Ședințe de judecată: Iulie | | 2024
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALĂ

 

Decizie nr. 7/2014 din 26/05/2014                                             Dosar nr. 8/1/2014/HP/P

 

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 471 din 26/06/2014

   

Corina Michaela Jîjîie - preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie-preşedintele completului
Francisca Maria Vasile - judecător Secţia penală
Lavinia Valeria Lefterache - judecător Secţia penală
Maricela Cobzariu - judecător Secţia penală
Săndel Lucian Macavei - judecător Secţia penală-judecător-raportor
Ana Maria Dascălu - judecător Secţia penală
Ştefan Pistol - judecător Secţia penală
Cristina Rotaru Radu - judecător Secţia penală
Ioana Bogdan - judecător Secţia penală
Iulia Carmela Humă - magistrat-asistent

    S-a luat în examinare, în cadrul Dosarului nr. 8/1/2014/HP/P, sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori prin Încheierea din 13 martie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 550/111/2014, prin care, în baza art. 475 din Codul de procedură penală, se solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea în principiu a problemei de drept ce constă în modul de aplicare a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, cu privire la sintagma "maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită", respectiv dacă prin sintagma "maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită" se înţelege, în cazul infracţiunilor continuate, strict maximul special prevăzut de legea care incriminează fapta săvârşită în formă continuată sau se înţelege acest maxim special majorat cu 3 ani potrivit sporului facultativ de pedeapsă.

    S-a luat în examinare, în cadrul Dosarului nr. 10/1/2014/HP/P, sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală prin Încheierea din 17 martie 2014 pronunţată în Dosarul nr. 252/98/2014 (833/2014) prin care, în baza art. 475 din Codul de procedură penală, se solicită Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea în principiu a problemei de drept dacă aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei, potrivit art. 6 din Codul penal, în cazul infracţiunilor continuate, se face numai în raport cu pedeapsa prevăzută de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită sau în raport şi cu sporul facultativ prevăzut de aceeaşi lege pentru sancţionarea acestei forme a unităţii legale de infracţiune.

    Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală este constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi art. 274 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

    Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este reprezentat de doamna procuror Iuliana Nedelcu, procuror şef al Secţiei judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

    Preşedintele completului de judecată, doamna judecător Corina Michaela Jîjîie, preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prealabil a învederat că între dosarele nr. 8/1/2014/HP/P şi nr. 10/1/2014/HP/P există identitate de obiect şi a acordat cuvântul reprezentantul Ministerului Public pentru a pune concluzii cu privire la reunirea cauzelor.

    Reprezentantul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a pus concluzii de reunire a cauzelor nr. 8/1/2014/HP/P şi nr. 10/1/2014/HP/P, având în vedere identitatea de obiect a acestora.

    Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, constatând că primul dosar cu care instanţa a fost investită la data de 24 martie 2014 a fost Dosarul nr. 8/1/2014/HP/P, că între acest dosar şi Dosarul nr. 10/1/2014/HP/P există identitate de obiect, că judecătorul-raportor a depus un raport comun pentru cele două dosare, că reprezentantul Ministerului Public, de asemenea, a depus concluzii scrise comune pentru dosarele nr. 8/1/2014/HP/P şi nr. 10/1/2014/HP/P, reuneşte cauza ce formează obiectul Dosarului nr. 10/1/2014/HP/P la cauza ce formează obiectul Dosarului nr. 8/1/2014/HP/P, urmând să se pronunţe o singură decizie în Dosarul nr. 8/1/2014/HP/P.

    Magistratul-asistent a învederat că s-au transmis puncte de vedere asupra chestiunii de drept din partea unor curţi de apel şi a instanţelor arondate acestora, precum şi punctul de vedere exprimat de Departamentul Drept penal din cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii Bucureşti.

    A mai învederat că, prin Adresa nr. 816/C/1.086/111-5/2014 din data de 8 aprilie 2014, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect pronunţarea unui recurs în interesul legii vizând problema de drept: dacă aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei, potrivit art. 6 din Codul penal, în cazul infracţiunilor continuate, se face numai în raport cu pedeapsa prevăzută de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită sau în raport şi cu sporul facultativ prevăzut de aceeaşi lege pentru sancţionarea acestei forme a unităţii legale de infracţiune.

    De asemenea, prin Adresa nr. 776/C/1.084/111-5/2014 din data de 8 aprilie 2014, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a mai comunicat că nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect pronunţarea unui recurs în interesul legii vizând problema de drept: modul de aplicare a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, cu privire la sintagma "maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită", respectiv dacă prin sintagma "maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită" se înţelege, în cazul infracţiunilor continuate, strict maximul special prevăzut de legea care incriminează fapta săvârşită în formă consumată sau se înţelege acest maxim special majorat cu 3 ani potrivit sporului facultativ de pedeapsă.

    Magistratul-asistent a mai învederat că la dosar a fost depus Raportul unic întocmit de judecătorul-raportor la data de 24 aprilie 2014, care a fost comunicat condamnaţilor T.P.L.F. la data de 30 aprilie 2014 şi H. I. la data de 24 aprilie 2014, potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală.

    Condamnatul H. I., prin intermediul apărătorului, a depus la dosarul cauzei punctul său de vedere privind chestiunea de drept supusă judecăţii la data de 9 mai 2014. Condamnatul T.P.L.F., prin intermediul apărătorului, a depus la dosarul cauzei punctul său de vedere privind chestiunea de drept supusă judecăţii la data de 12 mai 2014.

    La data de 23 mai 2014 a fost depus şi punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie privind rezolvarea de principiu a problemei de drept supuse dezbaterii.

    Având cuvântul pentru a pune concluzii asupra cauzelor reunite, referitor la chestiunea de drept supusă dezlegării, reprezentantul Ministerului Public a susţinut că infracţiunea continuată este o stare de agravare a pedepsei, respectiv o cauză modificatoare de pedeapsă reglementată în partea generală a Codului penal (art. 41 alin. 2 şi art. 42 din Codul penal anterior, respectiv art. 35 alin. (1) şi art. 36 alin. (1) din Codul penal actual).

    În consecinţă, în virtutea caracterului său de cauză legală de modificare a pedepsei, infracţiunea continuată va fi avută în vedere la identificarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei.

    Astfel, în aplicarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, în ipoteza unei infracţiuni continuate, sintagma "maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită" semnifică, în opinia exprimată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, acest maxim la care se adaugă sporul prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită în mod continuat, întrucât până la această limită se poate ajunge, în mod abstract, în aplicarea pedepsei pentru această formă de unitate legală.

    S-a arătat că verificarea incidenţei art. 6 din Codul penal în ipoteza infracţiunii continuate se va face într-o singură etapă, prin compararea pedepsei definitiv aplicate cu maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea respectivă plus sporul prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea continuată, pedeapsa putând fi redusă, în această ipoteză, până la limita sumei dintre maximul prevăzut de legea nouă şi maximul sporului aplicabil pentru infracţiunea continuată.

    Concluzionând, după expunerea argumentelor de drept şi jurisprudenţiale, reprezentantul Ministerului Public a arătat că soluţia propusă chestiunii de drept ce face obiectul sesizării este următoarea:

    În aplicarea legii penale mai favorabile, potrivit art. 6 din Codul penal, în ipoteza infracţiunilor continuate, prin sintagma "maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită" se înţelege maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită plus sporul prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea continuată.

    Doamna judecător Lavinia Valeria Lefterache a adresat reprezentantului parchetului întrebarea "Dacă apreciază că articolul 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal permite interpretarea dată problemei de drept supuse dezlegării?".

    Întrucât art. 4 din legea mai sus menţionată a fost editat pentru a împiedica ultraactivitatea fostului art. 15 din Codul penal care reglementa ipoteza aplicării facultative a legii penale mai favorabile şi care nu era justificată de o necesitate a asigurării principiului legalităţii, procurorul a apreciat că acest text de lege nu are incidenţă în dezlegarea problemei de drept supuse judecăţii, în condiţiile în care este vorba de aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile.

    Preşedintele completului, doamna judecător Corina Michaela Jîjîie, constatând că nu mai sunt alte întrebări de formulat din partea membrilor completului, a declarat dezbaterile închise, iar Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a reţinut Dosarul nr. 8/1/2014/HP/P în pronunţare asupra problemei de drept supuse dezlegării.

ÎNALTA CURTE,

   I. Titularii şi obiectul sesizărilor

   A. Prin Încheierea din 13 martie 2014 pronunţată în Dosarul nr. 550/111/2014, Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea dezlegării chestiunii de drept ce constă în modul de aplicare a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, respectiv dacă prin sintagma "maxim special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită" se înţelege, în cazul infracţiunilor continuate, strict maximul special prevăzut de legea care incriminează fapta săvârşită în formă consumată sau se înţelege acest maxim special majorat cu 3 ani potrivit sporului facultativ de pedeapsă.

   B. Prin Încheierea de sesizare din 17 martie 2014 pronunţată în Dosarul nr. 252/98/2014, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea următoarei chestiuni de drept:

   - dacă aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei, potrivit art. 6 din Codul penal, în cazul infracţiunii continuate, se face numai în raport cu pedeapsa prevăzută de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită sau în raport şi cu sporul facultativ prevăzut de aceeaşi lege pentru sancţionarea acestei forme a unităţii legale de infracţiune.

   II. Expunerea succintă a cauzei cu privire la sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea în Dosarul nr. 550/111/2014

    Prin Sentinţa penală nr. 161 din 9 iunie 2010, pronunţată de Tribunalul Bihor, definitivă prin nerecurare, s-a admis cererea de contopire a pedepselor formulată de condamnatul T.P.L.F., vizând pedepsele aplicate prin Sentinţa penală nr. 356/2007 a Tribunalului Bihor, Sentinţa penală nr. 456/2003 a Judecătoriei Beiuş, Sentinţa penală nr. 304/1998 a Judecătoriei Oradea, după cum urmează:

   - 8 ani de închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 209 alin. 1 lit. a) şi g) din Codul penal anterior cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior;

   - 3 ani de închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 194 alin. 1 din Codul penal anterior cu aplicarea art. 37 lit. b) din Codul penal anterior;

   - 1 an şi 3 luni de închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 209 alin. 1 lit. c), e) şi g) din Codul penal anterior cu aplicarea art. 37 lit. b) din Codul penal anterior;

   - 1 an şi 3 luni de închisoare aplicată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 209 alin. 1 lit. c), e) şi g) din Codul penal anterior cu aplicarea art. 37 lit. b) din Codul penal anterior.

    S-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea - de 8 ani de închisoare în regim de detenţie.

    În baza sentinţei penale menţionate s-a emis mandatul de executare a pedepsei nr. 218 din 28 iulie 2010 a Tribunalului Bihor în executarea căruia se află condamnatul în prezent.

    Împotriva acestei sentinţe, condamnatul T.P.L.F. a formulat contestaţie la executare având ca obiect intervenirea unei legi penale noi (art. 595 din noul Cod de procedură penală).

    Prin Sentinţa penală nr. 109/P/2014 din 24 februarie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 550/111/2014, Tribunalul Bihor - Secţia penală, în baza art. 595 din noul Cod de procedură penală cu aplicarea art. 23 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, cu modificările ulterioare, a respins cererea formulată de persoana condamnată T. P. L. F. de aplicare a legii penale mai favorabile.

    S-a constatat că nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 6 din Codul penal privind incidenţa legii penale mai favorabile pentru pedeapsa aplicată condamnatului T. P.L. F. prin Sentinţa penală nr. 161/9 iulie 2010 pronunţată de Tribunalul Bihor, definitivă prin nerecurare, în baza căreia s-a emis mandatul de executare a pedepsei nr. 218 din 28 iulie 2010 a Tribunalului Bihor.

    Împotriva Sentinţei penale nr. 109/P/2014 din 24 februarie 2014, pronunţată de Tribunalul Bihor - Secţia penală, inculpatul contestator T.P.L.F. a formulat contestaţie.

    Acesta, prin apărător, a solicitat instanţei să dispună sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile asupra chestiunii de drept ce constă în modul de stabilire privind aplicarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal. Mai concret, a solicitat ca Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe cu privire la problema aplicării maximului special prevăzut de legea nouă în cazul infracţiunilor continuate, respectiv, dacă prin sintagma "maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită" se înţelege, în cazul infracţiunilor continuate, maximul special prevăzut de legea care incriminează fapta săvârşită sau se înţelege acest maxim majorat cu 3 ani.

    Totodată, a solicitat suspendarea cauzei până la pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea acestei chestiuni de drept, astfel cum prevede art. 476 alin. (4) din Codul de procedură penală.

    Reprezentantul parchetului a învederat instanţei că nu se impune sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, întrucât prima instanţă a procedat în mod corect atunci când a reţinut în sarcina inculpatului contestator pedeapsa cea mai grea de 8 ani închisoare, această pedeapsă fiind stabilită în limitele legale, astfel cum statuează noul Cod penal şi astfel cum se arată şi în art. 229 alin. (1) lit. b) şi d) din acelaşi act normativ ce reglementează infracţiunea de furt calificat, limitele de pedeapsă situându-se între 1 şi 5 ani, iar potrivit cauzei de agravare, maximul special se poate majora cu cel mult 3 ani ajungându-se astfel la pedeapsa de 8 ani de închisoare.

    Apărătorul inculpatului contestator a relatat faptul că, potrivit art. 187 din Codul penal, prin pedeapsă se înţelege pedeapsa prevăzută de legea care incriminează fapta săvârşită în forma consumată, fără a se lua în considerare cauzele de reducere sau de majorare a pedepsei.

    A mai arătat că prevederile art. 79 alin. (1) din Codul penal stabilesc faptul că în cazul aceleiaşi infracţiuni, dacă sunt incidente două sau mai multe dispoziţii care au ca efect reducerea pedepsei, limitele speciale se reduc, iar potrivit art. 79 alin. (2) din acelaşi text normativ, dacă sunt incidente două sau mai multe dispoziţii care au ca efect agravarea răspunderii penale, pedeapsa se stabileşte prin aplicarea succesivă a dispoziţiilor privitoare la circumstanţele agravante, concurs sau recidivă.

    Apărătorul a mai arătat că, în cazul infracţiunilor continuate, există posibilitatea majorării maximului special de către judecător, nefiind vorba însă despre o majorare de drept a limitelor speciale ale pedepsei.

    Prin Încheierea din 13 martie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 550/111/2014, Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, în temeiul art. 476 şi următoarele din Codul de procedură penală a dispus sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea dezlegării chestiunii de drept ce constă în modul de aplicare a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, respectiv dacă prin sintagma "maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită" se înţelege, în cazul infracţiunilor continuate, strict maximul special prevăzut de legea care incriminează fapta săvârşită în formă consumată sau se înţelege acest maxim special majorat cu 3 ani potrivit sporului facultativ de pedeapsă.

    În baza art. 476 alin. (4) din Codul de procedură penală a dispus suspendarea cauzei până la pronunţarea de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept.

   III. Expunerea succintă a cauzei cu privire la sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti în Dosarul nr. 252/98/2014 (833/2014)

    La data de 27 ianuarie 2014, prin Adresa nr. I 16963 din data de 23 ianuarie 2014, Comisia de evaluare din cadrul Penitenciarului Slobozia, constituită în baza Hotărârii Guvernului nr. 836/2013 privind constituirea şi atribuţiile comisiilor de evaluare a incidenţei aplicării legii penale mai favorabile în cazul persoanelor aflate în executarea pedepselor şi măsurilor educative privative de libertate din perspectiva noilor reglementări penale şi procesual penale, a sesizat Tribunalul Ialomiţa pentru a dispune cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei potrivit art. 6 din Codul penal în cazul condamnatului H.I., deţinut în penitenciarul respectiv.

    Potrivit înscrisurilor ataşate sesizării respective, prin Sentinţa penală nr. 133 din data de 21 martie 2012 pronunţată în Dosarul nr. 12666/118/2011, Tribunalul Constanţa, Secţia penală, a hotărât, pe latură penală, condamnarea inculpatului H.I. (judecat în stare de arest preventiv) la pedeapsa principală de 15 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de viol în variantă agravată şi formă continuată, prevăzută de art. 197 alin. 1 şi alin. 3 teza I din Codul penal anterior, cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior.

    De asemenea, i-a aplicat acestuia pedeapsa complementară a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din Codul penal anterior, pe o perioadă de 4 ani după executarea pedepsei principale, şi, respectiv, pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării aceloraşi drepturi, pe perioada executării pedepsei principale.

    A fost menţinută starea de arest preventiv a inculpatului şi, conform art. 88 din Codul penal anterior, s-a dedus din pedeapsa principală perioada cât acesta a fost reţinut şi arestat preventiv, începând de la 9 septembrie 2011, la zi.

    Prin Decizia penală nr. 11/MP din data de 19 iunie 2012, pronunţată în Dosarul nr. 12.666/118/2011, Curtea de Apel Constanţa - Secţia penală şi pentru cauze penale cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de inculpat.

    De asemenea, prin Decizia nr. 2.684 din data de 6 septembrie 2012, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpat, hotărârea primei instanţe de condamnare a acestuia rămânând astfel definitivă.

    Instanţa de executare a emis pe numele inculpatului condamnat MEPI nr. 292 din 7 septembrie 2012, executarea pedepsei definitiv aplicate acestuia începând în data de 9 septembrie 2011 şi urmând să se împlinească la termen în data de 8 septembrie 2026.

    Punctul de vedere al Comisiei de evaluare în cadrul penitenciarului unde condamnatul se află încarcerat a fost în sensul că, în privinţa acestuia, sunt incidente prevederile art. 6 din Codul penal, întrucât pedeapsa aplicată prin hotărârea definitivă de condamnare depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă [art. 218 alin. (1) şi alin. (3) lit. c) din Codul penal], care este de 12 ani închisoare.

    Prin Sentinţa penală nr. 68/F din data de 17 februarie 2014, pronunţată în Dosarul nr. 252/98/2014, Tribunalul Ialomiţa, în temeiul art. 23 din Legea nr. 255/2013, modificată prin O.U.G. nr. 116/2013, a admis sesizarea Comisiei de evaluare din cadrul Penitenciarului Slobozia, a constatat incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal referitoare la aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, a redus pedeapsa aplicată prin hotărârea definitivă de condamnare anterior menţionată la 12 ani de închisoare, a constatat că din această pedeapsă condamnatul a executat perioada începând cu data de 21 martie 2012 la zi, a anulat MEPI nr. 292 din 7 septembrie 2012, emis de Tribunalul Constanţa şi a dispus emiterea unui nou mandat de executare pentru pedeapsa redusă.

    Pentru a hotărî astfel, tribunalul a constatat că maximul pedepsei prevăzute de legea nouă [art. 218 alin. (1) şi alin. (3) lit. c) din Codul penal] pentru infracţiunea săvârşită de condamnat este de 12 ani de închisoare, fiind prin urmare mai mic decât durata pedepsei aplicate acestuia, de 15 ani de închisoare.

    În consecinţă, având în vedere dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Codul penal, tribunalul a considerat că se impune reducerea pedepsei aplicate prin hotărârea definitivă de condamnare la nivelul maximului special prevăzut de legea nouă, respectiv la 12 ani de închisoare.

    Împotriva Sentinţei nr. 68/F din 17 februarie 2014 au formulat contestaţie atât condamnatul H.I., cât şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Ialomiţa.

    În opinia reprezentantului Ministerului Public, aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei, potrivit art. 6 din Codul penal, implică - în cazul infracţiunii continuate - stabilirea într-o singură etapă a unei pedepse egale cu maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, la care, în cazul închisorii, să fie adăugat sporul de 3 ani închisoare prevăzut de art. 36 alin. (1) din Codul penal.

    A considerat că este necesară sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile.

    Contestatorul intimat a susţinut că, în opinia sa, prima instanţă a aplicat în mod corect dispoziţiile art. 6 din Codul penal, întrucât pedeapsa definitiv aplicată trebuie redusă la nivelul maximului special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, fără majorarea acelui maxim în condiţiile art. 36 alin. (1) din Codul penal.

    Prin Încheierea din 17 martie 2014 pronunţată în Dosarul nr. 252/98/2014 (833/2014), Curtea de Apel Bucureşti Secţia I penală, în temeiul art. 476 alin. (1) raportat la art. 475 din Codul de procedură penală, a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea chestiunii de drept, dacă aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei, potrivit art. 6 din Codul penal, în cazul infracţiunii continuate, se face numai în raport cu pedeapsa prevăzută de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită sau în raport şi cu sporul facultativ prevăzut de aceeaşi lege pentru sancţionarea acestei forme a unităţii legale de infracţiune.

   IV. Puncte de vedere cu privire la chestiunea de drept supusă discuţiei

   A. La aprecierea dispoziţiilor art. 6 din Codul penal se au în vedere limitele de pedeapsă majorate cu sporul prevăzut pentru infracţiunea continuată, acest punct de vedere fiind exprimat de judecătorul instanţei de fond care a pronunţat Sentinţa penală nr. 109/P/2014, precum şi de reprezentanţii Ministerului Public, care au pus concluzii în dosarele nr. 550/111/2014 al Curţii de Apel Oradea şi nr. 252/98/2014 (833/2014) al Curţii de Apel Bucureşti.

   B. La aprecierea dispoziţiilor art. 6 din Codul penal se are în vedere exclusiv maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, fără luarea în considerare a sporului prevăzut pentru infracţiunea continuată, acest punct de vedere fiind exprimat de contestatori şi de judecătorii care au sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

   V. Argumentele pe care se fundamentează opiniile.

    Argumente pentru opinia potrivit căreia la aprecierea dispoziţiilor art. 6 din Codul penal se au în vedere limitele de pedeapsă majorate cu sporul prevăzut pentru infracţiunea continuată.

    În considerentele Sentinţei penale nr. 109/P/2014 din 24 februarie 2014 pronunţată în Dosarul nr. 550/111/2014, Tribunalul Bihor a specificat în mod detaliat că sintagma "sancţiunea aplicată" are în vedere pedeapsa în executarea căreia se află persoana condamnată, pedeapsă unică sau rezultantă a unei pluralităţi de infracţiuni.

    Instanţa a reţinut că pentru a se verifica dacă această "sancţiune aplicată" depăşeşte "maximul special" prevăzut de legea nouă se analizează, într-o primă etapă, fiecare dintre pedepsele componente prin raportare la maximul special prevăzut pentru fiecare dintre acestea în legea nouă, după care se analizează, prin raportare la situaţia juridică a condamnatului, regimul sancţionator prevăzut în legea nouă.

    Se arată că art. 6 alin. (1) din Codul penal devine aplicabil numai în situaţia în care, în baza acestui regim sancţionator, pedeapsa ce i-ar fi aplicată condamnatului potrivit legii noi - pedeapsă care reprezintă "maximul special" prevăzut de legea nouă la care face referire art. 6 din Codul penal - ar fi mai uşoară. Într-o astfel de ipoteză, se face aplicarea legii noi atât în privinţa pedepselor componente (care, după caz, vor fi reduse la maximul prevăzut de legea nouă), cât şi în privinţa regimului sancţionator aplicabil acestor pedepse (după caz, concurs, recidivă, pluralitate intermediară), pedeapsa rezultantă stabilită potrivit legii noi fiind pedeapsa pe care persoana condamnată urmează să o execute în continuare.

    Or, în privinţa condamnatului C.D., pedeapsa de 3 ani închisoare şi cele două pedepse a câte 1 an şi 3 luni închisoare nu depăşesc maximul special prevăzut în textul nou de incriminare, dimpotrivă, potrivit noului Cod penal este incidentă agravanta prevăzută de art. 43 alin. (5), potrivit căreia limitele speciale se majorează cu jumătate (recidiva postexecutorie). Cât priveşte pedeapsa de 8 ani de închisoare, conform art. 229 alin. (1) lit. b) şi d) din Codul penal ce reglementează furtul calificat, limitele de pedeapsă sunt de la 1 la 5 ani, iar, potrivit cauzei de agravare prevăzută de art. 36 alin. (1) din Codul penal (forma continuată a infracţiunii), maximul special se poate majora cu cel mult 3 ani.

    S-a concluzionat că pedeapsa de 8 ani de închisoare analizată în individualitatea ei depăşeşte în mod aparent maximul special stabilit de noul Cod penal, însă cu agravarea impusă de art. 36 alin. (1) din Codul penal nu sunt mai favorabile dispoziţiile noului Cod penal.

    Nu în ultimul rând, modalitatea de contopire a pedepselor conform noului Cod penal este mult mai severă decât dispoziţiile din legea veche.

    În concluziile formulate în Dosarul nr. 550/111/2014 al Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori, reprezentantul Parchetului a arătat că prima instanţă a procedat în mod corect atunci când a reţinut în sarcina inculpatului contestator pedeapsa cea mai grea, de 8 ani de închisoare, această pedeapsă fiind în limitele legale, astfel cum statuează noul Cod penal şi astfel cum se arată şi în art. 229 alin. (1) lit. b) şi d) din acelaşi act normativ ce reglementează infracţiunea de furt calificat la limitele de pedeapsă care sunt de la 1 la 5 ani, iar potrivit cauzei de agravare, maximul special se poate majora cu cel mult 3 ani, ajungându-se astfel la pedeapsa de 8 ani de închisoare.

    Argumente pentru opinia potrivit căreia la aprecierea dispoziţiilor art. 6 din Codul penal se are în vedere exclusiv maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită fără luarea în considerare a sporului prevăzut pentru infracţiunea continuată.

    În susţinerea acestui punct de vedere se arată că trebuie făcută distincţia între acele cauze care au ca efect modificarea de drept a limitelor speciale ale pedepsei, precum în cazul tentativei, circumstanţelor atenuante şi cauzele facultative care nu au un asemenea efect, precum este infracţiunea continuată.

    Atunci când legiuitorul a înţeles ca efectul unor cauze de atenuare sau agravare să fie modificarea de drept a limitelor speciale ale pedepsei, a prevăzut expres acest lucru.

    Expresia "pedeapsă prevăzută de lege" este definită în mod explicit în conţinutul art. 187 din Codul penal ca fiind pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârşită în forma ei consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei.

    Or, forma continuată a infracţiunii este, conform legii noi [art. 36 alin. (1) din Codul penal], ca, de altfel, şi potrivit legii vechi (art. 42 din Codul penal anterior), o cauză de majorare a pedepsei, de care prin urmare nu se poate ţine seama la determinarea pedepsei prevăzute de lege.

   VI. Jurisprudenţă relevată

    Judecătorii Tribunalului Timiş (prin 3 hotărâri judecătoreşti pronunţate), cei ai Judecătoriei Giurgiu şi ai Curţii de Apel Bucureşti au apreciat că la aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Codul penal se au în vedere doar limitele de pedeapsă pentru infracţiunea consumată fără să fie majorate cu sporul prevăzut pentru infracţiunea continuată. Din aceste hotărâri judecătoreşti rezultă că persoanele condamnate pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzute la art. 215 alin. 1, 2, 3 şi 5 cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal anterior, pentru care pedepsele aplicate depăşeau câte 5 ani închisoare, au beneficiat de prevederile mai favorabile ale art. 244 alin. (1) şi (2) din Codul penal şi astfel pedepsele acestora au fost reduse la 5 ani, durată care reprezintă maximul special prevăzut de lege.

    Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală a statuat că "art. 6 din noul Cod penal este unicul articol care nu suscită discuţii; în cazul în care pedeapsa aplicată unei persoane depăşeşte maximul prevăzut de lege pentru noua infracţiune, se reduce acea pedeapsă la maximul prevăzut de noul Cod penal. Nu se face nicio altă deosebire, cauza nu se rejudecă, pentru că pedeapsa prevăzută de lege, în accepţiunea atât a vechiului Cod penal, cât şi în accepţiunea noului Cod penal, este una şi aceeaşi, respectiv pedeapsa prevăzută de textul care incriminează infracţiunea, fără luarea în considerare a cauzelor care agravează sau atenuează răspunderea penală".

   VII. Punctele de vedere exprimate de curţile de apel şi de instanţele arondate

    Punctul de vedere al judecătorilor Curţii de Apel Ploieşti (exprimat într-o singură decizie), Curţii de Apel Iaşi, Curţii de Apel Galaţi (în opinie majoritară), Curţii de Apel Oradea (în opinie majoritară) şi Curţii de Apel Cluj este în sensul că prin sintagma "maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită" se înţelege, în cazul infracţiunilor continuate, maximul special majorat cu sporul prevăzut pentru infracţiunea continuată.

    Judecătorii Curţii de Apel Craiova au comunicat că nu se are în vedere sporul de 3 ani închisoare (cu precizarea, în condiţiile în care prin hotărârea de condamnare nu s-a aplicat un spor).

    Curtea de Apel Constanţa, în opinie majoritară, a transmis că nu se are în vedere sporul de 3 ani închisoare, acest spor având un caracter facultativ, şi nu obligatoriu. Judecătorii Curţii de Apel Alba Iulia (în opinie majoritară), Curţii de Apel Bacău, Curţii de Apel Târgu Mureş şi Curţii de Apel Braşov opinează că prin sintagma "maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită" se înţelege în cazul infracţiunii continuate, exclusiv maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, fără luarea în considerare a sporului prevăzut pentru infracţiunea continuată.

    Acelaşi punct de vedere a fost exprimat în majoritate şi de judecătorii din circumscripţia Curţii de Apel Bucureşti, precum şi de cei din circumscripţia Curţii de Apel Timişoara, faţă de prevederile art. 187 din Codul penal, în conformitate cu care, pentru determinarea limitelor de pedeapsă nu se iau în considerare cauzele de reducere sau de majorare ale pedepselor.

   VIII. Punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

    Prin Adresa nr. 776/C/1.084/III-5/2014, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii vizând problema de drept: "modul de aplicare a dispoziţiilor art. 6 alin. 1 din noul Cod penal cu privire la sintagma maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, respectiv, dacă prin sintagma maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită se înţelege, în cazul infracţiunilor continuate, strict maximul special prevăzut de legea care incriminează fapta săvârşită în formă consumată sau se înţelege acest maxim special majorat cu 3 ani potrivit sporului facultativ de pedeapsă".

    Prin Adresa 816/C/1086/III-5/2014 Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a comunicat că nu există în lucru nicio sesizare având ca obiect promovarea unui recurs în interesul legii vizând problema de drept "dacă aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei, potrivit art. 6 din noul Cod penal, în cazul infracţiunii continuate, se face numai în raport cu pedeapsa prevăzută de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită sau în raport şi cu sporul facultativ prevăzut de aceeaşi lege pentru sancţionarea acestei forme a unităţii legale de infracţiune".

    Referitor la chestiunea de drept supusă dezlegării, reprezentantul Ministerului Public a arătat, în cadrul concluziilor depuse la dosarul cauzei, că infracţiunea continuată este o stare de agravare a pedepsei, respectiv o cauză modificatoare de pedeapsă reglementată în partea generală a Codului penal [art. 41 alin. 2 şi art. 42 din Codul penal anterior, respectiv art. 35 alin. (1) şi art. 36 alin. (1) din Codul penal actual].

    În consecinţă, în virtutea caracterului său de cauză legală de modificare a pedepsei, infracţiunea continuată va fi avută în vedere la identificarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei.

    Astfel, în aplicarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, în ipoteza unei infracţiuni continuate, sintagma "maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită" semnifică, în opinia exprimată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, acest maxim la care se adaugă sporul prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită în mod continuat, întrucât până la această limită se poate ajunge, în mod abstract, în aplicarea pedepsei pentru această formă de unitate legală.

    S-a arătat că verificarea incidenţei art. 6 din Codul penal în ipoteza infracţiunii continuate se va face într-o singură etapă, prin compararea pedepsei definitiv aplicate cu maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea respectivă plus sporul prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea continuată, pedeapsa putând fi redusă, în această ipoteză, până la limita sumei dintre maximul prevăzut de legea nouă şi maximul sporului aplicabil pentru infracţiunea continuată.

    Concluzionând, după expunerea argumentelor de drept şi jurisprudenţiale, reprezentantul Ministerului Public a arătat că soluţia propusă chestiunii de drept ce face obiectul sesizării este următoarea:

    În aplicarea legii penale mai favorabile, potrivit art. 6 din Codul penal, în ipoteza infracţiunilor continuate, prin sintagma "maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită" se înţelege maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită plus sporul prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea continuată.

   IX. Raportul asupra chestiunii de drept supuse dezlegării

    Opinia judecătorului-raportor este în sensul că, în aplicarea legii penale mai favorabile, potrivit art. 6 din Codul penal în cazul infracţiunii continuate prin sintagma "maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită se va înţelege limita superioară prevăzută de lege pentru infracţiune fără luarea în considerare a sporului facultativ de sancţionare a acestei forme a unităţii legale de infracţiune".

    S-a arătat că sintagma "pedeapsă prevăzută de lege" este definită în mod explicit în art. 187 din Codul penal, iar acest text de lege preia întocmai textul art. 1411 din Codul penal anterior în ceea ce priveşte stabilirea înţelesului expresiei "pedeapsă prevăzută de lege".

    În condiţiile în care nu există nicio dispoziţie derogatorie de la înţelesul expres al textului în aplicarea principiului general de drept ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, o distincţie ipotetică, în sensul că textul respectiv nu ar fi aplicabil în cazul condamnărilor definitive, este nepermisă.

    S-a mai arătat că o astfel de argumentaţie este susţinută şi de principiul legalităţii sancţiunilor de drept penal, astfel cum este reglementat în art. 2 alin. (1) din Codul penal.

   X. Opinia specialiştilor consultaţi

    În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) raportate la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală a fost solicitată opinia scrisă a unor specialişti în drept penal recunoscuţi, asupra chestiunii de drept ce formează obiectul sesizării.

    A fost depus la dosar doar punctul de vedere exprimat de Departamentul Drept penal din cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti, care a concluzionat că, în aplicarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal cu privire la sintagma "maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită", în cazul infracţiunii continuate se înţelege maximul prevăzut de lege majorat cu 3 ani.

    S-a arătat că în aplicarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal este important să se stabilească dacă judecarea condamnatului, potrivit legii noi, va conduce în concret la o situaţie mai blândă pentru acesta, de aceea se vor avea în vedere limitele de pedeapsă între care se face individualizarea pedepsei pentru infracţiunea săvârşită, dacă aceasta ar fi judecată conform legii noi.

    S-a opinat că, în cazul săvârşirii unei infracţiuni în formă continuată, sancţionată cu închisoarea, maximul de pedeapsă aplicabil este cel prevăzut de lege pentru infracţiunea consumată, care poate fi depăşit cu 3 ani, pentru că, teoretic, instanţa până la această limită va putea ajunge cu aplicarea pedepsei.

    Un punct de vedere contrar celui exprimat de Departamentul de Drept penal al Facultăţii de Drept a Universităţii din Bucureşti este cel al prof. univ. dr. Mihai Adrian Hotca (www.juridice.ro).

    În această opinie, în cazul infracţiunii continuate, prin expresia "maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită" se înţelege limita superioară menţionată în norma de incriminare nouă care prevede aceeaşi infracţiune, fără luarea în considerare a sporului facultativ de 3 ani prevăzut de art. 36 din Codul penal.

    În sprijinul acestui punct de vedere s-a arătat că "pedeapsa prevăzută de lege" este definită în mod explicit în art. 187 din Codul penal, ca fiind pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârşită, în forma ei consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei, forma continuată a infracţiunii fiind considerată o cauză de majorare (agravare) a pedepsei.

   XI. Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

    La nivelul instanţei supreme este cunoscută o singură hotărâre judecătorească, definitivă, pronunţată în materie, în cuprinsul căreia a fost abordată expres chestiunea de drept supusă dezlegării, statuându-se în sensul că, dacă pentru comiterea unei infracţiuni sau a unei tentative la infracţiune, în formă continuată, prin hotărârea definitivă de condamnare nu a fost aplicat un spor, conform art. 42 din Codul penal anterior, instanţa, în aplicarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, nu stabileşte maximul special prevăzut de legea nouă prin luarea în considerare a sporului prevăzut de art. 36 alin. (1) din Codul penal, întrucât, atât potrivit Codului penal anterior, cât şi potrivit noului Cod penal, sporul aplicabil în cazul infracţiunii continuate este facultativ, iar nu obligatoriu.

   XII. Punctul de vedere al părţilor cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

    Părţile din prezenta cauză, în temeiul dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală au trimis la dosar punctul de vedere formulat în scris cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării, ambele raliindu-se opiniei exprimate de judecătorul-raportor, în sensul că, în aplicarea legii penale mai favorabile, potrivit art. 6 alin. (1) din Codul penal, în cazul infracţiunilor continuate prin sintagma "maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită" se înţelege limita superioară prevăzută de lege pentru infracţiune, fără luarea în considerare a sporului facultativ de sancţionare a acestei forme a unităţii legale de infracţiune.

   XIII. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

    În contextul în care sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unor hotărâri prealabile s-a realizat în două cauze, Dosarul nr. 550/111/2014 al Curţii de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi Dosarul nr. 252/98/2014 (833/2014) al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală, solicitându-se dezlegarea aceleiaşi chestiuni de drept, prin Încheierea din 26 mai 2014 s-a dispus reunirea acestor cauze, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, constatând că obiectul investirii este unul rezumat şi cert definit, respectiv dacă în aplicarea legii penale mai favorabile, potrivit art. 6 din Codul penal, în cazul infracţiunilor continuate, prin sintagma "maxim special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită" se înţelege maximul pedepsei prevăzut de lege pentru infracţiunea săvârşită sau şi sporul facultativ prevăzut de aceeaşi lege pentru sancţionarea acestei forme a unităţii legale de infracţiune.

   A. Cu privire la condiţiile de admisibilitate a sesizării

    Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost legal sesizată, fiind îndeplinite cerinţele impuse de dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală.

    Din verificările efectuate a rezultat şi faptul că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o altă hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii asupra chestiunii a cărei dezlegare se solicită şi, de asemenea, această chestiune nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare.

    Constatând deci că sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate menţionate de art. 475 din Codul de procedură penală, Înalta Curte va proceda la analizarea pe fond a chestiunii de drept ce face obiectul prezentei cauze.

   B. Cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită, respectiv dacă în aplicarea legii penale mai favorabile, potrivit art. 6 din Codul penal, în cazul infracţiunilor continuate, prin sintagma "maxim special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită" se înţelege maximul pedepsei prevăzut de lege pentru infracţiunea săvârşită sau şi sporul facultativ prevăzut de aceeaşi lege pentru sancţionarea acestei forme a unităţii legale de infracţiune, Înalta Curte reţine următoarele:

    În aplicarea corectă a dispoziţiilor legii penale mai favorabile în cauze definitiv judecate, privitor la orice instituţie a dreptului substanţial incidentă în această fază, trebuie să se pornească de la specificul reglementării cuprinse în art. 6 din Codul penal stabilind, în raport cu acesta, modul în care litera şi raţiunea acestei reglementări se transpun în fiecare caz particular.

    Astfel, se reţine că art. 6 din Codul penal realizează un echilibru între principiul autorităţii de lucru judecat şi aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive. Dispoziţia menţionată justifică limitarea autorităţii de lucru judecat exclusiv prin necesitatea asigurării efectivităţii principiului legalităţii pedepsei (aceasta trebuind să aibă un suport legal atât la momentul pronunţării sale, cât şi al executării).

    Prin urmare, privitor la pedepsele definitive, prin aplicarea legii penale mai favorabile legiuitorul nu a înţeles să repună în discuţie criteriile de stabilire şi individualizare a sancţiunii, ci numai să înlăture de la executare acea parte din sancţiune care excedează maximului prevăzut de legea nouă, respectiv acea sancţiune mai grea care nu mai este prevăzută de legea nouă.

    Textul art. 6 alin. (1) din Codul penal, reglementând aplicarea legii penale mai favorabile în cazul condamnărilor definitive, arată că, atunci "când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim".

    Sintagma "sancţiunea aplicată" are în vedere pedeapsa în executarea căreia se află persoana condamnată, pedeapsă unică sau rezultantă.

    Prin expresia "maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită" se va înţelege pedeapsa prevăzută de lege, adică limita superioară menţionată în norma de incriminare nouă care prevede aceeaşi infracţiune, săvârşită sub imperiul legii penale vechi şi cu privire la care există o hotărâre definitivă de condamnare.

    Sintagma "pedeapsă prevăzută de lege" este definită în mod explicit în art. 187 din Codul penal ca fiind pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârşită, în forma ei consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei.

    Or, forma continuată a infracţiunii (unitate legală de infracţiune) este, conform legii noi [art. 36 alin. (1) din Codul penal], ca, de altfel, şi potrivit legii vechi (art. 42 din Codul penal anterior), o cauză de majorare (agravare) facultativă a pedepsei.

    Aşadar, "maximul special al pedepsei" rămâne a fi cel menţionat în textul din legea nouă care incriminează fapta săvârşită, fără luarea în considerare a sporului facultativ.

    Textul art. 187 din Codul penal preia întocmai textul art. 1411 din vechiul Cod penal, în ceea ce priveşte stabilirea înţelesului expresiei de "pedeapsă prevăzută de lege".

    În condiţiile în care nu există nicio dispoziţie derogatorie de la înţelesul anterior, în aplicarea principiului general de drept ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, o distincţie ipotetică, în sensul că textul respectiv nu ar fi aplicabil în cazul condamnărilor definitive, este nepermisă.

    De asemenea, o astfel de argumentaţie este susţinută şi de principiul legalităţii sancţiunilor de drept penal, astfel cum este reglementat în art. 2 alin. (1) din Codul penal, potrivit căruia pedepsele aplicabile persoanelor care au săvârşit infracţiuni sunt cele prevăzute de legea penală. Or, după cum s-a menţionat, legea penală, conform art. 6 alin. (1) din Codul penal, prevede explicit că, în cazul condamnărilor definitive, pedeapsa aplicată se reduce în mod obligatoriu la nivelul maximului special prevăzut de legea nouă, în înţelesul pe care sintagma respectivă o capătă potrivit art. 187 din Codul penal.

    Concluzionând, în considerarea celor expuse rezultă că, în aplicarea legii penale mai favorabile potrivit art. 6 din Codul penal, în cazul infracţiunilor continuate, prin sintagma "maxim special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită" se înţelege maximul special prevăzut de lege pentru infracţiune, fără luarea în considerare a cauzei de majorare a pedepsei prevăzute pentru infracţiunea continuată.

    Pentru considerentele arătate, în temeiul art. 477 din Codul de procedură penală,

   
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

D E C I D E:

    Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Oradea - Secţia penală şi pentru cauze cu minori prin Încheierea din data de 13 martie 2014 în Dosarul nr. 550/111/2014 şi sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală, prin Încheierea din data de 17 martie 2014 în Dosarul nr. 252/98/2014 (833/2014), în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea în principiu a problemei de drept dacă în aplicarea legii penale mai favorabile, potrivit art. 6 din Codul penal, în cazul infracţiunilor continuate, prin sintagma "maxim special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită" se înţelege maximul pedepsei prevăzut de lege pentru infracţiunea săvârşită sau şi sporul facultativ prevăzut de aceeaşi lege pentru sancţionarea acestei forme a unităţii legale de infracţiune şi stabileşte:

    În aplicarea legii penale mai favorabile, potrivit art. 6 din Codul penal, în cazul infracţiunilor continuate, prin sintagma "maxim special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită" se înţelege maximul special prevăzut de lege pentru infracţiune, fără luarea în considerare a cauzei de majorare a pedepsei prevăzută pentru infracţiunea continuată.

    Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.

    Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 26 mai 2014.

PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,
judecător CORINA MICHAELA JÎJÎIE

Magistrat asistent,
Iulia Carmela Humă