentru soluţionarea cererii de lămurire.

Pe de altă parte, părţile au fost citate pentru termenul din 25 aprilie 2018 în dosarul de fond, cererea de lămurire fiind depusă de recurent la un termen anterior, instanţa de disciplină acordând cuvântul părţii prezente la acel termen asupra cererii de lămurire formulate de recurent, astfel cum reiese atât din practicaua încheierii din şedinţa publică de la acel termen, în care s-a şi menţionat faptul că aceasta urmează a fi soluţionată în cameră de consiliu, cât şi din practicaua încheierii recurate.

În ce priveşte criticile pe fondul cererii de lămurire, în deplin acord cu instanţa de disciplină, Completul de 5 judecători reţine că cererea de lămurire formulată de recurent nu se circumscrie dispoziţiilor prevăzute de art. 443 C. proc. civ.

În privinţa audierii nemijlocite ca martor a judecătorului C., propus de judecătorul recurent, aceasta s-a realizat în condiţii de contradictorialitate şi în conformitate cu prevederile art. 309 şi următoarele C. proc. civ., câtă vreme respectiva persoană a fost audiată de instanţa de disciplină cu respectarea principiului nemijlocirii şi în condiţii de contradictorialitate, la audierea martorei prin videoconferinţă participând şi recurentul, astfel că nu se poate constata vreo nelegalitate sau vreo vătămare adusă judecătorului recurent.

Împrejurarea că instanţa de disciplină a încuviinţat proba testimonială şi a administrat-o prin modalitatea videoconferinţei, fără a se indica vreun temei de drept pentru această modalitate de administrare a probei, nu poate fi considerată de natură a încălca prevederile art. 22 C. proc. civ. sau vreo altă normă legală, câtă vreme aceasta s-a realizat în limitele competenţelor ce revin instanţei de disciplină potrivit prevederilor art. 46 alin. (1) din Legea nr. 317/2004.

În mod corect, instanţa de disciplină a reţinut că acţiunea disciplinară are ca părţi Inspecţia Judiciară, pe de o parte, şi judecătorul cercetat disciplinar, pe de altă parte, iar audierea martorei a fost solicitată de către recurent. Susţinerea acestuia în sensul că a solicitat audierea martorei ca persoană care îi aduce o acuzaţie nu are relevanţa propusă de recurent, întrucât acţiunea disciplinară a fost exercitată în condiţiile art. 45 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 (astfel cum erau în vigoare la momentul sesizării Inspecţiei Judiciare), legea neatribuind vreo calitate anume persoanei care sesizează Inspecţia Judiciară în cadrul procedurii disciplinare prevăzute de art. 49 din Legea nr. 317/2004, care să împiedice audierea acesteia în cauză ca martor.

De altfel, recurentul nu contestă faptul că a propus audierea doamnei judecător C., ci că a solicitat audierea acesteia ca o persoană care îi aduce o acuzaţie, nu ca martor.

Totodată, sunt lipsite de suport şi criticile referitoare la lămuririle solicitate de recurent cu privire la modalitatea audierii martorei prin videoconferinţă, instanţa de disciplină apreciind corect că nu sunt îndeplinite condiţiile art. 443 C. proc. civ., faptul că a fost încuviinţată audierea martorei C. prin videoconferinţă neatrăgând obligaţia instanţei de disciplină de a preciza în încheiere ce drepturi are judecătorul recurent în legătură cu administrarea acestei probe, în raport cu procedura prevăzută de art. 49 alin. (4) din Legea nr. 317/2004.

Neîntemeiate sunt şi argumentele recurentului cu privire la faptul că nu a fost indicată teza probatorie pentru martora a cărei audiere a fost încuviinţată, instanţa de disciplină făcând referire la cererea anterioară de lămurire a încheierii din 27 septembrie 2017, ce avea ca obiect solicitarea recurentului de a se preciza teza probatorie şi rezoluţia pentru fiecare martor care a fost încuviinţat a fi audiat, cerere respinsă prin încheierea din 22 noiembrie 2017.

Faptul că această ultimă încheiere nu ar fi fost încă comunicată recurentului în vederea exercitării căii de atac nu are relevanţa propusă de recurent, acesta având posibilitatea să exercite calea de atac împotriva încheierii din 22 noiembrie 2017 odată cu prezentul recurs, însă criticile din recurs nu vizează şi această încheiere.

15. Argumentele dezvoltate de recurent în susţinerea recursului formulat împotriva încheierii din şedinţa publică din data 25 aprilie 2018, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 C. proc. civ., nu sunt fondate, urmând a fi înlăturate, pentru considerentele arătate în continuare.

Criticile recurentului împotriva acestei încheieri se referă la faptul că, în cauză, cererea de lămurire a fost soluţionată prin încheierea din şedinţa publică din 25 aprilie 2018, fiind nemotivată sub aspectul soluţiei de respingere a cererii de lămurire, care a fost soluţionată şi prin încheierea din camera de consiliu de la aceeaşi dată, ceea ce ar reprezenta, în opinia recurentului, o dublă soluţionare a cererii sale de lămurire.

Recurentul susţine şi că instanţa disciplinară a declarat închisă cercetarea judecătorească fără să fie întrebat dacă mai are probe de propus sau cereri de făcut şi, deşi a atras atenţia asupra acestei împrejurări, nu s-a consemnat, motiv pentru care care formulează cerere de înscriere în fals şi solicită sesizarea parchetului.

Se constată că, prin încheierea din şedinţa publică din data de 25 aprilie 2018 s-a acordat cuvântul asupra cererii de lămurire a încheierii de şedinţă din 10 ianuarie 2018, făcându-se menţiunea că aceasta urmează a fi soluţionată în cameră de consiliu, iar, instanţa, după soluţionarea cererii de lămurire în camera de consiliu, a menţionat soluţia dată asupra acesteia şi în practicaua încheierii din şedinţa publică de la acea dată. Acelaşi menţiuni au fost redate şi în practicaua încheierii din camera de consiliu de la 25 aprilie 2018 prin care a fost soluţionată cererea de lămurire.

Prin urmare, contrar susţinerilor recurentului, nu există o dublă soluţionare a cererii de lămurire şi, implicit, nici nu se poate reţine nemotivarea asupra cererii de lămurire, din moment ce aceasta a fost soluţionată în camera de consiliu, iar, motivarea soluţiei de respingere a cererii de lămurire se regăseşte în încheierea din camera de consiliu.

De altfel, la termenul din 25 aprilie 2018, au fost soluţionate mai multe cereri formulate de recurent, printre care şi cerere de acordare a ajutorului public judiciar, cerere de recuzare, precum şi cererea de lămurire, toate soluţionate în camera de consiliu, prin încheieri separate, soluţia asupra acestora fiind menţionată şi în practicaua încheierii din şedinţă publică din 25 aprilie 2018, modalitatea de gestionare a şedinţei de judecată de la acel moment reprezentând un atribut administrativ al completului de judecată.

Referitor la susţinerile recurentului în sensul că nu i s-a oferit ocazia să propună probe sau să dea o declaraţie şi că s-a declarat închisă cercetarea judecătorească fără să fie întrebat dacă mai are probe de propus sau cereri de făcut, acestea nu sunt fondate.

Potrivit celor consemnate în practicaua încheierii din şedinţa publică din 25 aprilie 2018, se menţionează că recurentul a fost prezent în sala de videoconferinţă, la momentul audierii martorei C., ocazie cu care i s-au adus la cunoştinţă de către instanţă faptul că s-a procedat la soluţionarea tuturor cererilor formulate de acesta pentru termenul din 25 aprilie 2018, precum şi modalitatea de soluţionare a acestora, s-a luat act de faptul că recurentul a formulat, oral, cerere de reexaminare împotriva soluţiei de respingere a cererii de ajutor public judiciar, după care s-a trecut la audierea martorei, în timpul căreia recurentul a invocat excepţia nelegalei compuneri a completului de judecată.

După audierea martorei C., fiind interpelat de instanţă, recurentul a arătat că nu doreşte să participe în continuare la şedinţa de judecată, pentru a pune concluzii, motiv pentru care acesta nu poate să susţină cu just temei faptul că s-a închis cercetarea judecătorească fără să fie întrebat dacă mai are probe de propus sau cereri de făcut, părţile putând dispune de soarta procesului potrivit propriei voinţe, una din formele de manifestare a acestui drept fiind tocmai neprezentarea la termenul de judecată. Este un risc pe care acestea şi-l asumă, cunoscut fiind faptul că părţile au dreptul de a urmări desfăşurarea şi finalizarea procesului, astfel cum prevede art. 10 alin. (1) C. proc. civ.

Pasivitatea manifestată de partea/părţile care nu se prezintă la termenul de judecată la care se ridică excepţia în aceste condiţii nu-i poate fi imputabilă instanţei pe motivul necesităţii respectării unor principii fundamentale cum ar fi contradictorialitatea şi dreptul la apărare, o asemenea conduită, fiind, cel mai adesea, de natură a conduce la perpetuarea interesului pârâtului în tergiversarea soluţionării cauzei.

În ce priveşte cererea de înscriere în fals (intelectual prin omisiunea menţionării) împotriva încheierii, se reţine că aceasta este un act solemn emis în derularea procedurii judiciare, neavând valoarea înscrisurilor produse de părţile litigante ca mijloace de dovadă în cadrul procesului în care îşi dispută dreptul invocat ca fiind încălcat, nefiind aplicabile dispoziţiile art. 301 şi urm. C. proc. civ.

16. Cât priveşte fondul cauzei şi aspectele reţinute din această perspectivă prin Hotărârea nr. 11J din 9 mai 2018, se constată, de asemenea, că nu pot fi primite criticile formulate prin recurs.

Examinându-se în continuare recursul, pentru sistematizarea expunerii, criticile formulate de recurent vor fi examinate grupat în raport de aspectele sesizate, având în vedere că Dosarul nr. x/2016 al secţiei pentru judecători în materie disciplinară a avut ca obiect judecarea a 3 acţiuni disciplinare distincte formulate de Inspecţia Judiciară împotriva domnului judecător A., conexate de instanţa disciplinară, iar motivele de recurs sunt în mare parte comune pentru toate acţiunile disciplinare, urmând a fi făcute distincţiile necesare în raport de fiecare acţiune disciplinară numai acolo unde este cazul.

Se constată că recurentul a formulat critici în recurs din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 1, 5, 6 şi 8 C. proc. civ., iar ipotezele prevăzute de cele de la pct. 1 şi 6 au fost analizate în cadrul criticilor comune dezvoltate de recurent atât împotriva încheierilor recurate, cât şi a hotărârii de fond, analiza acestora fiind cuprinsă în cadrul pct. 8, 9 şi 11 din prezenta decizie, urmând a fi avute în vedere în continuare motivele de nelegalitate prevăzute de pct. 5 şi 8 C. proc. civ.

Astfel, susţinerea recurentului în sensul că instanţa de judecată nu a fost constituită legal, întrucât hotărârea a fost luată într-o componenţă de 7 în loc de 9 membri, a fost analizată la pct. 8 din prezenta decizie.

Pretinsa lipsă de imparţialitate a instanţei disciplinare a fost analizată, de asemenea, în cadrul pct. 11 din prezenta decizie, imparţialitatea instanţei disciplinare fiind susţinută de recurent din perspectiva modului de soluţionare a cererilor formulate de acesta pe parcursul procedurii în faţa instanţei disciplinare, nefiind indicate motive obiective, temeinice de natură a înlătura prezumţia de obiectivitate de care se bucură instanţa de judecată.

17. Examinându-se criticile expuse din perspectiva ipotezei de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că susţinerile recurentului nu pot fi primite.

Potrivit textului procedural invocat, casarea unei hotărâri se poate cere atunci când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Chiar dacă, sub imperiul acestui motiv de recurs, se includ cele mai variate neregularităţi de ordin procedural, care privesc atât nesocotirea normelor de ordine publică, precum şi a celor stabilite în interesul exclusiv al părţilor, pretinsele neregularităţi invocate de recurent din această perspectivă, ce vizează modul în care instanţa de disciplină a soluţionat excepţiile, apărările şi probele invocate de recurent, nu se circumscriu aspectelor de nulitate/nelegalitate invocate.

18. Susţinerile recurentului judecător referitoare la faptul că acuzaţiile/abaterile nu cuprind şi circumstanţele de timp şi loc ale acestora, fiind încălcată obligaţia de descriere a faptei, prin încălcarea art. 252 alin. (2) lit. a) din Codul muncii sunt lipsite de suport. Sub acest aspect, se reţine că profesia de judecător este exercitată în cadrul unui raport juridic de numire în funcţie, în privinţa căruia sunt aplicabile prevederile cuprinse în Legea nr. 303/2004 şi Legea nr. 317/2004, derogatorii de la dreptul comun în materia raporturilor de muncă, în sens larg, nefiind incidente ipso facto prevederile din Codul muncii.

Aplicabilitatea în speţă a dispoziţiilor respective nu poate fi primită întrucât, în cauză, nu se pune problema unei sancţiuni disciplinare, în cadrul desfăşurării unor raporturi de muncă, întrucât o asemenea modalitate a raportului de serviciu al magistratului nu este reglementată. Relevant în acest sens este faptul că raportului juridic specific funcţiilor din cadrul autorităţii judecătoreşti îi sunt aplicabile dispoziţiile speciale referitoare la sistemul public judiciar, iar nu cele referitoare la raporturile de muncă din Codul muncii, în condiţiile în care Legea nr. 303/2004 nu cuprinde o normă de trimitere care să prevadă faptul că statutul judecătorilor şi procurorilor se completează cu dispoziţiile din legislaţia muncii.

19. Recurentul susţine că prin hotărârea atacată, instanţa disciplinară a "recombinat" acţiunile-rezoluţiile distincte, le-a amestecat, fără să fie pusă în discuţia contradictorie a părţilor. În acest fel, a fost încălcat dreptul său la apărare, precum şi principiile procedurii civile şi garanţiile specifice unui proces echitabil.

Constatarea săvârşirii unei abateri disciplinare, având conţinutul prevăzut de lege, însă într-o altă modalitate, de asemenea prevăzută de lege, decât cea pe care a reţinut-o Inspecţia Judiciară, nu poate avea nici semnificaţia sancţionării pentru o altă faptă şi nici încălcarea principiului contradictorialităţii şi a dreptului la apărare al recurentului.

Faptele, temeiurile de drept şi argumentele reţinute nu au fost străine de obiectul sesizărilor sau de obiectul dezbaterilor, iar apărările judecătorului recurent s-au referit exact la aceste aspecte, pe care le-a cunoscut şi în legătură cu care a putut să-şi facă apărarea dorită.

Conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, principiul egalităţii de arme atât în plan civil, cât şi în plan penal, cere ca fiecare parte din proces să beneficieze de o posibilitate rezonabilă de a-şi expune cauza în faţa instanţei, în condiţii care să nu o dezavantajeze în mod semnificativ în raport cu partea adversă (Cauza Dombo Beheer B.V contra Olandei, Hotărâre din 27 octombrie 1993 şi cauza Georgiadis contra Greciei, Hotărâre din 29 mai 1997).

În ceea ce priveşte principiul contradictorialităţii, acesta implică pentru judecător sarcina de a veghea ca toate elementele susceptibile să influenţeze soluţionarea pe fond a litigiului să facă obiectul unei dezbateri în contradictoriu între părţi, aspect subliniat cu ocazia soluţionării mai multor plângeri (Cauzele Barbera, Messegue şi Jabardo contra Spaniei, Hotărâre din 6 decembrie 1988, Feldbrugge contra Olandei, Hotărâre din 29 mai 1986, Sanchez-Reisse, hotărâre din 21 octombrie 1986 şi Ruiz-Mateos contra Spaniei, hotărâre din 23 iunie 1993).

Pentru a asigura respectarea acestei cerinţe, judecătorul va fi obligat să pună în discuţia părţilor toate chestiunile de care depinde justa soluţionare a cauzei, iar renunţarea la contradictorialitatea procedurilor nu se justifică nici pe motiv de accelerare a acestora (Cauza Niederost contra Elveţiei, Hotărâre din 18 februarie 1997).

Or, niciunul dintre aceste principii nu a fost încălcat în cauză, conţinutul acţiunii disciplinare şi actele de cercetare disciplinară efectuate în cauză au vizat strict faptele cu privire la care s-a apreciat, prin fiecare rezoluţie de începere a cercetării disciplinare, că reprezintă indicii ale unor abateri disciplinare.

De altfel, în cuprinsul hotărârii au fost analizate distinct faptele reţinute în cele trei acţiuni disciplinare conexe, a fost indicat şi analizat materialul probatoriu avut în vedere pentru a reţine elementele constitutive ale fiecărei abateri disciplinare, context în care au fost analizate şi apărările formulate de recurent, astfel că modul de desfăşurare a dezbaterilor, administrarea probelor, examinarea excepţiilor şi a apărărilor formulate de recurent s-au realizat de către instanţa disciplinară cu respectarea principiului contradictorialităţii, a dreptului la apărare şi a tuturor garanţiilor oferite de art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

20. În ce priveşte criticile că presupusele abateri nu se circumscriu textelor legale invocate de secţia disciplinară, iar, în plus, se invocă dispoziţii din Codul deontologic a căror nerespectare nu atrag un regim disciplinar, se reţine că recurentul a fost sancţionat în baza art. 99 lit. a) şi c) din Legea nr. 303/2004.

Menţionarea unor norme din Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor în cuprinsul acţiunilor disciplinare, respectiv al Hotărârii nr. 11J din 9 mai 2018 a secţiei pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii nu înseamnă că recurentul a fost sancţionat în baza acestuia, dimpotrivă, indicarea acestora s-a făcut în considerarea faptului că analizarea comportamentului unui magistrat trebuie raportată şi la standardele impuse prin Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor, art. 4 din Legea nr. 303/2004 stipulând că judecătorii şi procurorii sunt obligaţi ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremaţia legii, să respecte drepturile şi libertăţile persoanelor, să respecte Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor.

Împrejurarea că, la stabilirea existenţei abaterilor disciplinare, secţia pentru judecători în materie disciplinară a avut în vedere şi alte prevederi normative, anume cele din Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor, nu înseamnă că atragerea răspunderii disciplinare s-a făcut exclusiv în temeiul acestor norme, ele fiind invocate în contextul în care vin să lămurească, să completeze, să precizeze abaterile disciplinare ce fac obiectul art. 99 lit. a) şi c) din Legea nr. 303/2004, republicată.

Prin urmare, criticile sub acest aspect nu pot fi reţinute, iar, implicit, excepţia de nelegalitate a Codului deontologic, invocată de recurent nu poate fi primită.

21. Referitor la faptul că acţiunea disciplinară este nelegală pentru că nu a fost introdusă o acţiune împotriva recurentului, aceasta nefiind comunicată, potrivit prevederilor art. 194 şi art. 150 C. proc. civ., se reţine că, aşa cum s-a expus anterior, în conformitate cu dispoziţiile art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată şi cu principiul specialia generalibus derogant, aplicabilitatea unor norme din C. proc. civ. poate privi doar situaţii neprevăzute de norma specială.

În speţă însă, procedura de soluţionare a acţiunii disciplinare este expres reglementată de art. 49 din Legea nr. 317/2004, fără a se face nicio menţiune referitoare la etapele procesului civil, astfel cum acestea sunt prevăzute de C. proc. civ.

Astfel, în conformitate cu normele speciale care reglementează procedura disciplinară, actele efectuate în cadrul cercetării disciplinare se comunică persoanei cercetate, pe parcursul desfăşurării procedurii sau la finalul acesteia, conform dispoziţiilor art. 30 alin. (7) din Regulamentul de efectuare a lucrărilor de inspecţie de către Inspecţia Judiciară.

Mai mult, în conformitate cu dispoziţiile art. 49 alin. (1) din legea specificată, "Neprezentarea judecătorului sau a procurorului cercetat la judecarea acţiunii nu împiedică desfăşurarea în continuare a judecăţii".

Reţinând, pentru considerentele expuse anterior, incompatibilitatea dintre dispoziţiile art. 194 şi 150 din C. proc. civ. (referitoare la conţinutul cererii de chemare în judecată şi înscrisurile anexate acesteia) şi prevederile speciale aplicabile în materia procedurii de judecată a litigiilor disciplinare ale magistraţilor, nu pot fi primite criticile formulate de recurent în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ.

Aşadar, în mod eronat se susţine de către recurent şi că instanţa de disciplină i-ar fi încălcat dreptul la apărare. Dimpotrivă, recurentului i-a fost respectată această garanţie procesuală, fiind legal citat, având posibilitatea să-şi formuleze toate apărările, depunând la dosar întâmpinare, cerere reconvenţională, cereri de recuzare şi, ulterior, memorii şi note scrise, prin care a formulat o serie de solicitări, susţineri, a invocat argumente, pe care instanţa de disciplină le-a analizat şi asupra cărora s-a pronunţat motivat.

Oricum, analizând detaliat conţinutul fiecărei rezoluţii prin care a fost exercitată acţiunea disciplinară, se constată că termenele legale prevăzute de art. 45 alin. (3), art. 46 alin. (6) şi (7) din Legea nr. 317/2004, în forma în vigoare pe parcursul derulării procedurilor disciplinare au fost respectate.

22. În ceea ce priveşte susţinerile că acţiunea disciplinară este nelegală, întrucât în fapt aceasta este inexistentă, iar acţiunea disciplinară şi rezoluţiile sunt tardive deoarece rezoluţia de începere a cercetării disciplinare ar fi fost antedatată, se reţine că, potrivit art. 45 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, forma actului de sesizare a instanţei disciplinare este aceea de rezoluţie scrisă şi motivată, prin care se dispune admiterea sesizării, exercitarea acţiunii disciplinare şi sesizarea secţiei corespunzătoare a Consiliului Superior al Magistraturii, iar, conţinutul rezoluţiei prin care se exercită acţiunea disciplinară este stabilit în mod expres prin dispoziţiile art. 32 alin. (2) din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie de către Inspecţia Judiciară.

Or, normele regulamentare prevăd că rezoluţia se comunică odată cu invitaţia de a participa la cercetarea disciplinară, nefiind prevăzută nicio obligaţie de a fi comunicată anterior, respectiv la data întocmirii, aşa cum susţine recurentul.

Aspectele invocate de către recurent, care vizează neindicarea prin actul de sesizare, a procedurii în care urmau să se efectueze verificările, a presupusei abateri disciplinare şi a descrierii presupusei fapte cu privire la care sesizarea din oficiu, ca urmare a apariţiei în mass-media a articolului intitulat "Judecător despre colegii lui: psihopaţii mitomani şi incompetenţi de la CA Cluj", pe site-ul www.x.ro, în data de 26 octombrie 2016, nu pot fi reţinute ca elemente care să atragă nulitatea sesizării, având în vedere că nu există o prevedere expresă care să stabilească, sub sancţiunea nulităţii, elementele obligatorii ale actului de sesizare, iar cazurile care atrag clasarea sesizării nu sunt incidente în speţă, rezultând cu claritate date cu privire la identificarea situaţiei de fapt care a determinat sesizarea.

De asemenea, critica recurentului în sensul că preşedintele Consiliului Superior al Magistraturii nu are atribuţii pentru a dispune efectuarea de verificări prealabile nu poate fi primită, întrucât, potrivit art. 10 din Regulamentul privind normele pentru efectuarea lucrărilor de inspecţie de către Inspecţia Judiciară, Consiliul Superior al Magistraturii poate dispune înaintarea către Inspecţia Judiciară a sesizării formulate de către orice persoană interesată, în speţă, sesizarea fiind făcută de către o altă persoană, actul respectiv aflându-se la dosar.

23. Nici criticile referitoare la lipsa unei anchete efective, precum şi caracterul inechitabil şi lipsit de obiectivitate al procedurii disciplinare desfăşurate nu pot fi primite, faţă de faptul că, din verificarea actelor şi lucrărilor dosarului, se constată atât respectarea dispoziţiilor legale procedurale din Legea nr. 317/2004 şi din Regulamentul lucrărilor de inspecţie referitoare la derularea procedurii disciplinare, cât şi respectarea dreptului la apărare al recurentului judecător, care a putut lua la cunoştinţă despre înscrisurile aflate la dosar, a putut propune probe şi a depus ample concluzii scrise în argumentarea poziţiei sale.

24. Referitor la criticile legate de administrarea probelor şi legalitatea acestora, se reţine că instanţa de disciplină, s-a pronunţat motivat asupra cererilor de probe formulate de recurent pe durata instrumentării acţiunii disciplinare, apreciind cu privire la pertinenţa, necesitatea şi utilitatea acestora, prin prisma obiectului acţiunii.

Astfel, la termenul de judecată din 27 septembrie 2017, instanţa a admis în parte cererea de probatorii formulată de recurent (s-a admis proba testimonială constând în audierea martorilor I. şi C., judecători în cadrul Curţii de Apel Cluj) şi s-a dispus din oficiu audierea în calitate de martori a numiţilor J., K. şi L.

O parte din aceşti martori au fost audiaţi în mod nemijlocit de instanţă, iar restul prin video-conferinţă, la sediul Curţii de Apel Cluj, motivat de faptul că la termenul la care toţi martorii au fost prezenţi la secţie, în jurul orei 15, după ce şedinţa de judecată a fost suspendată pentru o jumătate de oră, domnul judecător nu s-a mai prezentat, solicitând intervenţia unui echipaj de urgenţe medicale. în acest context, martorii prezenţi şi care nu fuseseră audiaţi de către secţie au solicitat audierea lor prin video-conferinţă, întrucât absenţa lor din instanţă perturba activitatea curţii de apel.

În acest context, audierea prin video-conferinţă a martorilor a asigurat respectarea garanţiilor procesuale, toţi martorii, cu excepţia martorei C., fiind audiaţi de către inspectorii judiciari şi în procedura disciplinară.

Cât priveşte caracterul, din punct de vedere probator, al capturii de ecran invocată în susţinerea acţiunii disciplinare ce a făcut obiectul Dosarului conex nr. x/2017, acesta are caracterul unui mijloc material de probă, care serveşte la stabilirea unui fapt care poate duce la soluţionarea cauzei (în sensul art. 341 C. proc. civ.).

În legătură cu legalitatea materialului probator administrat în procedura disciplinară, cu referire expresă la referatele întocmite de specialistul IT din cadrul Curţii de Apel Cluj acestea nu au caracterul unui act de cercetare efectuat de o persoană care nu are calitatea de inspector judiciar, ci constituie un mijloc material de probă, administrat în vederea identificării persoanelor care apar în înregistrările video, atestarea identităţii acestora neputând fi realizată decât de către o persoană din cadrul instanţei; înregistrările video fiind vizualizate şi de inspectorii judiciari care au apreciat necesară întocmirea respectivelor referate pentru lămurirea situaţiei de fapt, rezultată din respectivele înregistrări.

Referitor la cererea de înscriere în fals a referatelor întocmite de specialistul IT din cadrul Curţii de Apel Cluj, formulată în legătură cu Dosarul conex nr. x/2017, aceasta nu poate fi primită, întrucât ceea ce contestă în fapt recurentul este conţinutul acestor înscrisuri cuprinzând conţinutul înregistrărilor video din datele de 22 martie 2017, respectiv 21 martie 2017, afirmând că autorul acestor înscrisuri a distorsionat conţinutul înregistrărilor şi a redat în fals, falsificând intelectual respectivele referate.

Or, susţinerile recurentului nu se încadrează în prevederile art. 304 C. proc. civ., deoarece, ipoteza reglementată de textul legal menţionat are în vedere ipoteza falsificării scrierii sau semnăturii şi nu conţinutul redat în cuprinsul unui înscris şi care se pretinde că este nereal.

De asemenea, cu privire la cererile de înscriere în fals formulate generic prin memoriul de recurs, acestea nu îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 304 C. proc. civ., recurentul contestând cuprinsul actelor cu privire la care solicită înscrierea în fals, iar, în ceea ce priveşte efectuarea expertizei înregistrărilor video, nici aceasta nu poate fi reţinută, nefiind indicate motivele pentru care se solicită administrarea acestei probe şi aspectele ce se urmăresc a fi lămurite. De altfel, trebuie precizat că, nefiind apreciată ca relevantă, această ultimă probă nu a fost avută în vedere la fundamentarea acţiunii disciplinare.

25. Cât priveşte fondul cauzei şi aspectele reţinute din această perspectivă prin Hotărârea din 9 mai 2018, se constată, de asemenea, că nu pot fi primite criticile formulate, prin recurs, din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., argumentele dezvoltate de recurent în susţinerea acestui motiv neavând semnificaţia încălcării unor norme de drept material.

Pentru angajarea răspunderii disciplinare a recurentului, instanţa de disciplină a reţinut în sarcina sa săvârşirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) şi lit. c) din Legea nr. 303/2004.

Se susţine în mod nefondat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale abaterilor disciplinare menţionate.

Argumentele expuse punctual, în acest context, de către recurent sunt neîntemeiate, urmând ca, pentru sistematizarea expunerii, acestea să fie examinate grupat, pentru fiecare abatere în discuţie.

26. Cu privire la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, se reţine că, potrivit normei legale menţionate constituie abatere disciplinară "manifestările care aduc atingere onoarei sau probităţii profesionale ori prestigiului justiţiei, săvârşite în exercitarea sau în afara exercitării atribuţiilor de serviciu".

În raport cu elementele constitutive ale situaţiei de fapt, arătate la pct. 2 din prezenta decizie, Înalta Curte, în acord cu instanţa disciplinară, reţine că recurentul a încălcat dispoziţiile art. 90 din Legea nr. 303/2004, care interzic magistraţilor orice manifestare contrară demnităţii funcţiei pe care o ocupă ori de natură să afecteze imparţialitatea acesteia şi le impun datoria de a se abţine de la orice acte sau fapte de natură să compromită demnitatea lor în profesie şi societate, relaţiile acestora la locul de muncă şi în societate bazându-se pe respect şi bună credinţă.

Contrar apărărilor din recurs, instanţa disciplinară a reţinut ca elemente constitutive ale abaterii disciplinare o serie de acţiuni întreprinse de recurentul judecător, care au conturat o atitudine neconformă standardelor impuse funcţiei de magistrat şi care au potenţialul de a afecta imaginea instanţei şi de a aduce atingere onoarei şi probităţii profesionale, în condiţiile în care scopul neechivoc al acţiunilor recurentului au vizat obţinerea şi reliefarea în spaţiul public, în şi prin intermediul mass-media, a unor informaţii denigratoare sau potenţial denigratoare cu privire la judecătorii şi activitatea instanţei.

Astfel, se constată că recurentul nu combate prin mijloace de probă elementele situaţiei de fapt reţinute de instanţa disciplinară şi expuse la pct. 2 din prezenta decizie.

În privinţa conduitei recurentului, se reţine că nu constituie o cauză exoneratoare de răspundere disciplinară nici împrejurarea că faptele care intră în conţinutul abaterii disciplinare au fost săvârşite într-un context conflictual şi nici o presupusă conivenţă a persoanelor care au sesizat Inspecţia Judiciară, deoarece condiţiile răspunderii disciplinare sunt examinate în concret, în funcţie de conduita magistratului şi standardele specifice impuse funcţiei.

Din perspectiva laturii subiective, se reţine că, prin acţiunile întreprinse, judecătorul cercetat a urmărit şi a acceptat afectarea imaginii unor judecători şi a instanţei în care îşi desfăşoară activitatea, urmarea faptei săvârşite fiind reprezentată de atingerea adusă onoarei, demnităţii şi prestigiului funcţiei de magistrat, cu potenţialul de diminuare a încrederii şi respectului opiniei publice faţă de actul de justiţie.

Nu pot fi primite nici criticile recurentului în sensul că sintagma prestigiul justiţiei din cuprinsul abaterii prevăzută de art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004 ar avea un caracter lipsit de previzibilitate şi nelegal.

Astfel, prin incriminarea ca abatere disciplinară a conduitei magistratului constând în manifestări care pot aduce atingere onoarei şi reputaţiei profesionale a magistraţilor şi, prin aceasta, prestigiului justiţiei, textul legal consacră, în fapt, respectarea obligaţiei de rezervă ce-i incumbă acestuia.

Obligaţia de rezervă exprimă o sinteză practică a principiilor generale ale deontologiei profesiei (independenţă, imparţialitate, integritate) şi implică moderaţie şi reţinere în viaţa profesională, socială şi privată.

Obligaţia de rezervă trebuie analizată şi din perspectiva necesităţii ca magistratul să-şi conformeze conduita în raport cu principiile morale şi etice recunoscute ca atare de societate şi să acţioneze în toate împrejurările cu bună-credinţă, corectitudine şi decenţă, fiind, practic, imposibil de enumerat într-un text toate faptele care pot fi de natură să încalce obligaţia de rezervă.

De altfel, formularea folosită de legiuitorul român, ce este criticată de recurent sub aspectul previzibilităţii, este în deplin acord cu cea utilizată în documentele internaţionale care fac referire la integritatea magistratului, precum Principiile de la Bangalore cu privire la conduita judiciară şi Declaraţia privind etica judiciară, adoptată la Londra în anul 2010.

Aceeaşi tehnică legislativă se regăseşte şi în materia răspunderii disciplinare din alte state, unde încriminarea este de ordin general, faptele ce constituie abateri disciplinare fiind stabilite de jurisprudenţă.

În contextul examinat, trebuie menţionat faptul că, prin Hotărârea din 24 mai 2007, pronunţată în Cauza Dragotoniu şi Militaru-Pidhorni împotriva României (Cererile nr. x şi y), cu referire şi la Cauza Groppera Radio AG şi alţii împotriva Elveţiei din 28 martie 1990, Cauza Tolstoy Miloslavsky împotriva Regatului Unit al Marii Britanii din 13 iulie 1995, Cauza Cantoni împotriva Franţei, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că însemnătatea noţiunii de previzibilitate depinde în mare măsură de domeniul pe care îl acoperă precum şi de numărul şi calitatea destinatarilor săi.

Instanţa europeană a constatat că, din cauza principiului generalităţii legilor, conţinutul acestora nu poate prezenta o precizie absolută, una dintre tehnicile tip de reglementare constând în recurgerea mai degrabă la categorii generale decât la liste exhaustive şi că numeroase legi se folosesc de eficacitatea formulelor mai mult sau mai puţin vagi, pentru a evita o rigiditate excesivă şi a se putea adapta la schimbările de situaţie, interpretarea şi aplicarea unor asemenea texte depinzând de practică (Cauza Kokkinakis împotriva Greciei, Hotărârea din 25 mai 1993).

În ceea ce priveşte excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 52 alin. (1) teza a II din Legea nr. 317/2004, se reţine că aceasta va fi analizată şi soluţionată, prin încheiere, în dosarul asociat creat în acest sens.

De asemenea, nu sunt fondate nici criticile recurentului referitoare la împrejurarea că, prin hotărârea recurată s-a realizat o dublă incriminare, întrucât faptele reţinute în sarcina acestuia au fost circumscrise fie abaterii prevăzute de art. 99 lit. a), fie celei stipulate de art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004, şi nu ambelor abateri, în acelaşi timp.

În sarcina judecătorului recurent au fost reţinute fapte distincte ca reprezentând latura obiectivă a fiecăreia dintre cele două abateri disciplinare, astfel că nu se poate reţine încălcarea principiului non bis in idem.

În acord cu instanţa de disciplină, Completul de 5 judecători reţine că legiuitorul a înţeles să incrimineze separat ipoteza manifestărilor care aduc atingere onoarei sau probităţii profesionale ori prestigiului justiţiei, săvârşite în exercitarea sau în afara exercitării atribuţiilor de serviciu, încriminate prin dispoziţiile art. 99 lit. a) din Legea nr. 303/2004, de ipoteza atitudinilor nedemne faţă de colegi, celălalt personal al instanţei, inspectori judiciari, avocaţi, experţi, martori, justiţiabili ori reprezentanţii altor instituţii prin dispoziţiile art. 99 lit. c) din aceeaşi lege şi că între cele două abateri disciplinare există unele asemănări, dar şi unele deosebiri, cum ar fi faptul că abaterea disciplinară prevăzută la lit. a) include în sfera sa de reglementare toate manifestările care aduc atingere onoarei sau probităţii profesionale ori prestigiului justiţiei, în timp ce abaterea disciplinară reglementată la lit. c) se referă doar la atitudini nedemne săvârşite de magistrat şi nu la toate atitudinile care ar putea fi catalogate drept abateri disciplinare, precum şi că subiectul pasiv, în cazul ipotezei de la lit. c) este reprezentat de colegii magistratului, celălalt personal al instanţei sau al parchetului în care acesta funcţionează, inspectori judiciari, avocaţi, experţi, martori, justiţiabili ori reprezentanţii altor instituţii.

27. În ceea ce priveşte fapta prevăzută de art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, legiuitorul a stabilit că reprezintă abatere disciplinară "atitudinile nedemne în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu faţă de colegi, celălalt personal al instanţei sau parchetului în care funcţionează, inspectori judiciari, avocaţi, experţi, martori, justiţiabili ori reprezentanţii altor instituţii".

Potrivit dispoziţiilor art. 104 din Legea nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei:

"magistraţilor le este interzisă orice manifestare contrară demnităţii funcţiei pe care o ocupă ori de natură să afecteze imparţialitatea sau prestigiul acesteia".

Aceste dispoziţii se completează cu cele ale art. 4 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, potrivit cărora judecătorii şi procurorii sunt obligaţi ca, prin întreaga lor activitate, să asigure supremaţia legii, să respecte drepturile şi libertăţile persoanelor, să respecte Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor.

În acest context, se impun a fi reţinute dispoziţiile art. 17 din Codul deontologic al judecătorilor şi procurorilor, conform cărora:

"Judecătorii şi procurorii sunt datori să se abţină de la orice acte sau fapte de natură să compromită demnitatea lor în funcţie şi în societate".

De altfel, în Codul deontologic aprobat prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii nr. 328/2005, un întreg capitol reglementează "Demnitatea şi onoarea profesiei de judecător sau procuror".

Din interpretarea literală, sistematică şi teleologică a tuturor textelor normative mai sus menţionate, rezultă că modelarea statutului disciplinar al magistraţilor, integrat statutului profesional al acestora, implică respectarea obligaţiei de a avea o comportare corectă, demnă şi rezervată, de natură a menţine neştirbit prestigiul justiţiei, responsabilitatea în menţinerea imaginii justiţiei şi a statutului magistratului fiind o îndatorire profesională.

În speţă, i se impută recurentului atitudinea inadecvată adoptată în raport cu colegii săi, din timpul şedinţelor de judecată, cu prilejul întâlnirilor în vederea deliberării asupra cauzelor, concretizată în utilizarea unor expresii nepotrivite ori în exprimarea unor critici la adresa colegilor judecători sau a unor consideraţii privind soluţiile pronunţate de instanţa de control judiciar, formularea în mod public a unor afirmaţii şi expresii utilizate cu privire la colegii săi din cadrul instanţei, folosirea unor expresii nepotrivite faţă de unii colegi, precum şi modul în care şi-a motivat declaraţiile de abţinere în mai multe dosare.

În mod legal, pe baza materialul probator administrat, instanţa de disciplină a dedus existenţa laturii obiective a abaterii în discuţie, fiind demonstrat fără dubiu că, în timpul şedinţelor de judecată din 11 aprilie 2016 şi 16 mai 2016 recurentul nu a respectat solemnitatea şedinţei de judecată. De asemenea, s-a stabilit că recurentul s-a adresat unui coleg cu apelative necolegiale, a fost reliefată maniera în care recurentul a înţeles să se comporte faţă de doi din colegii săi, prin afirmaţii şi expresii de natură să inducă celorlalţi colegi şi publicului că aceştia au o relaţie "neprincipială", s-a analizat modul în care şi-a motivat două declaraţii de abţinere în care a făcut referire la activităţile neprincipiale dintre cei doi colegi şi comportamentul nedemn faţă de colegii din cadrul instanţei.

Toate aceste situaţii menţionate mai sus întrunesc premisa legală privind nedemnitatea atitudinii.

Astfel, justificarea declaraţiilor de abţinere formulate în data de 16.09.2016 de către recurentul judecător, prin expunerea unor argumente ce au pus în discuţie relaţiile "neprincipiale" dintre cei doi colegi ai săi, nu se circumscriu scopului prevăzut de lege pentru formularea unei astfel de declaraţii, depăşind cadrul legal ce reglementează soluţionarea acestui incident procedural.

Din această perspectivă, se vor înlătura, ca lipsite de relevanţă, menţiunile recurentului privind caracterul legal şi temeinic al măsurilor dispuse sau al cererilor de abţinere pe care le-a formulat ca judecător al cauzei, aspect ce nu a fost analizat sau contestat, faptele ce au condus la sancţionarea sa constând în nerespectarea obligaţiilor de a manifesta calm, răbdare, politeţe şi imparţialitate faţă de justiţiabili, avocaţi şi alte persoane, în timpul exercitării atribuţiilor profesionale, precum şi de a se abţine de la orice comportament, act sau manifestare, de natură să altereze încrederea în imparţialitatea sa.

Trebuie subliniat că, în cauză, nu se reproşează magistratului demersurile procedurale în sine. Ca atare, semnificativ pentru soluţionarea recursului pendinte nu este dacă măsurile luate de judecător au fost sau nu legale, ci dacă atitudinea şi comportamentul magistratului au corespuns standardelor profesionale.

Nu se poate reţine, în sensul propus de autorul recursului, că afirmaţiile sale au fost generale, astfel că nu pot atrage răspunderea sa disciplinară, iar, pe de altă parte, că au fost înregistrate nelegal discuţii între judecători, care sunt secrete şi protejate de principiul secretului deliberării.

Pe de o parte, apărarea recurentului nu poate fi primită faţă de existenţa obligaţiei judecătorului, de asigurare a solemnităţii şedinţei de judecată, iar, pe de altă parte, contrar susţinerilor recurentului, nu au fost reţinute în conţinutul constitutiv al abaterii disciplinare discuţiile purtate de acesta cu colegii săi din complet în timpul deliberării, ci atitudinea sa, manifestată şi cu prilejul întâlnirilor în vederea deliberării asupra cauzelor.

Nu au semnificaţia acordată de recurent nici susţinerile privind înlăturarea manifestărilor din timpul deliberării şi cele privind temperamentul, probele administrate în acest sens fiind apte să demonstreze existenţa faptelor ce-i sunt reproşate şi neputând înlătura caracterul lor culpabil.

Ca atare, se impune a se considera că faptele în discuţie, sub aspectul laturii obiective, întrunesc cerinţele prevăzute de textul legal incriminator mai sus menţionat.

Nici în privinţa existenţei laturii subiective, concluzia instanţei disciplinare nu este criticabilă, secţia pentru judecători deducând în mod corect, din interpretarea întregului context factual conturat de probele administrate, existenţa intenţiei, atât directe, cât şi indirecte.

Pe de o parte, aprecierile personale ale recurentului judecător, cu privire la lipsa urmărilor prejudiciabile ale conduitei sale, sunt în contradicţie cu opiniile exprimate de către colegii săi din cadrul instanţei, reflectate, de pildă, chiar în cuprinsul sesizării Inspecţiei Judiciare.

Pe de altă parte, aceste aprecieri sunt irelevante, întrucât răspunderea disciplinară a judecătorului derivă din exigenţa de care acesta trebuie să dea dovadă prin comportamentul său, atât în exercitarea atribuţiilor de serviciu, cât şi în afara acestora, respectiva exigenţă fiind stabilită în temeiul unor aspecte obiective şi nu pe baza evaluărilor personale.

Se constată, aşadar, că faptele reproşate recurentului judecător intră în sfera de reglementare a dispoziţiilor art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, după cum în mod just a fost reţinut de către instanţa de disciplină, prin hotărârea atacată fiind reliefate corect existenţa faptelor, a conduitei ilicite, a vinovăţiei, a urmărilor prejudiciabile şi a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi rezultatul produs, ceea ce susţine legalitatea încadrării lor în abaterea disciplinară prevăzută de textul legal menţionat.

28. Şi în ceea ce priveşte individualizarea sancţiunilor aplicate judecătorului cercetat disciplinar, în raport cu susţinerile şi criticile formulate de recurent în subsidiar, Înalta Curte apreciază că nu se impune o reapreciere asupra sancţiunii acordate, care respectă pe deplin criteriile prevăzute de art. 49 alin. (6) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările, ulterioare care se impun a fi avute în vedere în acest moment procesual din faza adoptării soluţiei, precum şi principiul proporţionalităţii, reglementat de art. 100 din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

Sub acest aspect, este de observat că sancţiunea disciplinară constând în excluderea din magistratură, aplicată recurentului A., în temeiul art. 100 lit. d) din Legea nr. 303/2004, republicată, este ultima dintre sancţiunile disciplinare ce se pot aplica magistraţilor, astfel cum acestea sunt enumerate la art. 100 lit. a) - e) din legea menţionată şi a fost legal stabilită, în considerarea gravităţii faptelor recurentului, a caracterului gradual al angajării răspunderii disciplinare, dar şi a consecinţelor negative ale faptelor reţinute în sarcina sa.

Or, în procesul de apreciere a legalităţii ori individualizării sancţiunii trebuie avut în vedere, în primul rând, criteriul legal vizând gravitatea faptelor.

În contextul examinat, se observă că sancţiunea disciplinară constând în excluderea din magistratură, prevăzută de art. 100 lit. e) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, răspunde criteriului legal de proporţionalitate între abaterile constatate, consecinţele acestora şi circumstanţele concrete în care au fost săvârşite, precum şi caracterului gradual, prin raportare la împrejurarea că magistratul a mai fost sancţionat disciplinar cu excluderea din magistratură, prin Hotărârea nr. 15J/18 decembrie 2008 a secţiei pentru judecători în materie disciplinară, sancţiune înlocuită prin Decizia nr. 2 din 30 aprilie 2012 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cu diminuarea indemnizaţiei de încadrare lunare brute cu 15% pe o perioadă de 3 luni.

Susţinerile recurentului în sensul că hotărârea prin care a fost sancţionat disciplinar anterior nu există la dosar, nu i-a fost comunicată, nu a fost invocată de inspecţie şi nu a făcut astfel obiectul unor dezbateri în contradictoriu şi nu s-a putut apăra faţă de acest aspect nu au relevanţa pretinsă de autorul recursului, faţă de faptul că acest element circumstanţial rezultă cu certitudine din istoricul profesional al recurentului.

În condiţiile în care verificările anterioare efectuate în ceea ce priveşte acelaşi gen de faptă, cea prevăzută de art. 99 lit. c) din Legea nr. 303/2004, ar fi fost de dorit să reprezinte pentru recurent un motiv substanţial şi suplimentar de avertizare şi de conştientizare a atitudinii în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu faţă de colegi, celălalt personal al instanţei sau al parchetului în care funcţionează, inspectori judiciari, avocaţi, experţi, martori, justiţiabili ori reprezentanţii altor instituţii, aplicarea unei sancţiuni mai uşoare, respectiv avertismentul, ar goli de conţinut măsura dispusă.

Este adevărat că, la aplicarea sancţiunii, instanţa trebuie să aibă în vedere, alături de circumstanţele reale identificate de cercetarea judecătorească şi circumstanţele personale ale magistratului, dar şi consecinţele negative ale abaterilor disciplinare.

Vechimea în profesie a judecătorului recurent, aprecierile pozitive obţinute la evaluări, aspectele învederate privind cariera profesională nu au relevanţa învederată şi nu poate să-l îndreptăţească la aplicarea unei sancţiuni mai uşoare.

Dimpotrivă, cu o asemenea vechime şi pregătire în funcţia de judecător, magistratul în cauză ar fi trebuit, prin experienţa acumulată, să cunoască şi să respecte normele legale şi deontologice care guvernează această activitate, iar conduita trebuie să fie ireproşabilă nu numai în exercitarea funcţiei, ci şi în societate, astfel încât publicul să aibă încredere în integritatea corpului judiciar.

Relevant din acest punct de vedere este faptul că recurentul nu neagă săvârşirea faptelor în materialitatea lor, acordându-le însă propria semnificaţie.

Contrar celor susţinute de recurent, secţia pentru judecători i-a redat şi i-a examinat punctual apărările. Împrejurarea că apărările recurentului nu au fost apreciate de către instanţa de disciplină ca fiind o justificare a acţiunilor sale, pentru exonerarea de răspundere disciplinară, nu poate fi, de asemenea, reproşat instanţei de disciplină din perspectiva nelegalităţii sau a nemotivării, argumentele vizând pretinsele raţiuni ce l-au determinat să reacţioneze în modalitatea respectivă, fiind, pe bună dreptate, înlăturate.

Se constată, aşadar, pe de o parte, că faptele reproşate recurentului judecător intră în sfera de reglementare a dispoziţiilor art. 99 lit. a) şi c) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, după cum în mod just au fost reţinute de către instanţa de disciplină, prin hotărârea atacată fiind reliefate corect existenţa faptelor, a conduitei ilicite, a vinovăţiei, a urmărilor prejudiciabile şi a legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită şi rezultatul produs, ceea ce susţine legalitatea încadrării lor în abaterile disciplinare prevăzute de art. 99 lit. a) şi c) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, iar, pe de altă parte, că sancţiunea a fost judicios aplicată.

29. În concluzie, pentru toate considerentele expuse, instanţa de recurs constată că nu sunt întemeiate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1, 2, 4, 5, 6, 8 din C. proc. civ. şi, în consecinţă, în baza dispoziţiilor art. 49 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, republicată, coroborate cu cele ale art. 496 alin. (1) teza a doua din C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, prezentul recurs declarat de A. împotriva Hotărârii nr. 11J din 9 mai 2018, a încheierii din şedinţa publică de la 5 aprilie 2017, a încheierii din camera de consiliu de la 25 aprilie 2018 şi a încheierii din şedinţa publică de la 25 aprilie 2018, pronunţate de secţia pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii în Dosarul nr. x/2016.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva Hotărârii nr. 11J din 9 mai 2018, a Încheierii din şedinţa publică de la 5 aprilie 2017, a încheierii din camera de consiliu de la 25 aprilie 2018 şi a Încheierii din şedinţa publică de la 25 aprilie 2018, pronunţate de secţia pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii în Dosarul nr. x/2016.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 4 februarie 2019.

Procesat de GGC - LM