Ședințe de judecată: Februarie | | 2024
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

Marcă combinată cu element figurativ constând în  reprezentarea grafică a imobilului în care îşi are sediul o autoritate publică. Acţiune în anularea înregistrării. Invocarea încălcării dreptului la imagine al persoanei juridice

                                                                                                         C.civ., art. 58, art. 73, art. 257

                                                                                                         Legea nr. 84/1998, art. 6

 

            Legiuitorul Codului civil, prin prevederile art. 257, a recunoscut posibilitatea ca și o persoană juridică să aibă drepturi nepatrimoniale, caracteristice de regulă ființei umane, fără a le enumera în mod expres în cuprinsul Titlului IV, dedicat persoanei juridice. În consecință, art.257 C.civ., care prevede aplicarea prin asemănare a dispozițiilor referitoare la apărarea drepturilor nepatrimoniale ale persoanei fizice și persoanelor juridice, trebuie interpretat astfel încât, pe de o parte, să se identifice drepturi nepatrimoniale ale persoanei juridice care să nu fie incompatibile cu structura acestora, iar pe de altă parte, în cadrul drepturilor găsite compatibile cu structura persoanei juridice, să se identifice conținutul lor specific.

Dreptul la imagine al persoanei juridice nu implică și dreptul la imagine asupra bunurilor sale, ca atribut al dreptului real de proprietate sau al dreptului de administrare, întrucât sediul persoanei juridice, respectiv domiciliul sau reședința persoanei fizice sunt reglementate distinct în Codul civil ca atribute de identificare în cadrul art.227 și urm., respectiv art.86 și urm. din cod. Atâta timp cât, în cazul persoanei fizice, domiciliul sau reședința reprezintă un drept distinct de cel la propria imagine, conținutul acestui drept în cazul persoanelor juridice, nu poate fi interpretat într-un alt mod, utilizând criteriul ”prin asemănare”,. De asemenea, atâta timp cât în cazul persoanelor fizice dreptul la propria imagine nu include vreun drept asupra imaginii bunurilor aflate în proprietatea lor, nu se poate ajunge utilizând același criteriu menționat anterior să se includă acest eventual drept în conținutul dreptului la propria imagine, în cazul persoanelor juridice.

 

Secţia I civilă, decizia nr. 1109 din 4 iunie 2019

 

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 24.01.2015, reclamantul Parlamentul României - Camera Deputaţilor a solicitat în contradictoriu cu pârâţii A., prin succesorii săi B., C. şi D. şi cu  Oficiul de Stat Pentru Invenţii şi Mărci - OSIM, în temeiul dispoziţiilor art.47 din Legea nr.84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, anularea înregistrării mărcii individuale combinate cu element figurativ cu nr. depozit M 2013 04026, nr. marcă 127469, având ca titular pe A., pentru toate clasele pentru care a fost acordată, obligarea OSIM la radierea mărcii şi anularea înregistrării în Registrul Naţional al Mărcilor.

            Prin sentinţa civilă  nr. 1260 din 03.11.2016, Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, acţiunea.

            Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul Parlamentul României – Camera Deputaţilor, reiterând susținerile sale privitoare la existența unei priorități decurgând din cererea sa de înregistrare marcă, înregistrată la OSIM și publicată în BOPI la 3.06.2013, data publicării cererii intimatei fiind ulterioară (18.06.2013); interesul legitim decurgând din publicarea anterioară este protejat de art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la CEDO.

Prin decizia nr. 753A din 20.06.2018, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a IV-a civilă s-a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-reclamant Parlamentul României – Camera Deputaţilor, împotriva sentinţei civile nr. 1260/2016, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a V-a civilă.

Potrivit art.499 prima teză C.pr.civ., prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanţei de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate şi analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul.

În motivarea recursului s-au arătat următoarele.

Recurentul a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 Cod procedură civilă, invocând aplicarea greşită a dispoziţiilor art.47 alin.(l) lit. d) din Legea nr.84/1998, art.58 şi art.73 Cod civil.

Se arată că dispoziţiile art.47 alin. (1) lit. d) din Legea nr.84/1998, republicată, reglementează ipoteza anulării înregistrării unei mărci pentru situaţia în care aduce atingere dreptului la imagine sau numelui patronimic al unei persoane, motiv pentru care noţiunea de „persoană" ce se regăseşte în textul acestei norme este una generică şi trebuie înţeleasă în sensul oricărui subiect de drept civil astfel cum este definit de art.25 alin. (1) Cod civil -persoană fizică/persoană juridică.

Odată cu intrarea în vigoare a noului Cod civil la data de 01.10.2011 şi persoanelor juridice le-a fost recunoscută pentru prima dată posibilitatea de a-şi apăra drepturile nepatrimoniale (de ex.: dreptul la denumire, la imagine, etc).

Astfel, în Titlul V- Apărarea drepturilor nepatrimoniale din Codul civil la art. 257 se stipulează în mod expres că "dispoziţiile Titlului V- Apărarea drepturilor nepatrimoniale se aplică prin asemănare şi drepturilor nepatrimoniale ale persoanelor juridice".

Ca atare, se arată că dreptul la imagine constituie o componentă importantă atât pentru persoanele fizice cât şi pentru persoanele juridice, prezentând caracterele juridice ale dreptului nepatrimonial, fiind un drept care se bucură de dispoziţiile art.257 Cod civil.

Prin urmare, în calitate de subiect de drept şi participantă la circuitul civil, recurentul învederează că persoana juridică poate fi titulara unor bunuri sau drepturi necorporale, inclusiv drepturi nepatrimoniale, mai ales cele la nume şi dreptul la propria imagine, inclusiv dreptul la imagine asupra bunurilor sale, drepturi care se regăsesc printre cele denumite de art.58 şi art.252 Cod civil.

Or, instanţa de apel, deşi a recunoscut că şi persoanele juridice de drept public se bucură de un drept la propria imagine, a constatat că aplicarea art.58 din Cod civil se face prin "asemănare", înlăturând însă "corpul" persoanei juridice, anume sediul acesteia, apreciind că imaginea unei persoane juridice se referă doar la însuşirile, caracteristicile acesteia.

Recurentul solicită ca instanţa de recurs să constate caracterul restrictiv al interpretării date de instanţa de apel, inclusiv greşita aplicare a acestei norme, în condiţiile în care: conform art.257 Cod civil, dispoziţiile Titlului V din Cartea I "Apărarea drepturilor nepatrimoniale", se aplică prin asemănare şi drepturilor nepatrimoniale ale persoanelor juridice; art. 58 Cod civil reglementează dreptul la imagine ca un drept al personalităţii; potrivit art. 193 alin. (1) Cod civil, personalitatea juridică îi conferă persoanei juridice calitatea de subiect de drept şi în această calitate, persoana juridică are atribute de identificare proprii (sediu propriu, nume, etc.) care reflectă practic persoana juridică în cauză; potrivit art.73 Cod civil, orice persoană are dreptul la propria imagine iar în exercitarea dreptului la propria imagine, ea poate să interzică ori să împiedice reproducerea, în orice mod, a înfăţişării sale fizice ori a vocii sale sau, după caz, utilizarea unei asemenea reproduceri.

Având în vedere aceste dispoziţii legale, faţă de premisele de analiză stabilite chiar de instanţa de apel în sensul aplicării art. 58 Cod civil prin "asemănare", recurentul arată că se poate constata că şi persoana juridică are o "înfăţişare fizică" care constituie sediul propriu iar dreptul la propria imagine fizică a unei persoane juridice include şi dreptul la imagine asupra bunului administrat.

Ca atare, se învederează că dreptul la imagine deţinut de o persoană juridică implică şi dreptul la imagine asupra bunurilor deţinute, iar doctrina juridică în materie a reţinut că proprietarul are un veritabil drept de imagine asupra bunurilor sale, ca atribut al dreptului de proprietate, care îi permite să se opună utilizării de către un terţ a imaginii bunului său, întrucât proprietăţii imobiliare îi este ataşată o proprietate incorporală nouă, dreptul de exploatare exclusivă a reproducerii imaginii.

In speţă, imaginea Palatului Parlamentului reprezintă imaginea autorităţii legiuitoare Parlamentul României, în structura sa bicamerală, identificându-se cu clădirea Palatul Parlamentului, atât prin denumire (Palatul Parlamentului/Parlamentul României) cât şi prin patrimoniul persoanei juridice, anume prin calitatea de titular al dreptului de administrare, imobilul Palatul Parlamentului, fiind înregistrat la OCPI Bucureşti cu numărul cadastral 144161aPI/l a C.F. numărul 45198 în favoarea Statului Român Domeniul Public - administrare Parlamentul României-Camera Deputaţilor.

Numele de „Palatul Parlamentului" a fost atribuit imobilului prin Hotărârea Guvernului nr.9/1998, în considerarea sediului şi activităţii Parlamentului României, întreaga activitate a Parlamentului României - Camera Deputaților fiind indisolubil legată de imobilul Palatului Parlamentului şi implicit de numele şi imaginea acestuia.

In dosarul înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, în administrarea probatoriului privind cererea de anulare a mărcii potrivit art.47 alin.(l) lit.d) din Legea nr.84/1998, vizând încălcarea dreptului la imagine a autorităţii publice privind funcţionarea activităţii reclamantului, cât şi încălcarea dreptului la imagine în considerarea calităţii de titular al dreptului real de administrare a imobilului "Palatul Parlamentului", recurentul arată că a prezentat şi dovedit atât succesiunea actelor juridice care statuează asupra drepturilor, inclusiv în privinţa imaginii imobilului Palatul Parlamentului ca parte integrantă a bunului aflat în administrarea Camerei Deputaţilor încă din anul 1993 şi până la adoptarea Legii nr.267/2008 privind unele măsuri speciale pentru reglementarea avansului rest de justificat, precum şi pentru efectuarea recepţiei în faza unică a lucrărilor de construcţii şi a instalaţiilor aferente acestora la obiectivul de investiţii Palatul Parlamentului, modificată prin Legea nr.90/2016, cât şi identificarea imaginii Palatului Parlamentului cu sediul şi activitatea Parlamentului României, fiind depuse hotărârile Camerei Deputaţilor privind bugetul în perioada 1994-2015, sintezele săptămânale ale activităţii legiuitoare Parlamentul României - Camera Deputaţilor pentru anul 2009 şi anul 2012, extrase din documente - galeria foto, aferentă anilor 2002-2004 privind activităţile autorităţii legiuitoare atât la nivel naţional cât şi internaţional, desfăşurate la Palatul Parlamentului, conţinând imaginea Palatului Parlamentului.

In contextul actual, relevant cauzei în privinţa identităţii între imobilul Palatul Parlamentului şi activitatea Parlamentului României, recurentul face referire la desfăşurarea lucrărilor Conferinţei Preşedinţilor de delegaţii parlamentare membre ale Adunării Parlamentare a Francofoniei din Regiunea Europa care a avut loc în data de 21 mai 2018 la Palatul Parlamentului, precum şi la pregătirea Preşedinţiei României la Consiliul Uniunii Europene în 2019, fiind instituită la nivelul Parlamentului României, Comisia specială comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului pentru coordonarea activităţilor parlamentare necesare pregătirii Preşedinţiei Consiliului Uniunii Europene din primul semestru al anului 2019, lucrările desfășurându-se la Palatul Parlamentului.

O altă critică vizează încălcarea prevederilor art.136 alin.(4) din Constituţia României, republicată şi ale art.868 alin.(2) Cod civil, întrucât prin înregistrarea de către OSIM pe numele unei persoane fizice a mărcii cu imaginea imobilului proprietatea publică a statului, sub denumirea arhitect A., s-a conferit în mod nelegal, o prerogativă care aparţine exclusiv titularului dreptului de administrare şi anume prerogativa folosinţei, marca înregistrată constituind astfel o limitare a Camerei Deputaţilor în exerciţiul dreptului de administrare a imobilului.

Se arată că regimul juridic aferent imobilului "Palatul Parlamentului" îşi are temeiul constituţional în prevederile art. 136 alin.(4) din Constituţie, potrivit cărora bunurile proprietate publică „pot fi date în administrare regiilor autonome ori instituţiilor publice" sau pot fi concesionate ori închiriate; de asemenea, ele pot fi date în folosinţă gratuită instituţiilor de utilitate publică."

Dezvoltând aceste prevederi la nivel infraconstituţional, legiuitorul a stabilit, prin dispoziţiile art.868 din Codul civil, că „(1) Dreptul de administrare aparţine regiilor autonome sau, după caz, autorităţilor administraţiei publice centrale sau locale şi altor instituţii publice de interes naţional, judeţean ori local. (2) Titularul dreptului de administrare poate folosi şi dispune de bunul dat în administrare în condiţiile stabilite de lege şi, dacă este cazul, de actul de constituire." Se arată că rezultă atât din normele constituţionale citate, cât şi din dezvoltarea lor infraconstitutională, că dreptul de administrare îşi are sorgintea în dreptul de proprietate publică, fiind condiţionat de existenţa acestui drept şi că, la rândul său, are natura unui drept real principal, este inalienabil, insesizabil şi imprescriptibil şi conferă titularului sau prerogativele posesiei, folosinţei şi dispoziţiei.

Recurentul învederează că prin înregistrarea de către OSIM a mărcii conţinând imaginea Palatului Parlamentului, s-a creat posibilitatea nelegală unei persoane fizice să controleze, să monopolizeze şi să condiţioneze financiar utilizarea imaginii autorităţi publice prin imaginea sediului său, Palatul Parlamentului, a cărui denumire se identifică cu cea a autorităţii legiuitoare, în structura sa bicamerală, definită prin art. 61 alin.(2) din Constituţia României, cu consecinţa că atât proprietarul Statul Român cât şi titularii dreptului de administrare, subiecte de drept public, să nu poată exercita prerogativele dreptului de proprietate, anume dreptul de administrare asupra bunurilor proprietate publică cum este Palatul Parlamentului şi dreptul de exploatare a imaginii acestor bunuri publice, acest drept revenind proiectanţilor, aceştia urmând să decidă asupra modului de exploatare sub orice formă a bunurilor proprietate publică.

Se mai face referire şi la efectele acestei înregistrări asupra îngrădirii şi limitării Parlamentului României - Camera Deputaţilor în exerciţiul atribuţiilor specifice, anume a dreptului de exploatare exclusivă a dreptului de imagine a bunului administrat, dar şi la o încălcare a dispoziţiilor constituţionale conţinute în art.136 alin.(4), precum şi ale art.868 alin.(2) Cod civil, întrucât proiectantul/arhitectul unei clădiri publice nu poate să deţină, fără să fie subiect de drept public, un atribut al dreptului de proprietate publică şi implicit al dreptului de administrare, anume dreptul de exploatare exclusivă a bunului proprietate publică, inclusiv a imaginii acestuia.

In acest sens se învederează că la dosar se află depusă sentinţa nr.885 din 14.06.2017 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/3/2016, despre care se arată că înlătură efectiv susţinerile instanţei de apel potrivit cărora dreptul la marcă nu ar putea fi interpretat într-un fel care să interzică folosirea imaginii clădirii Palatului Parlamentului în activitatea specifică autorităţii publice Camera Deputaţilor şi confirmă pretenţiile reale ale moştenitorilor doamnei arhitect A. de a monopoliza imaginea imobilului Palatul Parlamentului, proprietate publică şi aflată în administrarea Camerei Deputaţilor.

Astfel, prin cererea de chemare în judecată care formează obiectul cauzei înregistrată sub nr. dosar x/3/2016, moştenitorii defunctei arhitect A. au formulat acţiune prin care au solicitat instanţei de judecată să dispună practic încetarea provizorie de folosire şi exploatare fără drept de către Parlamentul României - Camera Deputaţilor a drepturilor de proprietate intelectuală conferite cu privire la Proiectul complex al Casei Republicii, actual Palatul Parlamentului, a drepturilor conferite de mărcile înregistrate, la exploatarea edificiului complex, inclusiv plata de daune materiale şi daune morale pe ultimii trei ani în cuantum de 30.000.000 euro.

Prin urmare, recurentul solicită ca instanţa de recurs să constate că înregistrarea de către OSIM a mărcii cu număr depozit M2013 04026, nr. marcă 127469 având ca semn distinctiv imaginea imobilului Palatul Parlamentului, bun proprietate publică a statului şi aflat în administrarea Camerei Deputaţilor are ca efect încălcarea prevederilor art.136 alin.(4) din Constituţia României, republicată şi ale art.868 Cod civil prin conferirea unei prerogative care aparţine exclusiv titularului dreptului de administrare şi anume prerogativa folosinţei, marca înregistrată fiind o limitare a autorităţii publice în exerciţiul dreptului de administrare a imobilului proprietate publică Palatul Parlamentului, precum şi prin acordarea protecţiei juridice în mod nelegal interesului particular al moştenitorilor arhitectei A. în conflict cu interesul legitim public al Statului Român - proprietar al imobilului „Palatul Parlamentului", bun proprietate publică, prin administrator Parlamentul României - Camera Deputaţilor.       

Înalta Curte a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, Secţia a V-a civilă la data de 24.01.2015 reclamantul a solicitat, în temeiul dispoziţiilor art.47 din Legea nr.84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, anularea înregistrării mărcii individuale combinate cu element figurativ cu nr. depozit M 2013 04026, nr. marcă 127469, având ca titular pe A., pentru toate clasele pentru care a fost acordată, obligarea OSIM la radierea mărcii şi anularea înregistrării în Registrul Naţional al Mărcilor.

            În motivare, tribunalul a reținut că acţiunea a fost întemeiată pe dispoziţiile 47 alin. 1 lit. b) cu raportare la art. 6 al.1  lit.b şi art.8  şi la art.6 al.4 lit.c) şi art.6 al.2 din Legea nr. 84/1998.

            În ceea ce privește primul motiv de anulare a mărcii în cauză bazat pe existența unei mărci anterioare [art. 47 alin. 1 lit. b) raportat la art. 6 al.1  lit.b), art.8 și art. 6 alin. 2  din Legea nr. 84/1998], care a fost considerat neîntemeiat de către tribunal, iar motivele de apel legate de acesta au fost socotite nefondate de către instanța de apel, Înalta Curte reține că în recurs nu au fost formulate critici sub acest aspect, astfel că nu se impune analiza apărărilor din întâmpinare ce îl vizează.

            Referitor la al doilea motiv de anulare a mărcii în cauză, Înalta Curte constată că acesta a fost întemeiat în cererea de chemare în judecată pe dispoziţiile art.6 al.4 lit.c) din Legea nr. 84/1998: „O marcă este, de asemenea, refuzată la înregistrare sau, în cazul în care a fost înregistrată, este susceptibilă a fi anulată dacă: există un drept anterior, altul decât cele prevăzute la alin. (2) lit. d), în special un drept la nume, un drept la imagine, un drept de autor, un drept de proprietate industrială”, dintre drepturile anterioare expuse în cadrul acestor prevederi reclamanta limitându-se la invocarea încălcării doar a dreptului la imagine.

            Tribunalul a constatat neîntemeiat acest motiv de anulare a mărcii în cauză, reţinând că imaginea unei autorităţi publice nu este dată de sediul unde funcţionează, astfel încât  oricâte activităţi de promovare sau folosire a imaginii Casei Poporului ar fi desfăşurat reclamantul, acestea nu îi conferă nici un drept la imagine în sensul legii.

            Raportat la aceste considerente ale tribunalului, reclamantul a invocat în apel, legat de încălcarea aceluiași drept la imagine, dreptul de administrare asupra clădirii în care își desfășoară activitatea și faptul că în cadrul dreptului real de proprietate asupra clădirii care aparține statului ar fi inclus și dreptul de a dispune asupra ”imaginii” clădirii, argumente care au fost reluate în esență și în recurs.

            Înainte de a trece la analiza propriu-zisă a motivelor de recurs sunt de făcut următoarele constatări.

            Reclamantul nu a invocat prin cererea de chemare în judecată, ca eventual drept anterior existent care ar fi fost încălcat prin înregistrarea mărcii în cauză, dreptul real de proprietate asupra clădirii (construcției)/dreptul de administrare a unui bun public, din care să derive eventualul drept asupra imaginii bunului, și nici vreun eventual drept de utilizare a imaginii (aspectului exterior) construcției ca drept patrimonial de autor (art.13 și urm, art.33 din Legea nr.8/1996), care să fi fost transmis proprietarului construcției rezultată din proiectul arhitectural, ci doar dreptul la imagine al autorității legiuitoare, deci dreptul la imagine al persoanei juridice.

            Ca atare, recursul va fi analizat în limitele cauzei cererii de chemare în judecată (situația de fapt calificată juridic), care nu poate fi schimbată în apel, și cu atât mai puțin în recurs, conform art.494 raportat la art.478 alin.3 C.pr.civ.

            Pe de altă parte, dreptul la imagine la care face trimitere art.6 al.4 lit.c) din Legea nr. 84/1998 nu este definit în cadrul acestei legi speciale, iar reclamantul nu a invocat alte norme speciale relevante, ca atare, pentru determinarea conținutului său trebuie să se recurgă la prevederile dreptului comun, reprezentat de Codul civil, fapt susținut chiar de către recurentul reclamant.

            În Codul civil dreptul la propria imagine este reglementat de prevederile art.73 din Secţiunea a 3-a (Respectul vieţii private şi al demnităţii persoanei umane) din Capitolul II (Respectul datorat fiinţei umane şi drepturilor ei inerente) din Titlul II (Persoana fizică) al Cărții I (Despre persoane).

            Potrivit art.73 (Dreptul la propria imagine) din Codul civil:  

            (1) Orice persoană are dreptul la propria imagine.

            (2) În exercitarea dreptului la propria imagine, ea poate să interzică ori să împiedice reproducerea, în orice mod, a înfăţişării sale fizice ori a vocii sale sau, după caz, utilizarea unei asemenea reproduceri. Dispoziţiile art. 75 rămân aplicabile.

            Pentru a justifica faptul că dreptul la propria imagine, reglementat în cadrul titlului dedicat persoanei fizice, este și un drept al persoanei juridice, recurenta a invocat prevederile art.257 (Apărarea drepturilor nepatrimoniale ale persoanei juridice) din Titlul V (Apărarea drepturilor nepatrimoniale) potrivit căruia: Dispoziţiile prezentului titlu se aplică prin asemănare şi drepturilor nepatrimoniale ale persoanelor juridice, raportat la prevederile art.252 (Ocrotirea personalităţii umane), potrivit căruia: Orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci fiinţei umane, cum sunt viaţa, sănătatea, integritatea fizică şi psihică, demnitatea, intimitatea vieţii private, libertatea de conştiinţă, creaţia ştiinţifică, artistică, literară sau tehnică și la cele ale art.58 (Drepturi ale personalităţii) din cadrul  Secţiunii 1 (Dispoziţii comune), Capitolul II  (Respectul datorat fiinţei umane şi drepturilor ei inerente), menționat mai sus, articol potrivit căruia: (1) Orice persoană are dreptul la viaţă, la sănătate, la integritate fizică şi psihică, la demnitate, la propria imagine, la respectarea vieţii private, precum şi alte asemenea drepturi recunoscute de lege.// (2) Aceste drepturi nu sunt transmisibile.

            Prin art.257 legiuitorul Codului civil a recunoscut posibilitatea ca și o persoană juridică să aibă drepturi nepatrimoniale, caracteristice de regulă ființei umane, dar nu le-a enumerat în mod expres în cuprinsul Titlului IV, dedicat persoanei juridice. Este de precizat că în jurisprudența anterioară noului Cod civil se recunoscuse deja persoanei juridice posibilitatea apărării dreptului la reputație.

            În consecință, art.257 C.civ., care prevede aplicarea prin asemănare a dispozițiilor referitoare la apărarea drepturilor nepatrimoniale ale persoanei fizice și persoanelor juridice, trebuie interpretat astfel încât, pe de o parte, să se identifice drepturi nepatrimoniale ale persoanei juridice care să nu fie incompatibile cu structura acestor persoane. De exemplu, o persoană juridică nu ar putea pretinde încălcarea vreunui drept la viață sau sănătate. Pe de altă parte, în cadrul drepturilor găsite compatibile cu structura persoanei juridice, să se identifice conținutul specific al acestora.

Date fiind limitele recursului, se constată că obiectul prezentei analize nu îl constituie determinarea dacă dreptul la propria imagine așa cum a fost reglementat de art.73 C.civ. este sau nu compatibil cu structura persoanei juridice.

În cadrul primului motiv de recurs recurentul, în esență, a invocat faptul că instanța de apel a interpretat restrictiv dispozițiile din Codul civil ce reglementează dreptul la propria imagine prin înlăturarea ”corpului” persoanei juridice din conținutul acestui drept și prin reținerea faptului că imaginea persoanei juridice se referă doar la însușirile, caracteristicile acesteia și a susținut că, având în vedere art.257, art. 58, art. 193 alin. (1), art.73  Cod civil, se poate constata că şi persoana juridică are o "înfăţişare fizică" care constituie sediul propriu iar dreptul la propria imagine fizică al unei persoane juridice include şi dreptul la imagine asupra bunului administrat.

Recurentul a mai invocat faptul că dreptul la imagine al persoanei juridice ar implica și dreptul la imagine asupra bunurilor sale, ca atribut al dreptului real de proprietate, și în consecință al dreptului de administrare a bunului public.

Aceste argumente nu pot fi reținute având în vedere pe de o parte, că sediul persoanei juridice, respectiv domiciliul sau reședința persoanei fizice sunt reglementate distinct în Codul civil ca atribute de identificare în cadrul art.227 și urm., respectiv art.86 și urm. Atâta timp cât în cazul persoanei fizice domiciliul sau reședința reprezintă un drept distinct de cel la propria imagine, nu poate fi interpretat într-un alt mod, utilizând criteriul ”prin asemănare”, conținutul acestui drept în cazul persoanelor juridice.

De asemenea, atâta timp cât în cazul persoanelor fizice dreptul la propria imagine nu include vreun drept asupra imaginii bunurilor aflate în proprietatea persoanei fizice, nu se poate ajunge utilizând același criteriu menționat anterior să se includă acest eventual drept în conținutul dreptului la propria imagine, în cazul persoanelor juridice.

Pe de altă parte, recurentul încearcă să includă în definiția dreptului la imagine al autorității legiuitoare (al persoanei juridice), invocat în cererea de chemare în judecată ca fiind încălcat prin înregistrarea mărcii în cauză, alte drepturi cu un conținut distinct, și anume dreptul la sediu, dreptul la utilizarea imaginii asupra bunului, invocat ca parte a atributului usus al dreptului real de proprietate și în consecință al dreptului de administrare a bunului proprietate publică.

Or, așa cum s-a reținut mai sus, în analiza sa instanța este ținută de cauza cererii de chemare în judecată, și anume situația de fapt calificată juridic, care nu poate fi schimbată în apel, și cu atât mai puțin în recurs, conform art.494 raportat la art.478 alin.3 C.pr.civ.

Având în vedere aceleași rațiuni menționate anterior, este nefondat și al doilea motiv de recurs prin care se invocă încălcarea dreptului de exploatare exclusivă a bunului proprietate publică, ce ar include și dreptul de exploatare exclusivă a imaginii bunului proprietate publică.

Faptul că într-un alt litigiu reclamanții ar fi cerut încetarea provizorie de folosire şi exploatare fără drept de către Parlamentul României - Camera Deputaţilor a drepturilor de proprietate intelectuală conferite cu privire la Proiectul complex al Casei Republicii, actual Palatul Parlamentului, a drepturilor conferite de mărcile înregistrate inclusiv plata de daune materiale şi daune morale pe ultimii trei ani, nu poate fi avut în vedere în analiza prezentului recurs, întrucât acel litigiu nu face obiectul prezentei judecăți.

În consecință, în temeiul art.496 alin.1 raportat la art.488 pct.8 C.proc.civ., Înalta Curte a respins recursul ca nefondat.