Ședințe de judecată: Februarie | | 2024
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

Admisibilitatea acțiunii în constatarea dreptului de proprietate formulata de posesorul imobilului în situația în care ambele părți dețin titluri de proprietate.

 

Cuprins pe materii : Drept procesual civil. Acțiune în constatare.

Index alfabetic : acțiune în constatare

-                     acțiune în revendicare

-                     posesie

-                     admisibilitate

                                                                                                      Vechiul Cod de procedură civilă, art. 111

 

În situația în care ambele părți au exhibat titluri de proprietate asupra unui teren în litigiu, iar partea reclamantă deține posesia bunului însă dreptul său este contestat de pârâtă, reclamanta justifică un interes în promovarea cererii de constatare a dreptului său de proprietate, cererea fiind admisibilă, în condițiile dispozițiilor art. 111 C.proc.civ.  În consecință, partea care deține posesia terenului, urmărind deci confirmarea dreptului său de proprietate, nu are posibilitatea de a exercita acțiunea în revendicare ori o altă acțiune în realizarea dreptului de proprietate.

 

Secția I civilă, decizia nr.4580 din 16 octombrie 2013

 

              Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Buftea, la data de 6.04.2006, reclamanta P.M.A.T. a chemat în judecată pe pârâta R.V., solicitând să se constate preferabilitatea titlului său de proprietate asupra terenului în suprafață de 4.000 m.p. situat în intravilanul comunei Voluntari, prin comparare cu cel al pârâtei.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că a dobândit terenul în suprafață totală de 5.000 m.p., situat în intravilanul comunei Voluntari, tarlaua 11, parcela 237/128, de la G.N. și G.A., prin contractul de schimb autentificat sub nr. x34/2000, care, la rândul lor, l-au dobândit prin cumpărare de la B.G., potrivit contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. xx50/1998. Acesta din urmă a dobândit terenul de la T.M. prin contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. xx85/1995 la fostul Notariat de Stat Bolintin Vale; T.M. a deținut terenul în baza Legii nr.18/1991, conform titlului de proprietate nr.xxx62/2002.

            A mai arătat că pârâta a dobândit o suprafață de 4.000 m.p. din terenul menționat, prin actul de adjudecare emis de BEJ I.V., în dosarul de executare nr.x1/2001, intabulat în CF nr. 1898, prin încheierea din 31.01.2002.

Pârâta a invocat excepțiile inadmisibilității acțiunii și lipsei de interes în formularea cererii.

Excepțiile invocate au fost respinse, ca neîntemeiate, iar, prin sentința civilă nr. 1005 din 26.02.2009 a fost admisă cererea formulată de reclamanta P.M.A.T., constatându-se că este proprietara terenului de 5.000 m.p., situat în intravilanul com. Voluntari, tarlaua 11, parcela 237/128, număr cadastral 82, întabulat în cartea funciară nr. 333.

Judecătoria Buftea a reținut că reclamanta are act de proprietate și deține posesia terenului în litigiu, iar titlul său are dată mai veche și a fost înregistrat în evidențele de publicitate imobiliară anterior celui deținut de pârâtă. În plus, autorii pârâtei nu au avut niciodată un act de proprietate pentru terenul în litigiu, contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. xx87/1997 fiind desființat cu titlu retroactiv.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel pârâta.

Prin decizia civilă nr. 1006A din 05.10.2010, Tribunalul București, Secția a III-a civilă a admis apelul, a anulat sentința civilă nr. 1005 din 26.02.2009 pronunțată de Judecătoria Buftea și a constatat că Tribunalul București este competent material să soluționeze cauza în primă instanță.

Prin sentința civilă nr.2185 din 07.12.2011, Tribunalul București, Secția a V-a civilă a respins, ca neîntemeiate, excepțiile inadmisibilității și lipsei de interes, invocate de pârâta R.V., a admis acțiunea și a constatat că titlul de proprietate al reclamantei, reprezentat de contractul de schimb autentificat sub nr. x34/2000 este preferabil titlului de proprietate al pârâtei, reprezentat de actul de adjudecare emis de BEJ I.V. la data de 29.11.2000.

Tribunalul a constatat, cu privire la excepția inadmisibilității, că nu poate fi primită, deoarece, reclamanta, fiind posesoarea terenului care face obiectul litigiului, nu are la îndemână acțiunea în revendicare, după cum a susținut pârâta, astfel încât nu sunt incidente prevederile art. 111 teza a II-a C.proc.civ.

Excepția lipsei de interes a fost respinsă, ca neîntemeiată, reținându-se că reclamanta, față de situația suprapunerii terenului său cu acela al pârâtei și față de numeroasele litigii existente între părți, nu are posibilitatea de a dispune liber de proprietatea sa, acesta fiind scopul spre care se tinde prin promovarea cererii de chemare în judecată; prin urmare, interesul reclamantei în formularea cererii este legitim, născut și actual.

Asupra fondului cauzei, tribunalul a arătat că, în fapt, reclamanta a dobândit un teren în suprafață de 5.000 mp,  situat în intravilanul comunei Voluntari, de la G.N. și A. prin contractul de schimb autentificat sub nr. x34/2000. Aceștia, la rândul lor, au devenit proprietarii suprafeței amintite prin contractul de vânzare-cumpărare  autentificat sub nr. xx50/1998 de la numitul B.G.

B.G. 1-a cumpărat prin contractul autentificat sub nr. xx85/1995 de la numitul T.M., care îl deținea în proprietate prin reconstituirea dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 și pentru care i s-a eliberat ulterior titlul de proprietate nr. xx26/2002. Titlul de proprietate amintit, a fost modificat prin Hotărârea nr. 409 din 18.05.2004 emisă de Comisia Județeană Ilfov, prin înscrierea suprafeței de 5000 mp în T 11 P 237/128, în loc de T 11 P 238, astfel încât reclamanta este în prezent proprietara suprafeței de 5000 mp situate în intravilanul comunei Voluntari, T 11, P 237/128.

Potrivit actului de adjudecare din data de 29.11.2000, pârâta R.V. este proprietara unei suprafețe de teren de 4000 mp situate în comuna Voluntari, T 11, parcela 128, pe care a dobândit-o în contul unei creanțe pe care o avea asupra numitului T.V. Acesta deținea imobilul în urma contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. xx87/1997 încheiat cu I.N., despre care se menționează în actul de vânzare-cumpărare că îl deținea prin constituirea dreptului de proprietate, conform adeverinței nr. 979/1992 și procesului-verbal de punere în posesie din data de 12.08.1992.

Terenurile celor două părți se suprapun, potrivit concluziilor raportului de expertiză efectuate în dosarul nr. xx40/2003 al Judecătoriei Buftea.

Reținând că reclamanta nu are la îndemână acțiunea în revendicare, tribunalul a procedat la examinarea titlurilor de proprietate exhibate de părți.

În analiza acestora, tribunalul a avut în vedere, pe de o parte, că, în ciuda neregularităților sesizate și susținute de pârâtă privitor la titlul autorului reclamantei, T.M., acțiunea în verificarea legalității lui s-a soluționat prin sentința civilă nr.5702/2007 a Judecătoriei Buftea, prin care cererea a fost respinsă ca inadmisibilă, sentința devenind irevocabilă prin decizia nr. 1088/2008, pronunțată de Tribunalul București, dar și cu mai multe soluții de netrimitere în judecată, referitor la plângerile introduse de pârâtă sub aspectul săvârșirii unor infracțiuni.

Prin urmare, titlul de proprietate nr. xx262/2002 emis pe numele lui T.M., astfel cum a fost modificat prin Hotărârea din 18.05.2004 a CJI, inclusiv în ceea ce privește suprafața de 5000 mp situată în T 11 P 237/128, care stă și la baza titlului de proprietate al reclamantei, este legal.

Pe de altă parte, tribunalul a reținut că titlurile de proprietate ale autorilor pârâtei, au fost desființate astfel: prin Hotărârea Comisiei Județene Ilfov din 02.02.1995 s-au aprobat modificările propuse de Comisia Locală Ștefaneștii de Jos, respectiv a fost anulat dreptul numitei I.N. la reconstituirea proprietății, iar la poziția 236 a fost trecută și aceasta din urmă, alături de fratele său, T.M.; ca urmare, a fost emis titlul de proprietate nr. xxx18/1995 pentru cei doi frați, în care nu se mai face nicio mențiune referitoare la vreun teren situat în T 11 P 128.

Rezultă că adeverința de proprietate nr. 979/1992 și procesul-verbal de punere în posesie din 12.08.1992 pe care și pârâta își întemeiază pretențiile, deși nu au fost anulate expres, au rămas fără valoare juridică (de altfel, adeverințele de proprietate, unite cu procesele-verbale de punere în posesie făceau dovada dreptului de proprietate doar până la eliberarea titlului).

Mai mult, prin sentința civilă nr. 2874 din 06.10.2004, pronunțată de judecătorie, s-a dispus rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. xx87/1997 încheiat între vânzătoarea I.N. și cumpărătorul T.V.V., părțile fiind repuse în situația anterioară

Reținându-se, așadar, că titlurile persoanelor de la care pârâta a dobândit prin adjudecare terenul în litigiu, au fost desființate, că dreptul reclamantei dobândit prin contractul de schimb autentificat sub nr. xx4/2000 se fundamentează pe legalitatea nerăsturnată a actelor ce îl preced, că reclamanta și-a intabulat mai întâi dreptul în cartea funciară la data de 16.03.2000, în timp ce pârâta și-a înscris actul de adjudecare la data de 31.01.2002, după cum cea dintâi a făcut și dovada achitării taxelor și impozitelor aferente terenului începând din anul 2003, tribunalul, în baza dispozițiilor art. 111 C.proc.civ., a admis cererea de chemare în judecată și a constatat că titlul de proprietate al reclamantei, reprezentat de contractul de schimb autentificat sub nr. xx4/2000 este preferabil titlului de proprietate al pârâtei, reprezentat de actul de adjudecare emis de BEJ I.V. la data de 29.11.2000.

Apelul declarat de pârâta R.V. împotriva acestei sentințe a fost respins, ca nefondat, prin decizia civilă nr. 431 A din 11.12.2012, pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a IV-a civilă.

  Curtea de Apel a reținut că potrivit dispozițiilor art. 111 C.pr.civ.: „Partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenței sau inexistenței unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului."

           Acțiunea în realizarea dreptului, este aceea prin care reclamantul pretinde obligarea pârâtului la respectarea dreptului subiectiv ce i-a fost încălcat; o astfel de acțiune este acțiunea în revendicare, care, deși nu s-a bucurat legislativ de o definiție consacrată, în doctrină și practica judiciară a fost definită ca fiind acea acțiune reală prin care proprietarul care a pierdut posesia bunului său, cere instanței să i se stabilească dreptul de proprietate asupra bunului și să redobândească posesia lui de la cel care îl stăpânește fără a fi proprietar.

În speță, astfel cum rezultă din probele administrate în fața instanței de fond cât și din declarațiile martorilor audiați de instanța de apel, intimata-reclamantă deține posesia terenului în litigiu, situație în care aceasta nu poate cere realizarea dreptului său pe calea acțiunii în revendicare, neavând calitatea de proprietar neposesor. În această situație, practica judiciară și literatura de specialitate sunt unanime în a considera că acțiunea în constatare este deschisă proprietarului care se găsește în posesia bunului, atunci când este necesară o hotărâre judecătorească prin care să i se recunoască și să i se consolideze dreptul său, dacă dovedește că acest drept îi este contestat de pârât, situație în care interesul proprietarului pentru promovarea acțiunii în constatare derivă din pericolul contestării sau încălcării dreptului sau de către pârât.

În speță, intimata-reclamantă a făcut dovada că apelanta-pârâtă i-a contestat dreptul de proprietate, prin promovarea acțiunii în constatarea nulității absolute a rectificării titlului de proprietate nr. xxx62/2002 emis pe numele lui T.M., care stă la baza titlului de proprietate al reclamantei, precum și prin alte numeroase litigii.

De asemenea, curtea de apel a reținut că astfel cum rezultă din raportul de expertiză întocmit în dosarul nr. xx40/2003 al Judecătoriei Buftea și după cum chiar părțile au recunoscut, terenurile deținute de cele două părți se suprapun, astfel că intimata-reclamantă justifică un interes legitim, născut și actual în promovarea cererii de chemare în judecată.

În consecință, a fost apreciată ca fiind legală soluția de respingere a excepțiilor prin care s-a invocat inadmisibilitatea acțiunii și lipsa de interes în formularea cererii de chemare în judecată.

A mai reținut instanța de apel că, în condițiile în care intimatei-reclamante îi este deschisă calea acțiunii în constatare, iar prin cererea de chemare în judecată s-a arătat în mod neechivoc că aceasta este calea pe care reclamanta a înțeles să o promoveze, indicând ca temei al cererii sale dispozițiile art. 111 din C.proc.civ., instanța de fond nu avea de ce să schimbe calificarea dată de parte, riscând în acest mod să încalce principiul disponibilității, care guvernează procesul civil și este reglementat expres în art. 129 alin. (6) C.pr.civ.

Promovarea de către intimata-reclamantă a unei acțiuni în constatare nu a avut ca scop eludarea normelor legale în materia taxelor de timbru, în acest sens fiind faptul că intimata-reclamantă nu avea deschisă o acțiune în realizarea dreptului, revendicarea având ca finalitate redobândirea posesiei bunului, ceea ce nu se pune problema în prezenta cauză. Pentru aceste considerente, curtea de apel a apreciat că tribunalul a dat o corectă calificare acțiunii cu care a fost învestită și a stabilit taxa de timbru legală, datorată de intimata-reclamantă conform dispozițiilor art. 3 lit. a) din Legea nr. 146/1997.

De asemenea, au fost găsite neîntemeiate criticile formulate de apelanta-pârâtă asupra modului în care a fost soluționat fondul cauzei, curtea de apel reținând că:

Prin contractul de schimb autentificat sub nr. x34/2000, intimata-reclamantă a dobândit de la G.N. și A. dreptul de proprietate asupra unui teren în suprafață de 5000 mp, situat în intravilanul comunei Voluntari, T 11, P 128. Vânzătorii, la rândul lor, dobândiseră în proprietate terenul, în baza

contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. xx50/1998, de la numitul B.G. Acesta dobândise dreptul de proprietate asupra terenului în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. xx85/1995 încheiat cu numitul T.M., care îl deținea în proprietate prin reconstituirea dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 și pentru care i s-a eliberat ulterior titlul de proprietate nr. xx26/2002. Acest titlul de proprietate a fost modificat prin Hotărârea din 18.05.2004 emisă de Comisia Județeană Ilfov, prin înscrierea suprafeței de 5000 mp în T 11 P 237/128, în loc de T 11 P 238, astfel încât intimata-reclamantă este în prezent proprietara suprafeței de 5000 mp situate în intravilanul comunei Voluntari, T 11, P 237/128.

Neregularitățile sesizate și susținute de apelanta-pârâtă privitor la titlul autorului reclamantei, T.M., nu pot fi analizate în prezentul litigiu, nelegalitatea acestui act putând fi contestată de persoana interesată doar prin acțiunile specifice Legii nr. 18/1991.

De altfel, legalitatea acestui titlu a făcut obiectul litigiului soluționat prin sentința civilă nr. 5702/2007 a Judecătoriei Buftea, prin care s-a respins ca inadmisibilă cererea în constatarea nulității rectificării titlului de proprietate nr. xx26/2002, hotărâre ce a rămas irevocabilă prin decizia nr. 1088 din 06.06.2008 a Tribunalului București, dar și analizei organelor de cercetare penală învestite cu plângerile introduse de apelanta-pârâtă sub aspectul săvârșirii unor infracțiuni. Prin urmare, titlul de proprietate nr. xx262/2002 emis pe numele lui T.M., astfel cum a fost modificat prin Hotărârea nr. 409 din 18.05.2004 a Comisiei Județene Ilfov, inclusiv în ceea ce privește suprafața de 5000 mp situată în T 11 P 237/128, care stă și la baza titlului de proprietate al intimatei reclamante, este, în prezent, perfect legal.

În ceea ce o privește pe apelantă, curtea de apel a reținut că aceasta a dobândit prin actul de adjudecare din data de 29.11.2000, dreptul de proprietate asupra unei suprafețe de 4000 mp situate în comuna Voluntari, T 11, parcela 128, în contul unei creanțe pe care o avea asupra numitului T.V. Acesta deținea imobilul în temeiul contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. xx87/1997 încheiat cu I.N. În cuprinsul acestui act se menționează că vânzătoarea deținea terenul ce a făcut obiectul vânzării prin constituirea dreptului de proprietate, conform adeverinței nr. 979/1992 și procesului-verbal de punere în posesie din data de 12.08.1992.

Adeverința de proprietate și procesul-verbal de punere în posesie făceau dovada dreptului de proprietate doar până la eliberarea titlului. Or, prin Hotărârea Comisiei Județene Ilfov nr.385 din 02.02.1995 s-au aprobat modificările propuse de Comisia Locală Ștefaneștii de Jos, respectiv în anexa 2a, poziția 156, s-a anulat numitei I.N. dreptul la reconstituirea proprietății, aceasta fiind trecută la poziția 236, alături de fratele său, T.M., fiind emis titlul de proprietate nr. xx318/1995 pentru cei doi frați în care nu se mai face nicio mențiune referitoare la vreun teren situat în T 11 P 128.

Prin urmare, în mod corect a apreciat instanța de fond că, deși adeverința de proprietate nr. 979/1992 și procesul-verbal de punere în posesie din 12.08.1992 nu au fost anulate expres, acestea au rămas fără valoare juridică prin emiterea titlului de proprietate nr. xx318/1995.

Cu toate acestea, ulterior emiterii acestui titlu de proprietate, numita I.N. a folosit adeverința nr. 979/1992 și procesul-verbal de punere în posesie din data de 12.08.1992 pentru vânzarea convenită cu numitul T.V.V., menționându-le în cuprinsul actului autentificat sub nr. xx87/1997, ca reprezentând titlul în baza căruia vânzătoarea a dobândit terenul.

De altfel, prin sentința civilă nr. 2874 din 06.10.2004, pronunțată de Judecătoria Buftea, s-a dispus rezoluțiunea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. xx87/1997 încheiat între vânzătoarea I.N. și cumpărătorul T.V.V. și repunerea părților în situația anterioară, instanța reținând că pentru terenul ce a făcut obiectul acestui contract s-a eliberat titlu de proprietate în favoarea altei persoane.

Așadar, curtea de apel a constatat că titlurile persoanelor de la care apelanta-pârâta a dobândit, prin adjudecare, terenul în litigiu, au fost desființate, în timp ce dreptul intimatei-reclamante, dobândit prin contractul de schimb autentificat sub nr. xx4/2000, se fundamentează pe acte a căror legalitate nu a fost răsturnată.

În plus, intimata-reclamantă și-a intabulat mai întâi dreptul în cartea funciară nr. 333 Voluntari la data de 16.03.2000, în timp ce pârâta și-a înscris actul de adjudecare la data de 31.01.2002; de altfel, la data când apelanta-pârâtă a dobândit terenul în baza actului de adjudecare (29.11.2000), dreptul de proprietate al intimatei-reclamante era înscris în cartea funciară (16.03.2000).

           Împotriva acestei decizii a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și 7 C.proc.civ., pârâta R.V.

            În dezvoltarea motivelor de recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C.pr.civ., recurenta-pârâtă a susținut, sub un prim aspect, că decizia recurată este nelegală întrucât instanțele de fond și apel au aplicat dispozițiile art. 111 C.p.c deși acestea nu erau incidente în cauză.

Astfel, a arătat recurenta-pârâtă că prin dispoziția finală a art. 111 C.pr.civ s-a consacrat caracterul subsidiar al acțiunii în constatare care poate fi folosită numai în cazul în care nu poate fi exercitată o acțiune în realizarea dreptului și în cauză, intimata-reclamantă, solicitând compararea titlurilor de proprietate și constatarea preferabilității titlului său a exercitat de fapt o acțiune în realizarea dreptului, întemeiată pe dispozițiile art. 111 C.pr.civ. care trebuia calificată de instanță ca o acțiune în revendicare de drept comun.

În opinia recurentei-pârâte, soluțiile pronunțate de instanțele de fond și apel relevă o greșită înțelegere a dispozițiilor art. 111.C.pr.civ., neputând fi primită construcția juridică a instanței de apel bazată pe împrejurarea ca intimata-reclamantă deține posesia terenului în litigiu, fapt care ar fi pus-o în imposibilitatea de a solicita realizarea dreptului său pe calea acțiunii în revendicare de vreme ce aceasta avea la dispoziție acțiunea posesorie care apară posesia și, prin ea, proprietatea.

Mai mult, în condițiile în care intimatei-reclamante, care a cerut constatarea unui drept, i se opune un act prin care recurentei-pârâte i s-a constituit un drept propriu, nu putea fi promovată o acțiune în constatare ci trebuia ca, printr-o acțiune în realizare, să se solicite anularea titlului de proprietate al recurente-paratei. A mai arătat recurenta-pârâtă că, din aceasta perspectivă, pentru promovarea unei asemenea acțiuni interesul trebuie sa fie legitim, să nu contravină legislației în vigoare, care consideră inadmisibilă acțiunea în constatare dacă intimata-reclamantă are deschisă calea în realizarea dreptului. Pe de altă parte, prin acțiunea în constatare promovată, care vizează obținerea unei hotărâri care nu constituie titlu executoriu, intimata reclamantă nu justifică un interes în formularea cererii de chemare în judecată.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs s-a susținut că interpretarea eronată a dispozițiilor art. 111 C.pr.civ a condus la încălcarea dispozițiilor art. 2 din Legea nr.146/1997, ceea ce atrage incidența dispozițiilor art. 304 pct. 9 C.pr.civ.

Astfel, în mod greșit a fost respinsă excepția insuficientei timbrări a cererii de chemare în judecată, în condițiile în care s-a făcut o calificare greșita a acestei cereri.

A susținut recurenta-pârâtă că obiectul cererii de chemare în judecată este evaluabil în bani, fiind aplicabile prevederile art. 2 din Legea nr.146/1997.

În susținerea acestei afirmații s-a arătat că Tribunalul București, Secția a III-a civilă, prin decizia civila nr 1006 A din 5.10.2010, care nu a fost atacată de niciuna dintre părțile din dosar, a stabilit că obiectul cererii deduse judecații este "un obiect evaluabil în bani" iar pentru a stabili competența instanței în soluționarea litigiului în discuție a avut în vedere concluziile raportului de expertiză referitoare la valoarea de circulație a terenului în discuție la data la care intimata-reclamantă a sesizat Judecătoria Buftea, valoare care depășește suma de 500.000 lei.

Prin cel de-al treilea motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C.pr.civ., s-a arătat că există o contradicție flagrantă între dispozitivul hotărârii recurate (și al sentinței), prin care acțiunea promovată de intimata reclamantă a fost admisă în baza dispozițiilor art. 111 C.pr.civ și considerente, care se axează exclusiv pe compararea titlurilor părților, operațiune specifică acțiunii în revendicare.

A susținut recurenta-pârâtă că, într-o asemenea acțiune (în revendicare), intimata-reclamantă este obligată să dovedească identitatea imobilului revendicat cu cel al autorilor săi pentru a pretinde ca are un drept de proprietate și că, în lipsa acestei dovezi, acțiunea trebuie respinsă deoarece "idem est non esse non probări"; ocuparea cu rea-credință de către intimata reclamantă a suprafeței de teren în discuție neputând crea în favoarea acesteia o posesie utilă pe care să o poată opune recurentei-pârâte în cadrul acțiunii pe care a promovat-o.

Cu referire la compararea titlurilor de proprietate, recurenta-pârâtă a arătat că instanțele de fond și apel trebuiau să compare drepturile autorilor de la care acestea provin și să observe că are câștig de cauză partea care a dobândit de la autorul al cărui drept este preferabil, ca o aplicație a principiului "nemo plus juris ad alium transferrepotest, quam ipse habet".

A susținut recurenta-pârâtă că a dobândit terenul în suprafață de 4000 mp, situat în comuna Voluntari, T11, P128, prin actul de adjudecare emis de BEJ  I.V. și intabulat în CF nr 1898 cu încheierea din 31.01.2002 în contul unei creanțe pe care o avea împotriva debitorului T.V.   În actul de adjudecare menționat se precizează că terenul este grevat de sarcini în favoarea creditoarei adjudecatar R.V., și anume sub nr. 11431/1997 inscripție ipotecara, sub nr. 351/1998 inscripție ipotecara; sub nr. 126 C și 127 C/2000 comandament; sub nr. 1 C, 2 C/2001 comandament, rectificare în sensul ca lotul este 128 și nu 28 ; sub nr. 46,47/2000 interdicții; sub nr. 73/2001 somație executor și sub nr. 3629 rol fiscal. Acest act de adjudecare nu a fost până în prezent anulat.

Prin decizia civilă nr 1176 din 24 mai 2006 pronunțată de Curtea de Apel București, Secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a fost respins recursul declarat de intimata-reclamantă împotriva deciziei civile nr. 483 din 19 septembrie 2005, pronunțată de Tribunalul București, Secția a V-a civilă prin care s-a respins cererea sa de constatare a nulității absolute a actului de adjudecare menționat mai sus,

La pronunțarea acestei decizii, instanța de recurs a reținut că terenul de 5000 mp deținut de intimata-reclamantă P. și respectiv de 4000 mp deținuți de pârâtă se suprapun parțial însă disputa juridică poate fi soluționată pe calea acțiunii în revendicare.

Recurenta-pârâtă a expus istoricul transmisiunilor anterioare ale dreptului de proprietate, arătând că autorul său a achiziționat terenul în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. xx87/1997 de la I.N. căreia i s-a reconstituit dreptul de proprietate asupra acestui teren prin adeverința nr. 979/1992, emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr 18/1991; hotărârea comisiei municipale din 28.11.1991 a stabilit dreptul de proprietate al pârâtei pentru suprafața de 5000 mp prevăzută în anexa 19 la poziția 42.

Primăria Comuniei Ștefanești a emis procesul-verbal prin care pârâta a fost pusă în posesie la data de 12.08.1992 fiind identificat terenul în tarlaua nr. l1, parcela nr.128. Cu referire la titlul intimatei-reclamante s-a arătat că autorul acesteia, T.M., a beneficiat de reconstituirea dreptului de proprietate asupra unei suprafețe de teren de 5000 mp prin adeverința 674/1992. Dreptul sau de proprietate asupra unul teren arabil în extravilanul comunei Voluntari a fost transmis prin actul de vânzare-cumpărare nr. xx85/1995 lui B.G. Pentru acest teren dobândit în baza adeverinței nr 674/1992 a fost pus în posesie printr-un proces verbal fără număr de înregistrare și dată și fără a se menționa coordonatele cadastrale ale terenului.

B.G. prin contractul de vânzare-cumpărare nr. xx50/1998 a vândut lui G.A. terenul de 5000 mp situat însă în intravilanul Comunei Voluntari, tarlaua 11, parcela 128.

Prin contractul de schimb nr. x34/2000, intimata-reclamantă P.M. a dobândit terenul de 3000 mp, tarlaua 11, parcela 128 cu nr. cadastral 82,

A susținut că autorul reclamantei-intimate T.M. a beneficiat de reconstituirea dreptului de proprietate asupra unui teren arabil în extravilanul comunei Voluntari, însă în mod inexplicabil, proprietarul ulterior, B.G., reușește să vândă acest teren fixându-i coordonatele în intravilan, în zona Pipera, tarlaua 11, parcela 128, în contradicție vădita cu conținutul adeverinței nr. 674/1992 și a procesului verbal de punere în posesie emis în baza ei.

În opinia recurentei-pârâte, din compararea titlurilor autorilor părților rezulta că acestea se referă la terenuri diferite, cu atât mai mult cu cât nu există la dosar schițele întocmite de autorii intimatei-reclamantei care au stat la baza vânzărilor succesive prin contractele xx85/1995 și xx50/1998, iar din schița eliberată de Primăria Comunei Voluntari la data de 8 decembrie 1997, rezultă că autorul său, T.V., a fost proprietarul suprafeței de teren de 5000 mp.

De asemenea, a arătat că nu poate fi primită susținerea că adeverința autorului său, înregistrată sub nr. 979/1992, ar fi fost anulată prin Hotărârea nr. 385 din 2 februarie 1995 a Comisiei București și SAI deoarece anularea poziției 156 pentru aceasta autoare privește un alt amplasament. Hotărârea Comisiei Municipale nr. 29 din 28.11.1991 prin care s-a stabilit  dreptul de proprietate pentru suprafața de 5000 mp autoarei pârâtei I.N. se referea la anexa 19 poziția 42. Or, planul de situație scara 1:2000 "legenda-teren lui T.V. din contractul de vânzare-cumpărare nr. xx87/1997" demonstrează ca terenul în discuție a aparținut numitei I.N.

În consecință, titlul intimatei-reclamante se referă la un teren de 5000 mp aflat pe alt amplasament.

În plus, intimata-reclamantă, în timpul proceselor cu pârâta a obținut titlul de proprietate modificat succesiv în așa fel ca parcelele lor sa se suprapună. în realitate, autorul intimatei-reclamante a decedat în 1997, titlul sau de proprietate nr. xx262 a fost emis la data de 23 decembrie 2002, rectificat prin hotărârea nr. 409 din 18 mai 2004 de Comisia Ștefaneștii de Jos. Ca urmare a acestor rectificări a fost emisă hotărârea pentru suprafața de 5000 mp situată în tarlaua 11, parcela 238/ 128.

Pentru a se ajunge la suprapunerea cu tarlaua 11, parcela 128 deținută de pârâtă au fost întocmite 3 procese verbale de punere în posesie: procesul-verbal de punere în posesie nedatat care a fost deja menționat, procesul-verbal de punere în posesie nr. x22/2002 care indică tarlaua 11 parcela 238/128 nesemnat de T. (decedat în 1997) și de specialistul de măsurători topografice, precum și procesul-verbal de punere în posesie din 29 aprilie 2004 care indică tarlaua 11 parcela 237/128 nesemnat de T. (decedat în 1997) și de specialistul în măsurători topografice, eliberat după emiterea titlului de proprietate.

A concluzionat recurenta-pârâtă că în toate actele de proprietate, inclusiv în titlul de proprietate și în procesele-verbale de punere în posesie, denumirea parcelei aparținând intimatei-reclamante P.M.A.T. este de 237/128, ceea ce denotă că terenul acesteia se află pe un alt amplasament. Mai mult, Primăria Comunei Ștefaneștii de Jos nu a depus copie de pe registrul agricol de la data intrării în C.A.P a autorilor săi cu toate diligentele depuse în instanța, în condițiile în care actul respectiv putea face dovada dreptului de proprietate al autorilor lor asupra amplasamentului parcelei nr. 128 în discuție. Pentru identitate de rațiune era necesară depunerea la dosarul cauzei a schițelor cadastrale care au stat la baza modificării titlurilor de proprietate și schițele în conformitate cu care s-au făcut vânzările succesive de către autorii reclamantei-intimate.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, înscrisurile de la dosar și dispozițiile legale incidente în speță, Înalta Curte a constatat că recursul nu este fondat, pentru următoarele considerente:

Prin prima critică de recurs, recurenta-pârâtă a susținut că dispozițiile art. 111 C.proc.civ. au fost greșit aplicate în speță.

 Critica nu este fondată.

Acest articol reglementează posibilitatea părții care justifică un interes, de a solicita constatarea, pe cale judiciară, a existenței sau inexistenței unui drept, însă numai în ipoteza în care nu poate cere realizarea dreptului; această din urmă condiție, instituie caracterul subsidiar al acțiunii în constatare.

Prin recursul pendinte, recurenta-pârâtă a susținut, pe de o parte, că acțiunea promovată de reclamantă este de fapt o acțiune în realizarea dreptului, întemeiată greșit pe dispozițiile art. 111 C.proc.civ., iar pe de altă parte că intimata-reclamantă nu are deschisă procedura reglementată de acest articol întrucât poate promova o acțiune posesorie ori o acțiune în constatarea nulității titlului de proprietate al pârâtei.

Cu referire la natura cererii de chemare în judecată, după scopul material urmărit de reclamant, Înalta Curte reține că în mod corect aceasta a fost calificată de instanțele de fond și apel ca fiind o acțiune în constatarea dreptului de proprietate, întemeiată pe dispozițiile art. 111 C.proc.civ.

În ceea ce privește caracterul subsidiar al acesteia, sunt nefondate susținerile recurentei-pârâte conform cărora nu poate fi primit raționamentul juridic expus de instanța de apel în sensul că intimata-reclamantă nu are deschisă calea acțiunii în realizare (cu referire la acțiunea în revendicare) întrucât aceasta deține posesia bunului și aceasta deoarece intimata-reclamantă ar putea exercita acțiunea posesorie.

Ceea ce este de esența acțiunilor posesorii, este că acestea apără posesia ca stare de fapt, protejată juridic, împotriva tulburărilor provenite de la terți, fără a pune în discuție fondul dreptului. Ele tind la redobândirea posesiei (respectiv a elementului corpus).

În speță, reclamanta urmărește confirmarea dreptului său de proprietate și, conform situației de fapt reținute de instanțele de fond, se află în stăpânirea bunului, astfel că exercitarea unei acțiuni posesorii nu ar fi de interes în cauză.

Așa cum a reținut și instanța de apel, în situația particulară dedusă judecății intimata-reclamantă, care deține posesia terenului în litigiu, nu are posibilitatea de a exercita acțiunea în revendicare ori o altă acțiune în realizarea dreptului de proprietate.

În ceea ce privește acțiunea în constatarea nulității titlului de proprietate al pârâtei, Înalta Curte a reținut că intimata-reclamantă a solicitat în dosarul cu nr. xx93/3/2003, constatarea nulității absolute a actului de adjudecare întocmit de executorul judecătoresc I.V., la data de 29.11.2011, însă cererea a fost respinsă, menționându-se că suprapunerea parțială a terenurilor deținute de părți deschide calea proprietarului care nu deține posesia bunului, la exercitarea acțiunii în revendicare.

În consecință, față de împrejurarea că părțile au exhibat titluri de proprietate asupra terenului în litigiu, că intimata-reclamantă deține posesia bunului iar dreptul său este contestat de recurenta-pârâtă, Înalta Curte a reținut că intimata-reclamantă justifică un interes în promovarea cererii de constatare a dreptului său de proprietate, iar cererea este admisibilă, dispozițiile art. 111 C.proc.civ., fiind corect interpretate și aplicate în cauză.

Sub aspectul justificării unui interes legitim este lipsit de relevanță că hotărârea pronunțată nu este susceptibilă de executare silită de vreme ce intimata-reclamantă deține bunul și urmărește doar confirmarea dreptului său de proprietate, în contra recurentei-pârâte care invocă un drept de proprietate asupra aceluiași bun (respectiv asupra părții de teren care face obiectul suprapunerii titlurilor părților).

Cu referire la cel de-al doilea motiv de recurs, prin care s-a susținut că sunt incidente dispozițiile art. 304 pct. 9 C.proc.civ., cu referire la art. 2 din Legea nr. 146/1997, Înalta Curte a reținut că este nefondat.

Sub un prim aspect, se impune a se face precizarea că soluționarea de către instanțele inferioare a cererilor fără perceperea în mod corect a taxelor judiciare de timbru nu afectează valabilitatea hotărârilor ci, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (5) din Legea nr. 146/1997, instanțele învestite cu soluționarea căilor de atac, vor dispune obligarea titularilor cererilor la plata taxelor de timbru datorate.

Conform art. 3 lit. a) din Legea nr. 146/1997, taxa de timbru datorată pentru cererile având ca obiect constatarea existenței sau neexistenței unui drept, făcute în cadrul art. 111 C.proc.civ. era la data introducerii acțiunii de 19 lei.

Nu constituie un argument în susținerea acestui motiv de recurs faptul că stabilirea competenței primei instanțe s-a făcut după criteriul valoric și aceasta deoarece taxa de timbru în sumă de 19 lei a fost percepută în temeiul dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 146/1997 care prevede o taxă fixă pentru cererile întemeiate pe dispozițiile art. 111 din Codul de procedură civilă, iar nu ca urmare a greșitei calificări a dreptului dedus judecății ca fiind nepatrimonial.

Pentru motivele expuse, în speță nu se impune însă obligarea reclamantei la plata vreunei sume de bani cu titlu de taxă judiciară de timbru.

Al treilea motiv de recurs, întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7 C.proc.civ., prin care a fost reclamată "o contradictorialitate flagrantă între dispozitivul hotărârilor recurate ...și justificarea din considerente" este, de asemenea, nefondat

Având în vedere că obiectul recursului îl constituie decizia dată în apel, au fost examinate pretinsele contradicții între dispozitivul și considerentele deciziei recurate.

Prin acest motiv de recurs, recurenta-pârâtă a susținut, pe de o parte că atât prima instanță, cât și instanța de apel au expus, în argumentarea soluției de admitere a acțiunii în constatarea dreptului de proprietate al intimatei-reclamante, considerente specifice acțiunii în revendicare, iar pe de altă parte că nu s-a procedat la compararea titlurilor autorilor părților și că, în realitate, titlul de proprietate al intimatei-reclamante privește de fapt un alt amplasament.

Din perspectiva criticilor de nelegalitate care pot fi subsumate ipotezelor art. 304 pct.7 C.proc.civ., Înalta Curte a reținut următoarele:

Între dispozitivul deciziei nr. 431 A din 11.12.2012, pronunțate de Curtea de Apel București, prin care a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-pârâtă R.V. împotriva sentinței civile nr. 2185 din 07.12.2011, pronunțate de Tribunalul București și considerentele acesteia nu există nicio contradicție de natură să atragă incidența dispozițiilor art. 304 pct. 7 C.proc.civ.

Împrejurarea că tribunalul, prin sentința pronunțată, a constatat preferabilitatea dreptului reclamantei utilizând o tehnică atipică de redactare a dispozitivului hotărârii de admitere a acțiunii în constatare (cea uzuală fiind în practică de constatare a dreptului), iar curtea de apel a apreciat drept temeinică și legală sentința, nu are semnificația încălcării vreunei dispoziții legale, de vreme ce, față de scopul urmărit de reclamantă, de constatare a dreptului său de proprietate în contradictoriu cu pârâta care, la rândul său deține un titlu de proprietate, instanța de judecată procedează, după identificarea bunului în litigiu și stabilirea situației de fapt, la analiza titlurilor de proprietate exhibate de părți în vederea stabilirii titularului dreptului de proprietate.

Ținând seama că titlurile părților provin de la autori diferiți, în mod corect au fost analizate transmisiunile succesive.

Înalta Curte a reținut, pe baza situației de fapt expuse de instanțele de fond (și care nu face obiectul cercetării în recurs întrucât ține de temeinicia iar nu de legalitatea hotărârii), că terenurile asupra cărora poartă drepturile de proprietate dobândite de părți se suprapun pe o suprafață de 4000 mp, suprafață care se află în posesia intimatei-reclamante, care a dobândit un teren în suprafață totală de 5000 mp prin contractul de schimb autentificat sub nr. x34/2000.

La rândul său recurenta-pârâtă deține, ca titlu de proprietate, actul de adjudecare din data de 29.11.2000 întocmit de BEJ  I.V., pentru suprafața de 4000 mp de teren, situată în comuna Voluntari, T 11, parcela 128, pe care a dobândit-o în contul unei creanțe pe care o avea asupra numitului T.V.

Din perspectiva motivului de recurs invocat, respectiv art. 304 pct. 7 C.proc.civ., (conform căruia hotărârea poate fi modificată atunci când nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii), Înalta Curte a reținut că decizia recurată nu intră sub incidența acestui motiv de recurs, aceasta prezentând atât elementele de fapt relevante cât și analiza detaliată a fiecărui motiv de apel.

Din cuprinsul deciziei recurate rezultă cu claritate argumentele pentru care, în urma examinării titlurilor părților și ale autorilor acestora, s-a dat eficiență titlului intimatei-reclamante. în plus, instanța de judecată are obligația de a motiva soluția dată fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă tuturor argumentelor invocate de părți în susținerea cererilor formulate.

În raport de considerentele deja expuse, Înalta Curte a apreciat că nu este necesară reluarea prezentării operațiunilor juridice încheiate de către autorii celor două părți.

Astfel, instanța de apel nu numai că a examinat și titlurile autorilor părților dar a arătat în motivarea deciziei că două elemente importante care au condus la constatarea dreptului de proprietate al intimatei-reclamante au constat în desființarea cu efect retroactiv a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. xx87/1997 încheiat între vânzătoarea I.N. și cumpărătorul T.V.V. și repunerea părților în situația anterioară; de asemenea, a reținut că pentru terenul ce a făcut obiectul acestui contract s-a eliberat titlu de proprietate în favoarea altei persoane și că vânzătoarea I.N. a utilizat adeverința de proprietate nr. 979/1992 și procesul-verbal de punere în posesie din 12.08.1992, ulterior eliberării titlului de proprietate pentru terenul în litigiu.

Criticile prin care recurenta-pârâtă pune în discuție valabilitatea actelor de punere în posesie ale autorului intimatei-reclamante, amplasamentul terenului și necesitatea administrării de noi probe exced controlului de legalitate întrucât vizează interpretarea probelor și stabilirea situației de fapt.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1) C.proc.civ., Înalta Curte a respins recursul, ca nefondat.