Ședințe de judecată: Februarie | | 2024
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

Drept de autor. Lucrare cu caracter didactic. Inexistența plagiatului. Aplicabilitatea dispozițiilor art. 9 lit. b din Legea nr. 8/1996

 

Cuprins pe materii. Drept de autor. Lucrare cu caracter didactic. Inexistența plagiatului. Aplicabilitatea dispozițiilor art. 9 lit. b din Legea nr. 8/1996

 

Index alfabetic. Drept de autor.

-          plagiat

-          lucrare cu caracter didactic.

 

Legea nr. 8/1996: art. 9 lit. b

 

 

Concordanțele filologice în privința infracțiunilor, jurisprudenței medicale-veterinare, a expertizei medico-legale redhibitorii, respectiv a raportului de expertiză medico-legală veterinară (capitole considerate a fi plagiate) sunt firești, din moment ce  inserarea unor cunoștințe medicale veterinare acceptate ca bun comun și a unor texte de natură legislativă, administrativă și judiciară nu se poate face decât folosind o exprimare standard, în afara căreia respectivele cunoștințe ar deveni inexacte. Atât limbajul medical, cât și limbajul juridic sunt caracterizate de uniformitate, ele neputând fi folosite în mod diferit, ci reclamând o preluare întocmai de către utilizatori. Având în vedere natura celor două lucrări comparate, determinată de apartenența lor la categoria lucrărilor cu caracter științific în materia medicinii veterinare, se reține că în astfel de lucrări originalitatea este atenuată de forma de exprimare a ideilor sau de redare a informațiilor, ce conțin un limbaj de specialitate, aproape standardizat.

Originalitatea reprezintă un criteriu ce trebuie luat în considerare atât la stabilirea caracterului de operă protejabilă a unei lucrări scrise, cât și la analizarea caracterului licit al reproducerii, ea fiind determinată de forma de exprimare a ideilor. Cu cât ideea este mai tehnică, cu atât originalitatea este mai redusă și protecția juridică acordată mai slabă.

Din această perspectivă, Înalta Curte a constatat că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 9 lit. b din Legea nr. 8/1996, care scot de sub protecția legală a dreptului de autor „textele oficiale de natură politică, legislativă, administrativă, judiciară și traducerile oficiale ale acestora.”

Î.C.C.J, Secția civilă și de proprietate intelectuală, decizia nr.  8 din 11 ianuarie 2011.

 

Prin sentința civilă nr. 3401 din 22 octombrie 2008 Tribunalul Timiș, Secția civilă a respins excepțiile autorității lucrului judecat a sentinței penale nr. 60/PI/2008 a Tribunalului Timiș și a lipsei calității procesuale active a reclamantului, ambele invocate de pârât, a admis în parte acțiunea precizată, l-a decăzut pe pârât din dreptul de autor  al capitolelor de la paginile 323-342, 395-418 și 418-424 din lucrarea „Diagnostic necropsic și medicină legală veterinară” – Editura Brumar 2006, a dispus scoaterea lucrării din circuitul comercial, publicarea hotărârii în Jurnalul Medical Veterinar  al Asociației Generale a Medicilor Veterinari din România, precum și comunicarea hotărârii la Biblioteca Națională a României, a obligat pârâtul la plata sumei de 3000 lei cu titlu de daune morale către reclamant, a respins acțiunea privind decăderea din dreptul de autor al paginilor 343-394 din aceeași lucrare, a respins cererea privind daunele materiale și restul daunelor morale și a obligat pârâtul la 1789,3 lei cheltuieli de judecată către reclamant.

Pentru a decide astfel, Tribunalul a reținut că în raport de dispozițiile art. 22 Cod procedură penală autoritatea de lucru judecat nu există în speță, deoarece prin sentința penală s-a stabilit doar că nu există infracțiune, iar faptul negativ nu poate fi impus instanței civile. De asemenea, nu pot fi aplicate nici dispozițiile art. 1201 Cod civil, nefiind îndeplinite cerințele triplei identități, care își găsesc aplicare doar în raport cu o altă hotărâre civilă. Excepția lipsei calității procesuale active a fost respinsă, reținându-se că reclamantul este coautor al lucrării, iar cedarea dreptului de reproducere a operei nu înseamnă pierderea dreptului patrimonial de a se apăra împotriva eventualelor copieri săvârșite de terți, fără acordul său.

Pe fond, instanța a reținut că în lucrarea sa pârâtul nu a folosit mecanismul de citare în text sau aceasta este impropriu, existând cazuri de preluare eronată a ideii, că nu sunt aplicabile dispozițiile  art. 33 lit. c și e din Legea nr. 8/1996, întrucât nu este cazul reproducerii unor articole izolate, iar cartea nu reprezintă o reproducere specifică a bibliotecilor și nu a fost multiplicată de universitate, ci de o editură. De asemenea, pârâtul nu a structurat în mod diferit capitolele contestate, care ar fi putut exprima amprenta sa personală asupra lucrării, procedând în același mod cu termenii și definițiile prevăzute în lege. Apărările pârâtului, respectiv adresa ORDA nr. 11834/2006 și raportul întocmit de Comisia de etică universitară a USAMVBT, au fost înlăturate ca nepertinente.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, a declarat apel pârâtul, criticând-o pentru netemeinicie și nelegalitate. În motivare acesta a susținut că nu a încălcat dreptul de autor al reclamantului prin tipărirea lucrării „Diagnostic necropsic și medicina legală veterinară”, deoarece lucrarea sa este una de sinteză, bazată atât pe cercetările proprii, cât și pe o diversitate de surse bibliografice, că aspectele prezentate în capitolul referitor la infracțiuni și contravenții sanitar-veterinare reprezintă preluarea unor atribuții și obligații ale medicului veterinar din acte administrative și legislație sanitar-veterinară, care nu intră sub protecția dreptului de autor. Pe fond, lucrarea al cărui autor este are caracter didactic și este destinată uzului studenților. De asemenea, a invocat rapoartele de specialitate întocmite de profesorii H.C. C.I. și H.V. și raportul Comisiei de etică, care au concluzionat că nu există plagiat, așa cum este definit de prevederile art. 4 lit. d din Legea nr. 206/2004. Relevante sunt și hotărârile penale care au stabilit că nu există infracțiune. Cu toate acestea, instanța de fond a luat în considerare numai punctul de vedere din expertiza filologică și judiciară, eliminând celelalte probe administrate în apărare. A criticat sentința și sub aspectul greșitei respingeri a excepțiilor lipsei calității procesuale active și a autorității lucrului judecat.

Prin decizia civilă nr. 308/A/30 noiembrie 2009 Curtea de Apel Timișoara, Secția civilă a respins ca neîntemeiat apelul pârâtului, obligându-l la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.990 lei.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că sub aspectul modului de soluționare al celor două excepții invocate de pârât, sentința apelată este temeinică și legală, pentru considerentele expuse de tribunal. Cu privire la fondul litigiului, a apreciat că expertiza efectuată în apel, care reține că lucrarea publicată de pârât nu constituie plagiat, față de împrejurarea că a furnizat studenților cunoștințe medicale veterinare general acceptate ca bun comun, iar nu idei originale, nu intră în contradicție cu expertizată efectuată la instanța de fond de către specialiști filologi și specialiști în drepturi de autor, care a fost edificatoare în soluționarea cauzei de față. Curtea a reținut că pârâtul a săvârșit un plagiat în sensul art. 4 lit. d teza a II-a din Legea nr. 204/2006, în sensul însușirii textelor unei persoane, indiferent de calea prin care acestea au fost obținute, prezentându-le drept creație personală. Pârâtul a utilizat citate lungi, fără utilizarea ghilimelelor, chiar dacă la finele capitolului a indicat și opera reclamantului care a redactat textele în discuție, lăsând impresia cititorului că textul i-ar aparține integral. Prin aceasta a cauzat un prejudiciu moral reclamantului, prejudiciu ce are a fi privit și din perspectiva dispozițiilor art. 1 și 2 lit. e, g din Legea nr. 206/2004.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul, invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 9 și pct. 11 Cod procedură civilă. A susținut că lucrarea al cărei autor este are caracter didactic, de specialitate, pentru uzul studenților care, potrivit dispozițiilor art. 9 din Legea nr. 8/1996 nu poate beneficia de protecția legală a dreptului de autor. Instanțele s-au bazat pe concluziile expertizei filologice, care nu poate fi reținută ca probă, deoarece simpla comparare a textelor fără analiza conținutului lor ideatic nu poate conduce la concluzia existenței plagiatului. La fel trebuie apreciat și punctul de vedere al conf. dr. G.O. în ce privește exercițiul dreptului de autor. Folosirea unor termeni de natură juridică reprezintă o preluare din lege, aceștia nefiind contribuția exclusivă a reclamantului. Conținutul capitolelor la care acesta face referire ca fiind plagiate nu reprezintă o operă originală, ci un studiu bibliografic  din manuale de medicină veterinară și legislație sanitar-veterinară, trecute în lista bibliografică a cărții reclamantului. Critică decizia recurată și sub aspectul greșitei respingeri a excepției autorității lucrului judecat, susținând că hotărârea penală are acest caracter cu privire la inexistența faptei, cu consecința inexistenței temeiului de fapt al acțiunii în răspundere civilă delictuală.

            Analizând recursul în limitele criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că acesta este fondat, urmând a fi admis, pentru considerentele ce succed:

            Critica referitoare la greșita respingere a excepției autorității lucrului judecat a sentinței penale nr. 60/PI/2008 a Tribunalului Timiș, rămasă definitivă  prin decizia penală nr. 340/R/2008 a Curții de Apel, nu poate fi primită.

            Sentința penală invocată menține rezoluția de neîncepere a urmăririi penale din 8 august 2007 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș  prin care se dispune neînceperea urmăririi penale față de O.J.I. sub aspectul săvârșirii infracțiunilor prevăzute de art. 140 alin. 1 lit. f, art. 141 și art. 144 din Legea nr. 8/1996.  Rezoluția reține că în cauză nu poate fi pusă în mișcare acțiunea penală, existând cazul prevăzut de art. 10 lit. 1 Cod procedură penală, în sensul că, examinând comparativ pasajele din cele două lucrări ce fac obiectul plângerii penale, se constată că nu ne aflăm în situația unei reproduceri totale sau parțiale a lucrării, asemănările existente putând fi încadrate în limitele exercitării dreptului de autor, precum și în categoria situațiilor prevăzute la art. 9 din Legea  nr. 8/1996, anume în categoria celor care nu beneficiază de protecția drepturilor de autor.

            Art. 22 din Codul de procedură penală dispune că hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă , cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia.

            Niciunul dintre aceste elemente nu se regăsesc în sentința penală a cărei autoritate de lucru judecat se invocă.

Pe de altă parte, inexistența unei fapte penale nu împiedică angajarea răspunderii civile, în condițiile în care sunt întrunite elementele acestui tip de răspundere.

În același timp, art. 1201 Cod civil stabilește că este lucru judecat atunci când a doua cerere de chemare în judecata are același obiect, este întemeiata pe aceeași cauză si este între aceleași părți, făcută de ele și în contra lor in aceeași calitate. Or, obiectul și cauza sunt diferite, după cum diferită este și calitatea părților în cele două cauze.

Principiul puterii lucrului judecat împiedică nu numai judecarea din nou a nou a unui proces terminat, ci și contrazicerea între două hotărâri judecătorești. În condițiile în care, așa cum Înalta Curte a observat anterior, cele două tipuri de răspundere (penală și civilă) pot exista independent, se constată că în mod corect instanțele de fond au respins excepția.

Prin recursul formulat pârâtul a invocat și motivul prevăzut de art. 304 pct. 11 Cod procedură civilă. În condițiile în care textul de lege a fost abrogat prin art. 1 pct. 112 din OUG nr. 138/2000 aprobată prin Legea nr. 219/2005, instanța nu va analiza decizia recurată din această perspectivă.

Recursul pârâtului se dovedește însă fondat sub aspectul greșitei aplicări a legii, motiv de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă.

Prin acțiunea introductivă reclamantul susține că pârâtul a plagiat prin lucrarea  „Diagnostic necropsic și medicină legală veterinară” părți din lucrarea sa, apărută anterior, denumită „Tratat complet de medicină legală veterinară.”

Dispozițiile art. 4 lit. d din Legea nr. 206/2004 privind buna conduită în cercetarea științifică, dezvoltarea tehnologică și inovare, definesc plagiatul ca fiind însușirea ideilor, metodelor, procedurilor, tehnologiilor, rezultatelor sau textelor unei persoane, indiferent de calea prin care acestea au fost obținute, prezentându-le drept creație personală.

Analiza comparativă a celor două lucrări urmează a avea în vedere această definiție, precum și dispozițiile Legii nr. 8/1996, a căror încălcare o pretinde reclamantul.

Instanța a constatat incidența în cauză a dispozițiilor art. 1 alin. 2, art. 7 și art. 9 din Legea nr.8/1996.

Potrivit prevederilor art. 1 alin. (2) din Legea nr. 8/1996 „Opera de creație intelectuală este recunoscută și protejată, independent de aducerea la cunoștință publică, prin simplul fapt al realizării ei, chiar în formă nefinalizată.”

Obiectul dreptului de autor, așa cum este stabilit de dispozițiile art. 7, îl reprezintă operele originale de creație intelectuală în domeniul literar, artistic sau științific, oricare ar fi modalitatea de creație, modul sau forma de exprimare și independent de valoarea și destinația lor, cum sunt (b) „operele științifice, scrise sau orale cum ar fi: comunicările, studiile, cursurile universitare, manualele școlare, proiectele și documentațiile științifice.”

            Analiza comparativă a lucrărilor reclamantului și pârâtului a fost făcută de mai mulți referenți științifici, de Comisia de etică universitară, dar și de experții O.Z și C.C. prin expertiza dispusă în apel.

            Atât instanța de fond, cât și instanța de apel și-au fundamentat concluziile pe expertiza filologică întocmită de profesor dr. A.M. și de conf. dr. E.G.O., înlăturând celelalte probe administrate în cauză, fără argumente convingătoare.

Astfel, în referatele întocmite de conf. dr. L.A., prof. dr. C.M., prof. dr. D.G., profesor consultant P.I. se concluzionează că nu poate fi vorba de plagiat, deoarece pârâtul a efectuat o sinteză bibliografică de medicină legală din mai multe surse bibliografice, iar bibliografia consultată  a fost nominalizată  atât la sfârșitul manualului, cât și în text, atunci când au fost preluate idei, fraze, concepte, cu respectarea normelor academice de tehnoredactare și scoțând în evidență sursa de informare. Mai mult, se apreciază că noțiunile redate sunt clasice, reprezintă bun universal și nu conțin date originale care să poată fi revendicate.

În același sens, raportul Comisiei de etică universitară a USAMVBT, întemeindu-se pe raportul de specialitate nr. 28 din 19 februarie 2008 al prof. dr. H.V., stabilește că lucrarea întocmită de pârât nu a fost întocmită prin însușirea ideilor, metodelor, procedurilor, rezultatelor, tehnologiilor și textelor cuprinse în Tratatul complet de medicină legală veterinară, nefiind plagiat.

Nu în ultimul rând, la dosarul cauzei au fost depuse retractări ale unor declarații anterioare prin care se susținea existența plagiatului, de către profesorii doctori M.N. și B.I., motivate de faptul că nu au fost analizate comparativ cele două lucrări și că lucrările din care pârâtul a preluat informații au fost corect citate.

În apel, instanța a dispus efectuarea unei expertize în specialitatea drepturi de autor, realizată de profesorii O.Z. și C.C. În cuprinsul raportului  se arată că  lucrarea pretins plagiată nu este o lucrare originală, ci o compilație, iar o lucrare care nu este predominant originală (novatoare, fundamentală), nu poate fi ea însăși considerată sursa unui plagiat. De asemenea, se concluzionează că pârâtul a citat corect, conform uzanțelor naționale și internaționale în domeniu, lucrările  din care a preluat și prelucrat informații științifice. Foarte importantă este sublinierea experților în sensul că în cazul tratatelor  și manualelor de medicină, în general și de medicină veterinară în acest caz nu este uzuală citarea prin note de subsol, cel mai folosit sistem de citare fiind trimiterile din text la bibliografie prin inserarea în text, între paranteze, a numărului de ordine din lista bibliografică al lucrării respective. De asemenea, similitudinile de text și conținut între cele două lucrări sunt explicate prin aceea că ambele se bazează pe folosirea și citarea de surse bibliografice comune, pe inserarea în ambele lucrări de cunoștințe medicale veterinare general acceptate ca bun comun și pe inserarea unor texte oficiale de natură legislativă, administrativă și judiciară.

Modalitatea de întocmire a lucrării pârâtului, față de preexistența tratatului publicat de reclamant împreună cu alți autori, trebuie analizată și în funcție de Normele minimale privind prezentarea manuscriselor, editate de Academia Română.

La punctul 8 al acestor norme, intitulat „Referințe bibliografice” se prevede textual: „ (1) Bibliografia se plasează la sfârșitul lucrării, după anexe. (3) Trimiterile din text la bibliografie se fac scriind drept, între paranteze, numărul de ordine al lucrării și, eventual, pagina.”

Verificând actele și lucrările dosarului Înalta Curte constată că exigențele citării, așa cum sunt ele stabilite de Academia Română, au fost respectate în lucrarea realizată de pârât, nefiind vorba despre o copiere integrală sau parțială a unor capitole, așa cum pretinde intimatul-reclamant. Aceste norme de citare nu au fost avute în vedere de expertiza filologică, care a apreciat că se poate face citarea doar prin folosirea ghilimelelor și prin inserarea de note bibliografice în subsolul paginii. Aceasta deși, în continuare, se arată că „în ultima perioadă, pentru a optimiza redactarea textelor în vederea publicării, autorii apelează la intercalarea în textul propriu a acestor informații prin indicarea între paranteze a  numărului de ordine  pe care îl ocupă lucrarea sau lucrările citate în bibliografia generală, aflată la sfârșitul volumului” și că „pârâtul  a folosit acest sistem nou de a trimite la alte lucrări”. Cu toate acestea, modalitatea de citare agreată de Academia Română, este considerată  a fi plagiat, pentru că au fost preluate fără ghilimele fragmente de mare întindere din lucrarea reclamantului.

Instanțele de fond nu au avut în vedere sublinierea expertului, care a apreciat că există concordanțe între cele două lucrări din punct de vedere filologic. Or, concordanțele filologice în privința infracțiunilor, jurisprudenței medicale-veterinare, a expertizei medico-legale redhibitorii, respectiv a raportului de expertiză medico-legală veterinară (capitole considerate a fi plagiate) sunt firești, din moment ce  inserarea unor cunoștințe medicale veterinare acceptate ca bun comun și a unor texte de natură legislativă, administrativă și judiciară nu se poate face decât folosind o exprimare standard, în afara căreia respectivele cunoștințe ar deveni inexacte. Atât limbajul medical, cât și limbajul juridic sunt caracterizate de uniformitate, ele neputând fi folosite în mod diferit, ci reclamând o preluare întocmai de către utilizatori. Având în vedere natura celor două lucrări comparate, determinată de apartenența lor la categoria lucrărilor cu caracter științific în materia medicinii veterinare, se reține că în astfel de lucrări originalitatea este atenuată de forma de exprimare a ideilor sau de redare a informațiilor, ce conțin un limbaj de specialitate, aproape standardizat.

Originalitatea reprezintă un criteriu ce trebuie luat în considerare atât la stabilirea caracterului de operă protejabilă a unei lucrări scrise, cât și la analizarea caracterului licit al reproducerii, ea fiind determinată de forma de exprimare a ideilor. Cu cât ideea este mai tehnică, cu atât originalitatea este mai redusă și protecția juridică acordată mai slabă.

Din această perspectivă, Înalta Curte a constatat că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 9 lit. b din Legea nr. 8/1996, care scot de sub protecția legală a dreptului de autor „textele oficiale de natură politică, legislativă, administrativă, judiciară și traducerile oficiale ale acestora.”

În același timp, din raportul de expertiză și din punctele de vedere exprimate de specialiști asupra celor două lucrări, rezultă că ele conțin noțiuni clasice cu valoare de bun universal în medicina veterinară, folosite ca atare în lucrările de specialitate.

De aceea, în cauză sunt incidente și dispozițiile art. 9 lit. a din Legea privind dreptul de autor și drepturile conexe, care nu conferă protecția specifică ideilor, teoriilor, conceptelor, descoperirilor științifice, procedeelor, conținute într-o operă, oricare ar fi modul de preluare al acestora. O concluzie contrară ar conduce la extinderea nejustificată a sferei de protecție a dreptului de autor.

Nu în ultimul rând, nu trebuie ignorată  concluzia experților în sensul că Tratatul complet de medicină legală veterinară, care cumulează informații juridice și din diverse specializări ale medicinei veterinare cu aplicații în medicina legală veterinară nu este o lucrare predominant originală, astfel încât nu poate constitui sursa unui plagiat.

Pentru aceste considerente, în raport de aplicarea dispozițiilor art. 312 Cod procedură civilă, Înalta Curte a admis recursul pârâtului, a modificat decizia recurată admițând apelul și a schimbat în parte sentința, în sensul respingerii acțiunii. Dispozițiile sentinței referitoare la soluționarea excepțiilor procesuale au fost păstrate.

În aplicarea dispozițiilor art. 274 Cod procedură civilă, constatând că intimatul-reclamant a căzut în pretenții, a fost obligat la plata cheltuielilor de judecată făcute de pârât în recurs.