Ședințe de judecată: Aprilie | | 2024
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

R O M Â N I A
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

Decizia nr. 51/2021 Dosar nr. 1321/1/2021

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 iunie 2021

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 1050 din 03/11/2021

 

Daniel Grădinaru - preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - preşedintele completului
Elena Barbu - judecător la Secţia penală
Lucia Tatiana Rog - judecător la Secţia penală
Ioana Alina Ilie - judecător la Secţia penală
Mircea Mugurel Şelea - judecător la Secţia penală
Dan Andrei Enescu - judecător la Secţia penală
Săndel Lucian Macavei - judecător la Secţia penală
Ştefan Pistol - judecător la Secţia penală
Lavinia Valeria Lefterache - judecător la Secţia penală

 

    S-a luat în examinare sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 11.575/271/2019, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:

    "Tipicitatea infracţiunii de violare a vieţii private în modalitatea incriminată de art. 226 alin. (2) din Codul penal este condiţionată de deţinerea unor sunete, convorbiri ori imagini realizate fără drept, prin fotografierea, captarea sau înregistrarea de imagini, ascultarea cu mijloace tehnice sau înregistrarea audio a unei persoane aflate într-o locuinţă sau încăpere ori dependinţă Tipicitatea infracţiunii de violare a vieţii private în modalitatea incriminată de art. 226 alin. (2) din Codul penal este condiţionată de deţinerea unor sunete, convorbiri ori imagini realizate fără drept, prin fotografierea, captarea sau înregistrarea de imagini, ascultarea cu mijloace tehnice sau înregistrarea audio a unei persoane aflate într-o locuinţă sau încăpere ori dependinţă ţinând de acestea sau a unei convorbiri private?"

    Completul competent să judece sesizarea în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile ce formează obiectul Dosarului nr. 1.321/1/2021 este legal constituit conform dispoziţiilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi ale art. 36 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare.

    Şedinţa de judecată a fost prezidată de către preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, domnul judecător Daniel Grădinaru.

    La şedinţa de judecată a participat doamna Diana Gabriela Vlădaia, magistrat-asistent în cadrul Secţiei penale, desemnat în conformitate cu dispoziţiile art. 38 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu completările ulterioare.

    Judecător-raportor a fost desemnat, conform prevederilor art. 476 alin. (7) din Codul de procedură penală, domnul judecător Mircea Mugurel Şelea din cadrul Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

    Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna Dana Cristina Burduja, procuror în cadrul Secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

    Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, învederând obiectul Dosarului nr. 11.575/271/2019 aflat pe rolul Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, precum şi faptul că, drept urmare a solicitărilor formulate în temeiul art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, la dosarul cauzei au fost depuse puncte de vedere asupra problemei de drept deduse dezlegării.

    Totodată, a învederat că a fost depus raportul întocmit de judecătorul-raportor, care a fost comunicat părţilor, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală, care nu au transmis punct de vedere privind chestiunea de drept supusă judecăţii.

    La data de 31 mai 2021, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia judiciară - Serviciul judiciar penal a depus Adresa nr. 844/C/1170/III-5/2021 prin care s-a adus la cunoştinţă că, în cadrul Secţiei judiciare - Serviciul judiciar penal al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii vizând chestiunea de drept supusă dezlegării în prezenta cauză. De asemenea, la aceeaşi dată, au fost depuse la dosarul cauzei concluzii scrise formulate de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

    Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, domnul judecător Daniel Grădinaru, constatând că nu sunt cereri de formulat sau excepţii de invocat, a solicitat doamnei procuror Dana Cristina Burduja să susţină punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu privire la problema de drept supusă dezbaterii.

    Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, a solicitat admiterea sesizării formulate de Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi pronunţarea unei decizii prin care chestiunea de drept supusă dezlegării să primească următoarea rezolvare: "Tipicitatea infracţiunii de violare a vieţii private în modalitatea incriminată de art. 226 alin. (2) din Codul penal nu este condiţionată de deţinerea unor sunete, convorbiri ori imagini realizate fără drept, prin fotografierea, captarea sau înregistrarea de imagini, ascultarea cu mijloace tehnice sau înregistrarea audio a unei persoane aflate într-o locuinţă sau încăpere ori dependinţă ţinând de acestea sau a unei convorbiri private". Procurorul a învederat că dezlegarea problemei de drept vizează două perspective, şi anume o interpretare gramaticală şi logică, precum şi o interpretare în raport cu scopul incriminării, ambele fiind în sensul că infracţiunea prevăzută de art. 226 alin. (2) din Codul penal este autonomă şi distinctă de infracţiunea prevăzută de art. 226 alin. (1) din Codul penal.

    Procurorul a arătat că art. 226 alin. (2) din Codul penal face trimitere strict la modalitatea de obţinere a înregistrărilor care privesc viaţa privată menţionată în alin. (1), şi nu la modalitatea juridică în care acestea au fost realizate în concret, cu drept sau fără drept.

    În acest sens, s-a precizat că locuţiunea adverbială fără drept folosită de legiuitor în alin. (1) al art. 226 din Codul penal este situată imediat subsecvent verbum regens, acţiunii prevăzute de lege, şi anume atingerea adusă vieţii private, pentru a se sublinia că respectiva normă se referă strict la caracterul nelegal al dezvăluirii unor înregistrări privitoare la viaţa privată. Potrivit alin. (2) al textului de lege, în opinia procurorului, se face trimitere exclusiv la sunetele, convorbirile şi imaginile prevăzute la alin. (1), fără a se menţiona şi modalitatea în care acestea au fost obţinute.

    Astfel, s-a susţinut că norma de trimitere nu include şi condiţia obţinerii acestor înregistrări fără drept. Din perspectiva scopului incriminării, s-a susţinut că legiuitorul a intenţionat să protejeze prin norme de drept penal atingeri grave, intruziuni în viaţa privată generate de divulgarea, difuzarea unor înregistrări obţinute în cadrul privat, inclusiv a celor realizate de persoana vătămată, dacă acele divulgări au fost realizate fără drept. De altfel, s-a precizat că o interpretare contrară nu are o justificare rezonabilă, având în vedere atingerile deosebit de grave aduse vieţii private a persoanei vătămate.

    Concluzionând, procurorul a considerat că interpretările diferite care se regăsesc atât în doctrină, cât şi în jurisprudenţă, în sensul că varianta alin. (2) al art. 226 din Codul penal este derivată (conexă) şi are ca situaţie premisă comiterea faptei prevăzute în varianta-tip, nu este cea corespunzătoare şi a solicitat lămurirea chestiunii de drept în sensul celor susţinute.

    La întrebarea adresată de către domnul judecător Daniel Grădinaru "în sensul de a preciza dacă chestiunea supusă dezbaterii este o veritabilă chestiune de drept", doamna procuror Dana Burduja a apreciat că, faţă de interpretarea care se regăseşte în doctrină şi jurisprudenţă, cu referire la hotărârea Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti din cuprinsul încheierii de trimitere, care susţine argumente contrare, şi, pentru a evita ca pe viitor aceeaşi interpretare să se regăsească în jurisprudenţă, se impune lămurirea, motiv pentru care consideră că problema supusă dezlegării reprezintă o veritabilă chestiune de drept.

    Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, domnul judecător Daniel Grădinaru, constatând că nu sunt întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reţinut dosarul în pronunţare.

   
ÎNALTA CURTE,

 

    asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

   I. Titularul şi obiectul sesizării

    Prin Încheierea de şedinţă din data de 29 aprilie 2021, pronunţată în Dosarul nr. 11.575/271/2019, în baza art. 475 şi 476 din Codul de procedură penală, Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:

    "Tipicitatea infracţiunii de violare a vieţii private în modalitatea incriminată de art. 226 alin. (2) din Codul penal este condiţionată de deţinerea unor sunete, convorbiri ori imagini realizate fără drept, prin fotografierea, captarea sau înregistrarea de imagini, ascultarea cu mijloace tehnice sau înregistrarea audio a unei persoane aflate într-o locuinţă sau încăpere ori dependinţă ţinând de acestea sau a unei convorbiri private?"

   II. Expunerea succintă a cauzei

    Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori este învestită, în ultimul grad de jurisdicţie, cu soluţionarea apelurilor declarate de partea civilă I.D. şi de inculpatul A.I.C., trimis în judecată sub acuzaţia comiterii infracţiunii de violare a vieţii private, prevăzută de art. 226 alin. (1) şi (2) din Codul penal, împotriva Sentinţei penale nr. 1.395 din 6 noiembrie 2020, pronunţată de Judecătoria Oradea în Dosarul nr. 11.575/271/2019.

    Prin Ordonanţa de clasare dată în 21 mai 2019 de Parchetul de pe lângă Judecătoria Oradea în Dosarul nr. 4.841/P/2018 s-a dispus, în temeiul art. 314 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură penală, al art. 315 alin. (1) lit. b) din Codul de procedură penală raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedură penală, clasarea cauzei cu privire la inculpatul A.I.C. pentru săvârşirea infracţiunilor de violare a vieţii private, prevăzută de art. 226 alin. (1) şi (2) din Codul penal, hărţuire, prevăzută de art. 208 alin. (1) din Codul penal, şi şantaj, prevăzută de art. 207 alin. (1) şi (2) din Codul penal.

    Împotriva acestei ordonanţe de clasare a formulat plângere persoana vătămată, care a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin Ordonanţa din 28 iunie 2019 dată de prim-procurorul adjunct al Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea în Dosarul nr. 188/II/2/2019. În considerentele ordonanţei, procurorul ierarhic superior a reţinut, în ceea ce priveşte infracţiunea de violare a vieţii private, că nu sunt întrunite elementele de tipicitate obiectivă, având în vedere neîndeplinirea cerinţei prealabile prevăzute de norma de incriminare, respectiv aceea ca divulgarea, difuzarea, prezentarea sau transmiterea către o altă persoană sau către public să vizeze sunete sau imagini obţinute în condiţiile alin. (1) al art. 226 din Codul penal fără drept, prin atingerea vieţii private.

    Împotriva acestei soluţii, după parcurgerea procedurii prevăzute de art. 339 din Codul de procedură penală, persoana vătămată a formulat plângere împotriva ordonanţei de clasare, înregistrată cu nr. 11.575/111/2019 al Judecătoriei Oradea.

    Prin Încheierea penală nr. 305 din 12 februarie 2020, judecătorul de cameră preliminară de la Judecătoria Oradea, în temeiul art. 341 alin. (7) pct. 2 din Codul de procedură penală, a respins, ca nefondate, cererile şi excepţiile formulate de inculpat cu privire la legalitatea probelor şi a actelor de urmărire penală efectuate în Dosarul penal nr. 4.841/P/2018 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea.

    Prin aceeaşi încheiere, în baza art. 341 alin. (7) pct. 2 lit. c) din Codul de procedură penală, a fost admisă, în parte, plângerea formulată de petenta I.D. şi s-a desfiinţat soluţia de clasare vizând acuzaţia de comitere a infracţiunii de violare a vieţii private, prevăzută de art. 226 alin. (1) şi (2) din Codul penal, dispusă prin Ordonanţa din data de 21.05.2019, menţinută prin Ordonanţa din data de 28.06.2019 emisă în Dosarul nr. 188/II.2/2019 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Oradea, şi s-au dispus începerea judecăţii cu privire la inculpatul A.I.C. sub aspectul comiterii infracţiunii de violare a vieţii private, prevăzută de art. 226 alin. (1) şi (2) din Codul penal, şi trimiterea dosarului în vederea repartizării aleatorii.

    Cauza a fost soluţionată prin Sentinţa penală nr. 1.395 din 6 noiembrie 2020, pronunţată de Judecătoria Oradea în Dosarul nr. 11.575/271/2019, sentinţă prin care, în baza art. 226 alin. (1) şi (2) din Codul penal, cu aplicarea art. 61 alin. (4) lit. b) din Codul penal şi a art. 396 alin. (10) din Codul de procedură penală, a fost condamnat inculpatul A.I.C. pentru săvârşirea infracţiunii de violare a vieţii private la o pedeapsă de 1.500 lei (150 zile amendă x 10 lei ziua-amendă). Prin aceeaşi sentinţă s-a admis acţiunea civilă exercitată în cauză şi a fost obligat inculpatul A.I.C. la plata sumei de 5.500 lei cu titlu de daune morale în favoarea părţii civile I.D., fiind respinse restul pretenţiilor.

    Împotriva acestei sentinţe au declarat apel partea civilă I.D. şi inculpatul A.I.C.

    La termenul din 27 aprilie 2021, Curtea de Apel Oradea a pus în discuţie, din oficiu, sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept: "Tipicitatea infracţiunii de violare a vieţii private în modalitatea incriminată de art. 226 alin. (2) din Codul penal este condiţionată de deţinerea unor sunete, convorbiri ori imagini realizate fără drept, prin fotografierea, captarea sau înregistrarea de imagini, ascultarea cu mijloace tehnice sau înregistrarea audio a unei persoane aflate într-o locuinţă sau încăpere ori dependinţă ţinând de acestea sau a unei convorbiri private?"

    Dezbaterile pentru sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, conform art. 475 din Codul de procedură penală, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile prin care să se statueze asupra problemei de drept, au avut loc la termenul din 27 aprilie 2021, când instanţa a amânat pronunţarea asupra cauzei penale având ca obiect admisibilitatea sesizării pentru termenul din 29 aprilie 2021, când a constatat îndeplinite cerinţele de admisibilitate prevăzute de art. 475 din Codul de procedură penală, şi, ca urmare, a dispus sesizarea instanţei supreme.

    În baza art. 476 alin. (2) din Codul de procedură penală s-a dispus suspendarea judecării cauzei până la pronunţarea hotărârii prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept.

   III. Punctul de vedere al completului care a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

    Analizând admisibilitatea cererii de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în conformitate cu art. 475 din Codul de procedură penală, Curtea a constatat că solicitarea a fost formulată în cursul judecării unei cauze în ultimă instanţă (cauza are ca obiect soluţionarea apelurilor declarate de partea civilă şi inculpat), aflată pe rolul Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, chestiunea de drept invocată reprezintă o problemă de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei, iar dezlegarea de principiu a problemei de drept îşi găseşte izvorul în dispoziţiile legale, şi nu în starea de fapt.

    În opinia Curţii, este îndeplinită şi cea de-a treia condiţie de admisibilitate, Înalta Curte nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

    De asemenea, nu a fost identificată o jurisprudenţă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra acestei probleme de drept, iar în hotărârile pronunţate de celelalte instanţe chestiunea de drept a primit rezolvări diferite.

    Sub acest din urmă aspect, Curtea a precizat că, aşa cum s-a reţinut în Decizia nr. 12 din 7 mai 2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, o chestiune asupra căreia instanţele de judecată au puncte de vedere diferite reprezintă o veritabilă problemă de drept în sensul art. 475 din Codul de procedură penală.

    Curtea a opinat că, aşa cum rezultă şi din expunerea de motive privind actualul Cod penal, în capitolul IX - Infracţiuni ce aduc atingere domiciliului şi vieţii private al titlului I - Infracţiuni contra persoanei al părţii speciale, pe lângă incriminările tradiţionale, au fost consacrate câteva infracţiuni noi, menite să acopere un vid de reglementare şi să ofere un răspuns la noile forme de lezare sau periclitare a valorilor sociale ce formează obiectul acestui capitol, o incriminare nouă fiind cea de violare a vieţii private (art. 226), reglementare necesară pentru a întregi cadrul protecţiei penale a valorilor garantate de art. 8 din Convenţia europeană a drepturilor omului.

    Aşadar, s-a precizat că doctrina publicată ulterior intrării în vigoare a noului Cod penal prezintă o diversitate de opinii, începând cu analiza structurii infracţiunii, concluzionându-se că raportul dintre variantele diferite de comitere a infracţiunii de violare a vieţii private incriminate în alin. (1) şi (2) ale art. 226 din Codul penal ar fi acela dintre varianta-tip şi varianta derivată sau conexă, cu reliefarea unei legături similare celei consacrate între infracţiunile de fals şi uz de fals (G. Bodoroncea, V. Cioclei, I. Kuglay, L. V. Lefterache, T. Manea, I. Nedelcu, F.-M. Vasile, Codul penal. Comentariu pe articole, ediţia 2, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2016, pagina 622) sau acela dintre varianta-tip şi varianta agravată (V. Dobrinoiu, M. A. Hotca, M. Gorunescu, M. Dobrinoiu, I. Pascu, I. Chiş, C. Păun, N. Neagu, M. C. Sinescu, Noul Cod Penal comentat, Partea Specială, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită, editura Universul Juridic, Bucureşti, 2014, pagina 202, Toader T., Drept Penal. Partea Specială, vol. I, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2019, pagina 246). Dimpotrivă, alţi autori au apreciat că infracţiunea incriminată la alin. (1) şi cea de la alin. (2) ar avea un caracter autonom, reprezentând,,stadii" diferite ale atingerii aduse vieţii private, prima constituind uneori doar "izvorul" imaginilor, sunetelor sau convorbirilor ce sunt apoi divulgate (S. Bogdan. D. A. Şerban, G. Zlati, Noul Cod Penal, Partea Specială, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2014, pagina 195), sau că această infracţiune ar prezenta un conţinut alternativ conform modalităţilor normative descrise la alin. (1), (2) sau (5) al art. 226 din Codul penal (M. Udroiu, Sinteze de Drept Penal. Partea Specială, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2020, pagina 300), iar această diversitate de opinii asupra structurii incriminării şi a raportului dintre modalităţile normative distincte se materializează în soluţii divergente, inclusiv asupra chestiunii de drept a cărei lămurire se solicită.

    Instanţa a indicat că nici jurisprudenţa creată până în prezent în această materie nu are un caracter unitar, fiind identificate atât hotărâri judecătoreşti prin care s-a reţinut că divulgarea fără drept a unor fotografii obţinute cu consimţământul persoanei vătămate realizează elementele de tipicitate ale infracţiunii prevăzute de art. 226 alin. (2) din Codul penal (Decizia penală nr. 680 din 23.11.2020 a Curţii de Apel Braşov, Decizia penală nr. 1.225 din 27.10.2020 a Curţii de Apel Cluj), cât şi soluţii contrare (Sentinţa penală nr. 589/2019 a Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti - Secţia penală).

    S-a precizat că, în această din urmă hotărâre, instanţa a realizat un examen complex al chestiunii de drept ridicate, inclusiv o analiză evolutivă de drept comparat, amintind Decizia nr. 780/2016 a Curţii de Casaţie franceze prin care s-a statuat, în raport cu o reglementare asemănătoare celei din Codul penal român, că fapta de a difuza fără acord imaginea unei persoane realizată într-un loc privat cu consimţământul acesteia nu este reprimată din perspectiva dreptului penal francez.

    Totodată, s-a arătat că din simpla lectură a art. 226 alin. (2) din Codul penal ar rezulta că situaţia premisă a infracţiunii este existenţa sunetelor, a convorbirilor sau a imaginilor prevăzute la alin. (1) din acelaşi articol, adică obţinute fără drept într-o locuinţă, încăpere sau dependinţă. Astfel, s-a considerat că, suplimentar faţă de lipsa acordului pentru difuzarea imaginilor, legiuitorul impune ca acestea să fi fost obţinute în condiţiile alin. (1), adică fără drept, şi că înlăturarea în tot sau în parte, pe cale de interpretare, a situaţiei premise impuse de legiuitor extinde sfera incriminării dincolo de intenţia acestuia, incluzând astfel acţiuni despre care destinatarii legii, nici cu ajutorul unor consilieri juridici de specialitate, nu puteau prevedea că ar intra în sfera ilicitului penal.

    De asemenea, s-a reţinut că trimiterea legiuitorului la alin. (1) al art. 226 din Codul penal nu poate fi interpretată că s-ar referi numai la anumite condiţii ale alin. (1), din moment ce legiuitorul nu a făcut nicio distincţie în acest sens. Pentru a fi întrunite condiţiile divulgării de la alin. (2) este necesar ca această acţiune să vizeze o imagine obţinută fără drept prin fotografiere, care înfăţişează o persoană aflată într-o locuinţă, încăpere sau dependinţă ţinând de aceasta. Dacă aceste condiţii sunt întrunite, este lipsit de relevanţă din perspectiva tipicităţii obiective dacă persoana este surprinsă îmbrăcată sau dezbrăcată, legiuitorul prezumând din faptul că fotografia a fost obţinută în condiţiile alin. (1) că încălcarea vieţii private este suficient de gravă, indiferent de ipostazele în care a fost surprinsă persoana.

    Completul curţii de apel a apreciat că interpretarea literală a textului art. 226 alin. (1) şi (2) din Codul penal nu este în măsură să susţină această din urmă concluzie.

    A fost subliniat că formularea textului alin. (2) stabileşte ca obiect material al infracţiunii rezultatul acţiunilor enumerate în alin. (1), respectiv fotografierea, captarea sau înregistrarea de imagini, ascultarea cu mijloace tehnice sau înregistrarea audio a unei persoane aflate într-o locuinţă sau încăpere ori dependinţă ţinând de acestea sau a unei convorbiri private, fără a impune ca aceste sunete, convorbiri ori imagini să fi fost obţinute în condiţiile alin. (1). Practic, textul alin. (2) face trimitere la modalităţile de obţinere a sunetelor, convorbirilor ori imaginilor prevăzute la alin. (1), fără a include drept condiţie de obţinere a sunetelor şi caracterul ilicit al fotografierii etc.

    De altfel, o astfel de interpretare este susţinută şi de un argument de topografie a textului, câtă vreme locuţiunea "fără drept" de la alin. (1) al art. 226 din Codul penal caracterizează mai degrabă acţiunea generală de a aduce atingere vieţii private decât modalităţile particulare în care aceasta se realizează.

    S-a apreciat că nici argumentul de drept comparat nu este relevant pentru lămurirea acestei chestiuni de drept, câtă vreme textele celor două reglementări, deşi asemănătoare, nu coincid, iar un demers de interpretare exclusiv literală a textului din Codul penal român permite adoptarea unei concluzii contrare celei adoptate în sentinţa instanţei române, precum şi celei expuse în decizia Curţii de Casaţie franceze.

    În ceea ce priveşte o abordare teleologică a textelor de lege vizate, completul Curţii a considerat că legiuitorul nu a putut avea în niciun caz în vedere ipoteza caracterului nedeterminat al consimţământului victimei, astfel încât manifestarea acceptului pentru fotografiere etc. să includă ab initio şi un consimţământ pentru o eventuală ulterioară divulgare, difuzare, prezentare sau transmitere de către orice persoană în posesia căreia ar ajunge la un moment dat acele sunete, convorbiri sau imagini.

    Curtea a mai subliniat, în mod clar, că acţiunile de la alin. (2) al art. 226 din Codul penal au un caracter intruziv incomparabil mai grav în viaţa privată a victimei decât cele incriminate la alin. (1), astfel încât este dificil de prezumat caracterul absolut şi general al acelui consimţământ iniţial. De asemenea, s-a arătat că este greu de admis că legiuitorul a înţeles să limiteze protejarea dreptului la viaţa privată în faţa unor astfel de atingeri extrem de grave exclusiv prin sancţiuni dintre cele prevăzute de Codul civil.

    Însă aceste din urmă argumente par a fi contrazise de demersurile legislative recente ce au fost iniţiate tocmai în considerarea unui aşa-zis caracter insuficient al "actualelor prevederi ale Codului penal privind protecţia vieţii private şi protecţia libertăţii persoanei pentru incriminarea faptei de pornografie din răzbunare". Astfel, Curtea a constatat că există un proiect de lege (PL-x nr. 606/2019) pentru modificarea şi completarea art. 226 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, iniţiat de mai mulţi deputaţi, care a fost adoptat de Senat în 21.10.2019 şi care în prezent se află la Camera Deputaţilor, Camera decizională, nefiind însă inclus pe ordinea de zi a şedinţei acestei Camere, prin care se propun modificarea şi completarea art. 226 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, după cum urmează: "(1) După alineatul (2) se introduc două alineate, alin. (21) şi (22), cu următorul cuprins: «(21) Divulgarea, difuzarea, prezentarea sau transmiterea, în orice mod, a unei imagini intime a unei persoane identificate sau identificabile după informaţii furnizate, fără consimţământul persoanei înfăţişate, de natură să provoace acesteia o suferinţă psihică sau să aducă o atingere a imaginii sale, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă. (22) Prin imagine intimă se înţelege orice reproducere, indiferent de suport, a imaginii unei persoane nude, care îşi expune total sau parţial organele genitale, anusul sau zona pubiană sau, în cazul femeilor, şi sânii, ori care este implicată într-un raport sexual sau act sexual.»"

    În raport cu aceste considerente, completul Curţii a apreciat că norma prevăzută de art. 226 alin. (2) din Codul penal, fiind una de trimitere, datorită neclarităţii sau ambiguităţii sale, poate da naştere mai multor soluţii, condiţii în care a constatat că se impune, în condiţiile art. 475 din Codul de procedură penală, sesizarea Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu dezlegarea acestei chestiuni de drept.

    Punctele de vedere ale procurorului, inculpatului, părţii civile asupra chestiunii de drept sesizate:

    Reprezentantul Ministerului Public a apreciat că norma prevăzută de art. 226 alin. (2) din Codul penal este una clară, interpretarea acesteia neputând fi decât restrictivă, câtă vreme nu se face trimitere la întregul conţinut al alin. (1) al art. 226 din Codul penal, ci doar la modalităţile alternative de comitere a faptei.

    Inculpatul A.I.C. a apreciat că fapta de violare a vieţii private în forma prevăzută de dispoziţiile art. 226 alin. (2) din Codul penal va putea fi reţinută doar atunci când divulgarea, difuzarea, prezentarea sau transmiterea priveşte sunete, convorbiri sau imagini obţinute fără drept.

    În acest sens s-a susţinut că indiferenţa manifestată faţă de posibilitatea divulgării ulterioare a unei înregistrări dedusă din împrejurări distincte de cele din care rezultă consimţământul dat cu privire la realizarea înregistrării poate echivala cu un consimţământ apt să înlăture tipicitatea prin raportare la condiţia negativă prevăzută de norma de incriminare.

    S-a arătat că norma de incriminare cuprinsă în art. 226 alin. (2) din Codul penal este, în mod cert, o normă incompletă a cărei dispoziţie se completează prin trimitere la o altă normă, respectiv cea de la alin. (1), şi că, în doctrina modernă, s-a realizat o distincţie între normele de trimitere (ce preiau dintr-o altă normă sancţiunea) şi normele de referinţă (ce preiau elemente ale dispoziţiei), însă sub aspect funcţional ambele tipuri de norme se completează cu prevederea la care se face trimitere.

    S-a susţinut că, atâta vreme cât norma prevăzută de art. 226 alin. (2) din Codul penal este una de referinţă, este incontestabil că ipoteza la care face trimitere trebuie preluată în integralitatea sa, o preluare trunchiată fiind inadmisibilă, condiţii în care, având în vedere principiile lex stricta şi lex certa, trimiterea cu privire la conţinutul alin. (1) al art. 226 din Codul penal ca element de tipicitate a faptei presupune ca divulgarea să privească înregistrări realizate fără drept.

    S-a menţionat că, în lipsa unui asemenea raţionament, legiuitorul putea statua că obiect al protecţiei variantei derivate îl constituie înregistrările ce aduc atingere vieţii private, indiferent de realizarea lor cu drept sau fără drept.

    Totodată, s-a apreciat că, în măsura în care înregistrarea a fost realizată cu acordul persoanei vătămate, situaţia divulgării acestei înregistrări nu constituie infracţiune, în condiţiile în care dispoziţiile alin. (2) impun o dublă condiţionare, respectiv divulgarea fără drept a imaginilor obţinute prin raportare la dispoziţiile alin. (1), adică a imaginilor care aduc atingere vieţii private fără drept. În acest sens s-a făcut referire la faptul că, în doctrină, cu just temei, s-a reţinut că cele două incriminări vor fi reţinute în concurs ori de câte ori o persoană captează fără drept imagini pe care subsecvent le divulgă fără drept, divulgarea neabsorbind în mod natural înregistrarea, fiind acte distincte, ce pot fi săvârşite de alţi subiecţi activi, simpla existenţă a unei norme de referinţă care preia în integralitatea ei o dispoziţie a unei alte norme nepresupunând absorbţia celei dintâi.

    S-a făcut referire şi la condiţia negativă de tipicitate ce impune ca activitatea de divulgare să se realizeze fără drept, apreciindu-se că problema care trebuie clarificată este aceea a formei pe care trebuie să o îmbrace consimţământul, şi s-a susţinut că indiferenţa manifestată faţă de posibilitatea divulgării ulterioare a unei înregistrări poate echivala cu un consimţământ apt să înlăture tipicitatea prin raportare la condiţia negativă prevăzută de norma de incriminare.

    S-a mai susţinut că o interpretare a normei în sensul că fapta prevăzută de art. 226 alin. (2) din Codul penal ar putea fi reţinută chiar şi atunci când divulgarea se referă la sunete, imagini sau convorbiri obţinute în mod legal ar fi lipsită de previzibilitate.

    În ceea ce priveşte propunerea de lege ferenda făcută în doctrină, în sensul completării art. 226 alin. (2) din Codul penal, astfel: divulgarea, difuzarea, prezentarea sau transmiterea, fără drept, către o altă persoană sau către public, a sunetelor, convorbirilor sau imaginilor prevăzute în alin. (1), obţinute cu drept sau fără drept, se pedepseşte [...], s-a susţinut că o asemenea modificare nu ar face decât să creeze alt cerc vicios.

    S-a apreciat că necesitatea incriminării tuturor faptelor de divulgare a unor aspecte privitoare la viaţa privată a individului este una relativă, sens în care, cu titlu de exemplu, s-a arătat că divulgarea unei fotografii ce nu ţine de viaţa intimă, obţinută în mod legitim, în care două persoane sunt surprinse întâlnindu-se, se poate circumscrie unei ingerinţe în dreptul la viaţă privată.

    Astfel, s-a arătat că, dacă două persoane se fotografiază împreună, iar una dintre acestea transmite unui terţ sau postează pe Facebook imaginea în cauză, în lipsa unui consimţământ neechivoc, fapta va putea constitui infracţiune, o asemenea postare nefiind întotdeauna susceptibilă a fi încadrată în una dintre condiţiile negative de tipicitate [spre exemplu, dacă discutăm de cea prevăzută de art. 226 alin. (4) lit. a) din Codul penal, atunci când lipseşte interesul legitim]. S-a arătat că protecţia penală trebuie să intervină ca o condiţie de ultim resort şi că incriminarea este una corespunzătoare, în interpretarea oferită, divulgarea, difuzarea, prezentarea sau transmiterea unor sunete, convorbiri sau imagini obţinute cu drept putând constitui un delict civil sancţionabil patrimonial, dacă aduce prejudicii de imagine persoanei în cauză. Potenţiala divulgare este inerentă realizării înregistrării de sunete, convorbiri sau imagini, constituind un risc asumat în raport cu persoana care a realizat şi deţine captarea. De altminteri, s-a apreciat că, de cele mai multe ori, scopul realizării acestora este redarea lor ulterioară, chiar dacă este posibil ca unul dintre participanţi să se fi aşteptat ca această redare să nu depăşească un cadru restrâns sau chiar intim. Uneori însă o atare aşteptare este greu de calificat a fi rezonabilă, spre exemplu, divulgarea unei fotografii ce nu aduce atingere vieţii intime, dar care aparţine totuşi vieţii private.

    Partea civilă I.D. a apreciat că art. 226 alin. (2) din Codul penal incriminează o faptă al cărei conţinut vizează modalităţile alternative de comitere a infracţiunii de violare a vieţii private prevăzute de alin. (1) al art. 226 din Codul penal, respectiv prin fotografierea, captarea sau înregistrarea de imagini, ascultarea cu mijloace tehnice sau înregistrarea audio, iar nu caracterul legal sau nelegal al acestora, respectiv obţinerea cu drept sau fără drept a fotografiilor, înregistrărilor video sau audio.

    Totodată, s-a susţinut că divulgarea fără drept a înregistrărilor, indiferent de modalitatea în care au fost obţinute (cu drept sau fără drept) realizează latura obiectivă a infracţiunii prevăzute de art. 226 alin. (2) din Codul penal. Tot în susţinerea acestui punct de vedere a făcut referire şi la limitele de pedeapsă prevăzute de art. 226 alin. (1) din Codul penal şi de art. 226 alin. (2) din Codul penal, arătând că este evident că acestea au fost stabilite în raport cu intensitatea lezării vieţii private, alin. (2) sancţionând mai aspru transferarea unor date din sfera privată în cea publică.

   IV. Punctele de vedere exprimate de instanţe

    În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, s-a solicitat punctul de vedere al instanţelor judecătoreşti asupra chestiunii de drept supuse dezlegării.

    În urma consultării instanţelor de judecată s-a evidenţiat opinia potrivit căreia legiuitorul nu a putut avea în niciun caz în vedere ipoteza caracterului nedeterminat al consimţământului victimei, astfel încât manifestarea acceptului pentru fotografiere etc. să includă ab initio şi un consimţământ pentru o eventuală ulterioară divulgare, difuzare, prezentare sau transmitere de către orice persoană în posesia căreia ar ajunge la un moment dat acele sunete, convorbiri sau imagini.

    În argumentarea opiniei exprimate s-a arătat că acţiunile de la alin. (2) al art. 226 din Codul penal au un caracter intruziv incomparabil mai grav în viaţa privată a victimei decât cele incriminate la alin. (1), astfel încât este dificil de prezumat caracterul absolut şi general al acelui consimţământ iniţial.

    S-a precizat că tipicitatea infracţiunii de violare a vieţii private în modalitatea incriminată de art. 226 alin. (2) din Codul penal nu este condiţionată de deţinerea unor sunete, convorbiri ori imagini realizate fără drept, prin fotografierea, captarea sau înregistrarea de imagini, ascultarea cu mijloace tehnice sau înregistrarea audio a unei persoane aflate într-o locuinţă sau încăpere ori dependinţă ţinând de aceasta sau a unei convorbiri private. Astfel, s-a arătat că cerinţa elementului material este îndeplinită dacă divulgarea, difuzarea, prezentarea sau transmiterea s-a realizat fără drept.

    În acest sens, prin adresele de răspuns, au opinat: curţile de apel Bucureşti - Secţia I penală (în opinie majoritară), Piteşti, Ploieşti, Galaţi, Oradea, Timişoara, tribunalele: Arad, Caraş-Severin, Timiş (în opinie majoritară), Vaslui, judecătoriile: Alexandria, Bolintin-Vale, Buftea, Giurgiu, Vaslui, Roşiori de Vede, Rupea, Slobozia, Videle şi Zimnicea.

    Au fost indicate hotărâri în care s-a reţinut că existenţa consimţământului la înregistrarea discuţiei nu implică şi existenţa consimţământului la distribuirea sau difuzarea acesteia; nu există acceptul pentru postarea în mediul online, fără nicio restricţie, a înregistrării video: Decizia nr. 680 din 23.01.2020 şi Decizia nr. 291 din 31.03.2017 ale Curţii de Apel Braşov - Secţia penală; Sentinţa penală nr. 17 din 24 iunie 2020 a Judecătoriei Întorsura Buzăului; Sentinţa penală nr. 2.386 din 16 decembrie 2019 a Judecătoriei Braşov - Secţia penală, definitivă prin Decizia penală nr. 234 din 3 iunie 2020 a Curţii de Apel Braşov - Secţia penală, în Dosarul nr. 9.754/197/2019; Sentinţa penală nr. 1.576 din 27 iunie 2017 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, pronunţată în Dosarul nr. 4.979/302/2017; Sentinţa penală nr. 589 din 21.10.2019 a Judecătoriei Sectorului 6 Bucureşti, în Dosarul nr. 11.136/303/2019.

    Într-o altă opinie s-a arătat că tipicitatea infracţiunii de violare a vieţii private în modalitatea incriminată de art. 226 alin. (2) din Codul penal este condiţionată de deţinerea unor sunete, convorbiri ori imagini realizate fără drept, prin fotografierea, captarea sau înregistrarea de imagini, ascultarea cu mijloace tehnice sau înregistrarea audio a unei persoane aflate într-o locuinţă sau încăpere ori dependinţă ţinând de aceasta sau a unei convorbiri private.

    Astfel, alin. (2) al art. 226 din Codul penal impune ca acţiunile de divulgare, difuzare, prezentare sau transmitere a sunetelor, convorbirilor sau imaginilor prevăzute în alin. (1) să se realizeze fără drept, existând o dublă condiţionare sub acelaşi aspect în privinţa modalităţii de obţinere a acestora, prin referirea la alin. (1) al aceluiaşi articol, ce implică o prealabilă intrare în posesia imaginilor/sunetelor în absenţa consimţământului victimei.

    În acest sens au opinat: Curtea de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală şi judecătoriile: Buftea, Iaşi şi Huşi.

    S-au invocat: Decizia penală nr. 303/A din 6.03.2018 pronunţată în Dosarul nr. 16.679/4/2017 şi Decizia penală nr. 1.103/A din 19.09.2018 pronunţată în Dosarul nr. 16.822/302/2017 ale Curţii de Apel Bucureşti - Secţia a II-a penală.

    Într-o altă opinie s-a arătat că, în ipoteza în care persoana care a adus atingere vieţii private în vreuna dintre modalităţile prevăzute de art. 226 alin. (1) din Codul penal, adică divulgă, difuzează, transmite imaginile sau convorbirile unui terţ sau către public, se va reţine un concurs real de infracţiuni.

    În acest sens au opinat: judecătoriile Feteşti şi Turnu Măgurele.

    Într-o altă opinie s-a arătat că pentru existenţa infracţiunii este esenţial ca fapta să se săvârşească fără drept, condiţie îndeplinită atunci când nu poate fi invocată vreo cauză justificativă generală sau specială.

    În acest sens a opinat Judecătoria Timişoara (în opinie majoritară).

   V. Opinia specialiştilor consultaţi

    În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, a fost solicitată specialiştilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept supuse examinării.

   A. Universitatea de Vest din Timişoara - Facultatea de Drept

    Cu privire la admisibilitatea sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

    În această privinţă s-a opinat că sunt îndeplinite cumulativ criteriile de admisibilitate stabilite de art. 475 din Codul de procedură penală.

    Cu privire la întrebarea adresată Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept

    S-a precizat că textul legal prevăzut de art. 226 din Codul penal protejează viaţa privată a unei persoane, respectiv dreptul acesteia de a-şi desfăşura viaţa privată într-un mod "izolat" şi de a nu fi expusă fără voia sa percepţiei unei alte persoane sau chiar publicului.

    De asemenea, a fost subliniat că în literatura de specialitate s-a statuat faptul că art. 226 alin. (2) din Codul penal incriminează informarea publicului sau a unei alte persoane cu privire la conţinutul informaţiilor obţinute prin activitatea de "supraveghere tehnică a persoanei". Construcţia infracţiunii în această modalitate transformă infracţiunea într-una cu conţinuturi alternative.

    Prin punctul de vedere transmis s-a comunicat că este sancţionată aşadar transferarea informaţiilor obţinute prin activitatea de supraveghere prevăzută în primul alineat din sfera privată în sfera publică, prin divulgarea, difuzarea, prezentarea sau transmiterea, fără drept, a sunetelor, convorbirilor ori a imaginilor prevăzute către o altă persoană sau către public.

    A fost evidenţiat că referirea la alin. (1) al art. 226 din Codul penal vizează doar modalităţile de obţinere a datelor relative la viaţa privată prin fotografiere, captare, înregistrare de imagini ori ascultare cu mijloace tehnice ori înregistrare audio a unei persoane aflate într-o locuinţă sau încăpere ori dependinţă ţinând de aceasta sau a unei convorbiri private, nu şi caracterul nelegal al obţinerii.

    Referitor la protecţia oferită de legiuitor prin art. 226 alin. (1) din Codul penal s-a precizat că aceasta vizează atingerile aduse vieţii private prin modalităţile alternative prevăzute de lege, spre deosebire de protecţia oferită de legiuitor prin art. 226 alin. (2) din Codul penal, care vizează, între altele, modalităţile de divulgare sau difuzare de imagini, sunete sau convorbiri către o anumită persoană sau către un număr nedeterminat de persoane, obţinute cu sau fără drept, prin una din modalităţile alternative stipulate de art. 226 alin. (1) din Codul penal, respectiv prin fotografiere, captare, înregistrare de imagini ori ascultare cu mijloace tehnice ori înregistrare audio.

    A fost specificat că existenţa consimţământului la înregistrarea unei discuţii nu implică şi existenţa consimţământului la distribuirea sau difuzarea acesteia.

    Totodată, s-a făcut precizarea că este de acord cu raţionamentul expus în încheierea de sesizare a instanţei supreme, potrivit căruia legiuitorul nu a putut avea în niciun caz în vedere ipoteza caracterului nedeterminat al consimţământului victimei, astfel încât manifestarea acceptului pentru fotografiere, înregistrare etc. să includă, ab initio, şi un consimţământ pentru o eventuală ulterioară divulgare, difuzare, prezentare sau transmitere de către orice persoană în posesia căreia ar ajunge la un moment dat acele sunete, convorbiri sau imagini.

    Concluzionând, referitor la întrebarea adresată Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, s-a susţinut că tipicitatea infracţiunii de violare a vieţii private, în modalitatea incriminată de art. 226 alin. (2) din Codul penal, nu este condiţionată de deţinerea unor sunete, convorbiri ori imagini realizate fără drept, prin fotografierea, captarea sau înregistrarea de imagini, ascultarea cu mijloace tehnice sau înregistrarea audio a unei persoane aflate într-o locuinţă sau încăpere ori dependinţă ţinând de aceasta sau a unei convorbiri private.

   B. Universitatea "Babeş-Bolyai" - Cluj-Napoca - Facultatea de Drept

    Verificând sesizarea, în raport cu criteriile de admisibilitate stabilite de art. 475 din Codul de procedură penală, s-a opinat că acestea sunt îndeplinite cumulativ.

    Cu privire la fondul sesizării, prin punctul de vedere comunicat, s-a arătat că tipicitatea infracţiunii de violare a vieţii private în modalitatea incriminată de art. 226 alin. (2) din Codul penal nu este condiţionată de deţinerea unor sunete, convorbiri ori imagini realizate fără drept, prin fotografierea, captarea sau înregistrarea de imagini, ascultarea cu mijloace tehnice sau înregistrarea audio a unei persoane aflate într-o locuinţă sau încăpere ori dependinţă ţinând de acestea sau a unei convorbiri private.

    În sprijinul acestei opinii s-a precizat că actul de executare trebuie să aibă ca obiect sunete, convorbiri sau imagini obţinute din punct de vedere material dintr-o conduită prevăzută în alin. (1).

    S-a apreciat că aceasta este singura interpretare raţională a textului, având în vedere intruziunea pe care o poate aduce un act de divulgare a unor fotografii, realizate chiar şi având consimţământul victimei. Or, activitatea de la alin. (1) care se referă doar la obţinerea şi folosirea inter partes a fotografiilor, sunetelor etc. nu poate fi,,extinsă" şi în cazul alin. (2), având în vedere efectele de expunere a vieţii private.

    Pe de altă parte, dintr-o perspectivă ce ţine de interpretarea gramaticală a textului s-a opinat că legiuitorul, în art. 226 alin. (2) din Codul penal, se referă la sunetele, convorbirile ori imaginile prevăzute în alin. (1), formulare prin care s-a urmărit a se "califica" din punct de vedere obiectiv sunetele, convorbirile ori imaginile, respectiv cele care rezultă obiectiv din activitatea prevăzută la alin. (1), şi nu orice alt tip de sunete, imagini etc.

    Deopotrivă, s-a considerat că o interpretare contrară ar produce efecte vădit opuse intenţiei legiuitorului, respectiv ar lăsa nesancţionate conduitele celor care, deţinând imagini cu victima în ipoteza intime, imagini realizate cu consimţământul acesteia, le-ar divulga apoi publicului larg, iar o astfel de soluţie nu ar avea niciun fundament raţional, prin raportare la valoarea socială ce se doreşte a fi protejată prin norma de incriminare (viaţa privată a persoanei).

   VI. Examenul jurisprudenţei în materie

   1. Jurisprudenţa naţională relevantă Răspunsurile curţilor de apel: Alba Iulia, Constanţa, Cluj, Galaţi, Iaşi, Oradea, Piteşti, Timişoara, Târgu Mureş, Suceava; tribunalelor: Arad, Braşov, Bistriţa-Năsăud, Caraş-Severin, Constanţa, Covasna, Cluj, Iaşi, Maramureş, Sălaj, Timiş, Vaslui şi instanţelor arondate; judecătoriilor: Beclean, Bistriţa, Constanţa, Deta, Făget, Făgăraş, Hârşova, Măcin, Mangalia, Medgidia, Năsăud, Lugoj, Rupea, Sânnicolau Mare, Sfântu Gheorghe, Târgu Secuiesc, Tulcea şi Zărneşti cuprind menţiunea neidentificării, în jurisprudenţa acestora ori, după caz, a unor instanţe din circumscripţie, a unor hotărâri relevante pentru problema de drept ce face obiectul sesizării.

   2. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Nu a fost identificată practică relevantă.

   3. Jurisprudenţa Curţii Constituţionale Nu a fost identificată practică relevantă.

   VII. Jurisprudenţa relevantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului

    Nu a fost identificată practică relevantă.

   VIII. Punctul de vedere exprimat de Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informatică juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie este în sensul că nu a fost identificată practică judiciară a Secţiei penale cu privire la problema de drept care formează obiectul sesizării.

   IX. Punctul de vedere al Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

    Prin Adresa nr. 844/C/1170/III-5/2021 din 31 mai 2021, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat punctul de vedere asupra chestiunii de drept a cărei rezolvare de principiu s-a solicitat.

    Pornind de la prevederile art. 475 din Codul de procedură penală, referitor la admisibilitatea sesizării, s-a constatat îndeplinirea condiţiilor formale de admisibilitate a acesteia.

    Cu privire la fondul sesizării, prin punctul de vedere comunicat, s-a arătat că tipicitatea infracţiunii de violare a vieţii private în modalitatea incriminată de art. 226 alin. (2) din Codul penal nu este condiţionată de deţinerea unor sunete, convorbiri ori imagini realizate fără drept, prin fotografierea, captarea sau înregistrarea de imagini, ascultarea cu mijloace tehnice sau înregistrarea audio a unei persoane aflate într-o locuinţă sau încăpere ori dependinţă ţinând de aceasta sau a unei convorbiri private.

    S-a precizat că întrebarea formulată de instanţă are ca scop, în esenţă, să lămurească dacă dispoziţiile alin. (2) al art. 226 din Codul penal sancţionează dezvăluirea fără drept a înregistrărilor prevăzute în alin. (1) al aceluiaşi articol indiferent de modul în care acestea au fost făcute sau doar în situaţia în care acestea au fost realizate fără drept.

    În cazul infracţiunii prevăzute de alin. (1) al art. 226 din Codul penal, elementul material constă în atingerea adusă vieţii private, prin fotografiere, captare sau înregistrare de imagini, respectiv ascultarea cu mijloace tehnice sau înregistrarea audio a unei persoane, cu întrunirea cerinţei esenţiale ca acţiunile enunţate anterior să aibă loc într-o locuinţă sau încăpere ori dependinţă ţinând de aceasta.

    De asemenea, s-a considerat că este incriminată în cuprinsul aceluiaşi text de lege ascultarea cu mijloace tehnice sau înregistrarea audio a unei convorbiri private, indiferent de locul în care aceasta a fost purtată. Legiuitorul a prevăzut şi condiţia ca aceste activităţi să fie efectuate fără drept.

    În cazul alin. (2) al aceluiaşi articol s-a menţionat că elementul material al infracţiunii constă în divulgarea, difuzarea, prezentarea sau transmiterea sunetelor, convorbirilor ori a imaginilor prevăzute în alin. (1) către o altă persoană sau către public. Din interpretarea literală a acestui text de lege rezultă că acea trimitere nu priveşte alin. (1) în integralitatea sa, ci se referă strict la modalitatea fizică de obţinere a înregistrărilor care privesc viaţa privată (prin fotografiere, captare sau înregistrare de imagini sau înregistrare audio a unei persoane aflate într-o locuinţă sau încăpere ori dependinţă ţinând de aceasta sau prin înregistrarea unei convorbiri private), fără a prezenta relevanţă modul legal sau nelegal de realizare a acestora.

    Totodată, s-a susţinut că, în situaţia în care s-ar fi dorit ca trimiterea la prevederile alineatului precedent să vizeze şi condiţia obţinerii fără drept a respectivelor înregistrări, legiuitorul ar fi menţionat în mod expres aceasta, prin folosirea sintagmei "realizate în condiţiile prevăzute de . . ." sau o altă expresie similară.

    S-a considerat că expresia "fără drept" este utilizată de către legiuitor în alin. (2) al art. 226 din Codul penal imediat după verbum regens pentru a sublinia că respectiva normă se referă strict la caracterul nelegal al dezvăluirii unor înregistrări privitoare la viaţa privată.

    Astfel, s-a concluzionat că cele două alineate reglementează două infracţiuni autonome, reprezentând stadii diferite ale atingerii aduse vieţii private.

    Mai mult, s-a precizat că acţiunile enumerate în cuprinsul celor două alineate sunt eterogene, iar modurile prin care este lezată viaţa privată sunt diferite, astfel că nu se poate susţine că alin. (2) al art. 226 din Codul penal reprezintă forma agravată a primului alineat.

    De asemenea, s-a subliniat că, în cazul variantei agravate a unei infracţiuni, făptuitorul săvârşeşte întotdeauna, prin aceeaşi acţiune, activitatea interzisă de forma-tip a acesteia, împreună cu elementul circumstanţial agravant, or, în cazul infracţiunii analizate, există posibilitatea ca difuzarea materialelor înregistrate să fie săvârşită de o altă persoană decât cea care le-a realizat.

    Totodată, în ceea ce priveşte rezoluţia infracţională, transmiterea sau difuzarea înregistrărilor se poate realiza în baza altei hotărâri infracţionale, independente de cea care a stat la baza realizării acestora.

    Astfel, s-a susţinut că, pornind de la valoarea socială pe care legiuitorul a vrut să o ocrotească la momentul reglementării art. 226 din Codul penal, şi anume viaţa privată, se constată că aceasta poate fi lezată atât prin surprinderea sa fără drept, în modalităţile prevăzute de primul alineat, cât şi prin expunerea sa, tot fără drept, fără ca în acest caz să fie relevant modul în care au fost obţinute înregistrările respective.

    În aceste condiţii, chiar dacă există acordul victimei pentru realizarea înregistrării, dat fiind că difuzarea acesteia lezează un alt nivel al vieţii private, s-a considerat că este necesar un acord expres şi pentru această nouă acţiune, neputându-se prezuma că acceptul iniţial acoperă toate acţiunile ulterioare.

    Mai mult decât atât, s-a arătat că alin. (2) al art. 226 din Codul penal apără viaţa privată împotriva expunerii fără drept a acesteia şi în cazul în care înregistrările au fost realizate fără acordul victimei, dar în mod legal.

    În acest sens au fost menţionate înregistrările realizate în urma punerii în executare a unui mandat de supraveghere tehnică, ocazie cu care pot fi surprinse situaţii care privesc viaţa privată a unei persoane şi care, în mod evident, nu pot fi divulgate în afara cadrului procesual penal; înregistrările vieţii private realizate chiar de către victimă, pentru uz personal, însă, prin diverse modalităţi, au intrat, fără acceptul acesteia, în posesia unei alte persoane care ulterior a procedat la distribuirea acestora. Făcând o analiză comparativă cu infracţiunea prevăzută de art. 302 alin. (1) şi (4) din Codul penal, violarea secretului corespondenţei, s-a precizat că aceste prevederi protejează în principal viaţa privată şi sancţionează divulgarea, fără drept, a conţinutului unei corespondenţe, convorbiri sau comunicări, chiar şi în situaţia în care autorul a luat cunoştinţă de acestea din greşeală sau din întâmplare.

    Astfel, dacă în cazul corespondenţei, convorbirii sau al comunicării este incriminată divulgarea fără drept, nefiind importantă modalitatea în care acestea au fost dobândite, s-a considerat că acelaşi raţionament ar trebui să conducă la concluzia că nici în cazul imaginilor sau înregistrărilor prevăzute de art. 226 din Codul penal nu ar trebui să prezinte relevanţă modalitatea de realizare a acestora.

    S-a precizat că menţiunea existenţei unui demers legislativ recent, care a fost iniţiat tocmai în considerarea unui aşa-zis caracter insuficient al actualelor prevederi ale Codului penal privind protecţia vieţii private şi protecţia libertăţii persoanei, în scopul incriminării faptei de pornografie din răzbunare (proiect de lege PL-x nr. 606/2019 pentru modificarea şi completarea art. 226 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal), nu poate influenţa în niciun mod interpretarea unei dispoziţii legale în vigoare.

   X. Dispoziţii legale relevante

    Art. 226 din Legea nr. 286/2009 privind Codul penal

    "Violarea vieţii private

   (1) Atingerea adusă vieţii private, fără drept, prin fotografierea, captarea sau înregistrarea de imagini, ascultarea cu mijloace tehnice sau înregistrarea audio a unei persoane aflate într-o locuinţă sau încăpere ori dependinţă ţinând de aceasta sau a unei convorbiri private se pedepseşte cu închisoare de la o lună la 6 luni sau cu amendă.

   (2) Divulgarea, difuzarea, prezentarea sau transmiterea, fără drept, a sunetelor, convorbirilor ori a imaginilor prevăzute în alin. (1), către o altă persoană sau către public, se pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

   (3) Acţiunea penală se pune în mişcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate.

   (4) Nu constituie infracţiune fapta săvârşită:

   a) de către cel care a participat la întâlnirea cu persoana vătămată în cadrul căreia au fost surprinse sunetele, convorbirile sau imaginile, dacă justifică un interes legitim;

   b) dacă persoana vătămată a acţionat explicit cu intenţia de a fi văzută ori auzită de făptuitor;

   c) dacă făptuitorul surprinde săvârşirea unei infracţiuni sau contribuie la dovedirea săvârşirii unei infracţiuni;

   d) dacă surprinde fapte de interes public, care au semnificaţie pentru viaţa comunităţii şi a căror divulgare prezintă avantaje publice mai mari decât prejudiciul produs persoanei vătămate.

   (5) Plasarea, fără drept, de mijloace tehnice de înregistrare audio sau video, în scopul săvârşirii faptelor prevăzute în alin. (1) şi alin. (2), se pedepseşte cu închisoarea de la unu la 5 ani."

   XI. Opinia judecătorului-raportor asupra chestiunii de drept supuse dezlegării

    Analizând pe fond chestiunea de drept supusă dezlegării, judecătorul-raportor a apreciat că se impun admiterea sesizării formulate de Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 11.575/271/2019 şi stabilirea că tipicitatea infracţiunii de violare a vieţii private în modalitatea incriminată de art. 226 alin. (2) din Codul penal nu este condiţionată de deţinerea unor sunete, convorbiri ori imagini realizate fără drept, prin fotografierea, captarea sau înregistrarea de imagini, ascultarea cu mijloace tehnice sau înregistrarea audio a unei persoane aflate într-o locuinţă sau încăpere ori dependinţă ţinând de acestea sau a unei convorbiri private.

   XII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

   A. Cu privire la admisibilitatea sesizării

    Reglementând condiţiile de admisibilitate a sesizării Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept, legiuitorul a stabilit în art. 475 din Codul de procedură penală posibilitatea curţilor de apel sau a tribunalelor, învestite cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, care constată, în cursul judecăţii, existenţa unei chestiuni de drept de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei şi asupra căreia instanţa supremă nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, să sesizeze Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prin care să se dea o rezolvare de principiu respectivei probleme de drept.

    Potrivit dispoziţiilor art. 475 din Codul de procedură penală, "Dacă, în cursul judecăţii, un complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată".

    În raport cu textul legal evocat se constată că admisibilitatea unei sesizări în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept este subsumată îndeplinirii cumulative a trei condiţii, respectiv: completul de judecată care a formulat sesizarea să fi fost învestit cu soluţionarea cauzei în ultimul grad de jurisdicţie; chestiunea de drept care formează obiectul sesizării să nu fi fost dezlegată anterior printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici să nu formeze obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare; soluţionarea pe fond a cauzei să depindă de lămurirea chestiunii de drept care formează obiectul sesizării.

    Mecanismul de unificare jurisprudenţială al procedurii hotărârii prealabile are menirea de a elimina riscul apariţiei unei practici neunitare, printr-o rezolvare de principiu a unei chestiuni de drept esenţiale şi punctuale, adecvată circumstanţelor speţei, într-o cauză aflată în curs de soluţionare în ultimă instanţă.

    În analiza primei condiţii care se impune a fi îndeplinită în vederea admisibilităţii sesizării, respectiv existenţa unei cauze aflate în curs de judecată în ultimul grad de jurisdicţie pe rolul uneia dintre instanţele prevăzute expres de articolul anterior menţionat, Înalta Curte constată că aceasta este pe deplin îndeplinită în cauză, deoarece instanţa care a adresat sesizarea este Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, respectiv apelurile declarate de partea civilă I.D. şi inculpatul A.I.C. împotriva Sentinţei penale nr. 1.395 din 6 noiembrie 2020, pronunţată de Judecătoria Oradea în Dosarul nr. 11.575/271/2019, prin care a fost condamnat inculpatul A.I.C. pentru săvârşirea infracţiunii de violare a vieţii private la o pedeapsă de 1.500 lei (150 zile amendă x 10 lei ziua-amendă) şi obligat la plata daunelor morale în favoarea părţii civile.

    De asemenea, este întrunită condiţia negativă impusă de art. 475 din Codul de procedură penală, întrucât problema de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a făcut obiectul unei hotărâri prealabile sau al unui recurs în interesul legii şi nici nu formează obiectul unui asemenea recurs.

    Analizând cea de-a treia condiţie prevăzută de art. 475 din Codul de procedură penală, se consideră că soluţionarea pe fond a apelurilor declarate de partea civilă şi inculpat depinde de lămurirea chestiunii de drept care formează obiectul sesizării.

    Or, rezolvarea dată chestiunii de drept expuse în încheierea de sesizare este susceptibilă a avea consecinţe juridice directe asupra modului de soluţionare a fondului cauzei.

    Din verificările efectuate a rezultat că problema de drept ce face obiectul sesizării nu a primit o rezolvare anterioară printr-o hotărâre prealabilă sau printr-o decizie de recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs, aflat în curs de soluţionare.

    În consecinţă, sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de lege privind sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unei chestiuni de drept.

   B. Cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită

    Interpretarea teleologică presupune stabilirea drepturilor şi intereselor pe care legea tinde să le protejeze, care sunt abuzurile pe care vrea să le împiedice. În cazul infracţiunii prevăzute de art. 226 din Codul penal, legea urmăreşte să protejeze viaţa privată.

    În acest sens, prin Hotărârea din 7 februarie 2012, pronunţată în Cauza Von Hannover împotriva Germaniei nr. 2 (cererile nr. 40.660/08 şi 60.641/08), în paragraful 95, instanţa de la Strasbourg a amintit "că noţiunea de viaţă privată include elemente referitoare la identitatea unei persoane, cum ar fi numele său, fotografia sa, integritatea fizică şi morală; garanţia oferită de articolul 8 din Convenţie este în primul rând menită să asigure dezvoltarea, fără ingerinţe externe, a personalităţii fiecărui individ în relaţiile cu semenii săi". În privinţa fotografiilor, Curtea "a subliniat că imaginea unui persoane este unul dintre principalele atribute ale personalităţii sale, pentru faptul că îi exprimă originalitatea şi îi permite să se diferenţieze de semenii săi. Dreptul persoanei la protejarea imaginii sale constituie astfel una din condiţiile esenţiale pentru dezvoltarea personală. Aceasta presupune, în principal, controlul persoanei asupra imaginii sale, care include posibilitatea pentru aceasta de a refuza difuzarea ei".

    În paragraful 31 din Decizia nr. 33 din 19 ianuarie 2017 a Curţii Constituţionale a României referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 226 alin. (1) din Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 320 din 4 mai 2017, s-a arătat că acest articol "oferă o protecţie sporită faptelor antisociale care aduc atingere acestui drept, atunci când se comit într-o locuinţă sau încăpere ori dependinţă ţinând de aceasta".

    Incriminarea din art. 226 din Codul penal are în vedere protejarea vieţii private a persoanei, respectiv dreptul acesteia de a-şi desfăşura viaţa privată fără a fi expusă fără voia sa percepţiei unei alte persoane sau publicului.

    Art. 226 alin. (2) din Codul penal tinde să protejeze viaţa privată, prin împiedicarea divulgării, publicării, prezentării sau transmiterii, fără drept, a sunetelor, convorbirilor ori a imaginilor prevăzute la alin. (1).

    Protecţia oferită de legiuitor prin art. 226 alin. (1) din Codul penal priveşte atingerea adusă, fără drept, vieţii private prin modalităţile alternative prevăzute de lege, în vreme ce protecţia oferită de legiuitor prin art. 226 alin. (2) din Codul penal vizează, între altele, modalităţile de divulgare sau difuzare, fără drept, către o anumită persoană sau către un număr nedeterminat de persoane a sunetelor, a convorbirilor ori a imaginilor obţinute cu sau fără drept, prin una din modalităţile alternative stipulate de art. 226 alin. (1) din Codul penal, respectiv prin fotografiere, captare, înregistrare de imagini ori ascultare cu mijloace tehnice ori înregistrare audio.

    Suntem în prezenţa unei norme de trimitere care împrumută elemente din norma completatoare, însă nu împrumută întreaga dispoziţie din alin. (1), ci face trimitere doar la sunetele, convorbirile, imaginile prevăzute la alineatul respectiv.

    Art. 226 alin. (2) din Codul penal face trimitere la modalităţile de obţinere a sunetelor, convorbirilor, imaginilor, a căror divulgare, difuzare, prezentare sau transmitere, fără drept, se pedepseşte.

    Din interpretarea gramaticală a textului de lege Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că cerinţa esenţială ataşată laturii obiective vizează verbum regens - divulgarea, difuzarea, prezentarea sau transmiterea, fără drept.

    Nici situaţia premisă a infracţiunii, nici elementul material nu sunt condiţionate de deţinerea unor sunete, convorbiri ori imagini realizate fără drept. Elementul material al infracţiunii incriminate de art. 226 alin. (2) din Codul penal constă în divulgarea, difuzarea, prezentarea sau transmiterea, fără drept. Oricare dintre modalităţile alternative reprezintă acţiuni care pot fi realizate fără ca subiectul activ să deţină sunete, convorbiri ori imagini realizate fără drept; cu precădere atunci când este vorba despre un act de conduită realizat prin intermediul internetului, de exemplu, prin indicarea unui protocol necesar pentru accesarea informaţiilor în internet, care sunt păstrate pe servere World Wide Web (www).

    Tipicitatea infracţiunii de violare a vieţii private în modalitatea incriminată de art. 226 alin. (2) din Codul penal nu este condiţionată de deţinerea unor sunete, convorbiri ori imagini realizate fără drept, prin fotografierea, captarea sau înregistrarea de imagini, ascultarea cu mijloace tehnice sau înregistrarea audio a unei persoane aflate într-o locuinţă sau încăpere ori dependinţă ţinând de aceasta sau a unei convorbiri private. Elementul material este îndeplinit strict prin divulgare, difuzare, prezentare sau transmitere fără drept, fiind indiferent dacă subiectul deţine sau nu imaginile, sunetele ori convorbirile, respectiv dacă le are sau nu în stăpânire sau în păstrare. Orice condiţie suplimentară ataşată pe cale jurisprudenţială (de exemplu, condiţia deţinerii fără drept) ar aduce atingere separaţiei puterilor în stat, ar conduce la restrângerea elementului material la acte de conduită care nu au fost avute în vedere de legiuitor.

    În consecinţă, pentru realizarea elementelor constitutive, sub aspectul laturii obiective, în privinţa infracţiunii prevăzute la art. 226 alin. (2) din Codul penal, trebuie să existe elementul material în una din modalităţile alternative, respectiv "divulgarea, difuzarea, prezentarea sau transmiterea, fără drept, a sunetelor, convorbirilor ori a imaginilor (...)" obţinute prin "fotografierea, captarea sau înregistrarea de imagini, ascultarea cu mijloace tehnice sau înregistrarea audio a unei persoane aflate într-o locuinţă sau încăpere ori dependinţă ţinând de aceasta sau a unei convorbiri private". Singura condiţie prevăzută de art. 226 alin. (2) din Codul penal este aceea ca sunetele, convorbirile, imaginile să fie obţinute prin "fotografierea, captarea sau înregistrarea de imagini, ascultarea cu mijloace tehnice sau înregistrarea audio a unei persoane aflate într-o locuinţă sau încăpere ori dependinţă ţinând de aceasta sau a unei convorbiri private".

    Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 475 şi 477 din Codul de procedură penală, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 11.575/271/2019, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:

    "Tipicitatea infracţiunii de violare a vieţii private în modalitatea incriminată de art. 226 alin. (2) din Codul penal este condiţionată de deţinerea unor sunete, convorbiri ori imagini realizate fără drept, prin fotografierea, captarea sau înregistrarea de imagini, ascultarea cu mijloace tehnice sau înregistrarea audio a unei persoane aflate într-o locuinţă sau încăpere ori dependinţă ţinând de acestea sau a unei convorbiri private?"

 

    Va stabili că tipicitatea infracţiunii de violare a vieţii private în modalitatea incriminată de art. 226 alin. (2) din Codul penal nu este condiţionată de deţinerea unor sunete, convorbiri ori imagini realizate fără drept, prin fotografierea, captarea sau înregistrarea de imagini, ascultarea cu mijloace tehnice sau înregistrarea audio a unei persoane aflate într-o locuinţă sau încăpere ori dependinţă ţinând de acestea sau a unei convorbiri private.

   
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

   
În numele legii

   
D E C I D E:

 

    Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori în Dosarul nr. 11.575/271/2019, prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:

    "Tipicitatea infracţiunii de violare a vieţii private în modalitatea incriminată de art. 226 alin. (2) din Codul penal este condiţionată de deţinerea unor sunete, convorbiri ori imagini realizate fără drept, prin fotografierea, captarea sau înregistrarea de imagini, ascultarea cu mijloace tehnice sau înregistrarea audio a unei persoane aflate într-o locuinţă sau încăpere ori dependinţă ţinând de acestea sau a unei convorbiri private?"

    Stabileşte că tipicitatea infracţiunii de violare a vieţii private în modalitatea incriminată de art. 226 alin. (2) din Codul penal nu este condiţionată de deţinerea unor sunete, convorbiri ori imagini realizate fără drept, prin fotografierea, captarea sau înregistrarea de imagini, ascultarea cu mijloace tehnice sau înregistrarea audio a unei persoane aflate într-o locuinţă sau încăpere ori dependinţă ţinând de acestea sau a unei convorbiri private.

    Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.

    Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 iunie 2021.

 

PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
judecător DANIEL GRĂDINARU
 
Magistrat-asistent,
Diana Gabriela Vlădaia