Ședințe de judecată: Iulie | | 2024
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALĂ


Dosar nr. 16/1/2014/HP/P                           Decizie nr. 15/2014 din 23/06/2014


Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 546 din 23/07/2014

Corina Michaela Jîjîie - preşedintele Secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, preşedintele completului
Săndel Lucian Macavei - judecător la Secţia penală
Geanina Cristina Arghir - judecător la Secţia penală
Leontina Şerban - judecător la Secţia penală
Valentin Horia Şelaru - judecător la Secţia penală
Silvia Cerbu - judecător la Secţia penală
Sofica Dumitraşcu - judecător la Secţia penală - judecător-raportor
Ilie Iulian Dragomir - judecător la Secţia penală
Luminiţa Livia Zglimbea - judecător la Secţia penală
Aurelia Hirt - magistrat-asistent

    Pe rol este sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală, prin Încheierea de şedinţă din 24 februarie 2014 pronunţată în Dosarul nr. 276/93/2014, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea în principiu a problemei de drept, respectiv dacă prevederile art. 43 alin. (5) din noul Cod penal, ce reglementează regimul sancţionator al recidivei, în situaţia în care fapta a fost săvârşită după executarea unei pedepse aplicate printr-o condamnare anterioară, pot fi interpretate în sensul că pot fi aplicabile şi persoanelor ce au fost condamnate definitiv pentru săvârşirea unei infracţiuni cu reţinerea art. 37 alin. 1 lit. b) din Codul penal anterior, în situaţia în care pedeapsa aplicată a fost redusă în baza art. 6 din noul Cod penal.

    Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a fost constituit conform prevederilor art. 476 alin. (6) din Codul de procedură penală şi art. 274 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, republicat, cu modificările şi completările ulterioare.

    Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat de doamna procuror Justina Condoiu din cadrul Secţiei Judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

    Magistratul-asistent a prezentat referatul cauzei, arătând că, la dosarul cauzei, s-au transmis puncte de vedere asupra chestiunii de drept din partea unor curţi de apel şi a instanţelor arondate acestora, precum şi opinii scrise ale unor specialişti din cadrul Facultăţii de Drept a Universităţii Bucureşti şi din cadrul Facultăţii de Drept şi Ştiinţe Administrative a Universităţii de Vest din Timişoara şi punctul de vedere formulat de Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informare juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

    De asemenea, a mai arătat că, la data de 4 iunie 2014, a fost depus raportul întocmit de către judecătorul-raportor, care a fost comunicat părţii, în conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală, însă aceasta nu a transmis la dosar punctul său de vedere privind chestiunea de drept supusă judecăţii.

    Reprezentantul Procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, având cuvântul, după expunerea argumentelor juridice, a arătat că soluţia propusă chestiunii de drept ce face obiectul sesizării este următoarea:

    "În interpretarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal pentru ipoteza unei infracţiuni comisă în stare de recidivă postexecutorie judecată definitiv înainte de intrarea în vigoare a noului Cod penal, pedeapsa aplicată prin hotărârea de condamnare se va compara cu maximul special prevăzut în legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, majorat cu jumătate potrivit art. 43 alin. (5) din Codul penal."

    Preşedintele Completului pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a declarat dezbaterile închise, reţinându-se dosarul în pronunţare privind sesizarea formulată.

 
ÎNALTA CURTE,

    asupra chestiunii de drept cu care a fost sesizată, constată următoarele:

   I. Titularul şi obiectul sesizării

    Prin Încheierea de şedinţă din 24 februarie 2014 pronunţată în Dosarul nr. 276/93/2014, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală a sesizat Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea în principiu a problemei de drept, respectiv dacă prevederile art. 43 alin. (5) din noul Cod penal, ce reglementează regimul sancţionator al recidivei, în situaţia în care fapta a fost săvârşită după executarea unei pedepse aplicate printr-o condamnare anterioară, pot fi interpretate în sensul că pot fi aplicabile şi persoanelor ce au fost condamnate definitiv pentru săvârşirea unei infracţiuni cu reţinerea art. 37 alin. 1 lit. b) din Codul penal anterior, în situaţia în care pedeapsa aplicată a fost redusă în baza art. 6 din noul Cod penal.

   II. Expunerea succintă a cauzei

    Prin Sentinţa penală nr. 27 din 1 februarie 2014 a Tribunalului Ilfov - Secţia penală, în baza art. 23 din Legea nr. 255/2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală şi pentru modificarea şi completarea unor acte normative care cuprind dispoziţii procesual penale, raportat la art. 595 din Codul de procedură penală, a fost admisă contestaţia la executare, ca urmare a sesizării formulate de Comisia de evaluare a situaţiei juridice a condamnaţilor aflaţi în executarea pedepselor de la Penitenciarul Bucureşti Jilava, privind pe condamnatul C.S., aflat în prezent în executarea M.E.P.I. cu nr. 1.160 din 26 aprilie 2011 emis de Tribunalul Bucureşti, în baza Sentinţei penale nr. 534 din 29 iunie 2010 a Tribunalului Bucureşti, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 1.623 din 21 aprilie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. S-a descontopit pedeapsa rezultantă de 8 ani închisoare, aplicată prin Sentinţa penală nr. 534 din 29 iunie 2010 a Tribunalului Bucureşti, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 1.623 din 21 aprilie 2011 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, şi au fost repuse în individualitatea lor pedepsele componente, astfel:

   - pedeapsa de 8 ani închisoare, stabilită pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 215 alin. 1, 2 şi 5 din Codul penal cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal, art. 37 alin. 1 lit. b) din Codul penal;

   - pedeapsa de 2 luni închisoare, stabilită pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 293 alin. 1 din Codul penal cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal, art. 37 alin. 1 lit. b) din Codul penal;

   - pedeapsa de 2 luni închisoare, stabilită pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 288 din Codul penal cu aplicarea art. 37 alin. 1 lit. b) din Codul penal;

   - pedeapsa de 2 luni închisoare, stabilită pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 290 din Codul penal cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal, art. 37 alin. 1 lit. b) din Codul penal.

    În baza art. 6 alin. (1) din Codul penal, s-a redus pedeapsa de 8 ani închisoare la maximul special de 5 ani închisoare, prevăzut de art. 244 alin. (1) şi (2) din Codul penal cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal şi art. 41 alin. (1) din Codul penal.

    Conform art. 43 alin. (5) din Codul penal, s-a majorat pedeapsa de 5 ani închisoare cu 2 ani şi 6 luni, condamnatul urmând a executa 7 ani şi 6 luni închisoare.

    În baza art. 38 alin. (1) din Codul penal raportat la art. 39 alin. (1) lit. b din Codul penal s-a contopit pedeapsa de 7 ani şi 6 luni închisoare aplicată pentru infracţiunea prevăzută de art. 244 alin. (1) şi (2) din Codul penal cu aplicarea art. 35 alin. (1) din Codul penal şi art. 41 alin. (1) din Codul penal cu pedeapsa de 2 luni închisoare, stabilită pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 293 alin. 1 din Codul penal cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal, art. 37 alin. 1 lit. b) din Codul penal, cu pedeapsa de 2 luni închisoare, stabilită pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 288 din Codul penal cu aplicarea art. 37 alin. 1 lit. b) din Codul penal, cu pedeapsa de 2 luni închisoare, stabilită pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 290 din Codul penal cu aplicarea art. 41 alin. 2 din Codul penal, art. 37 alin. 1 lit. b) din Codul penal, pedeapsa cea mai grea de 7 ani şi 6 luni închisoare fiind sporită cu 2 luni închisoare, rezultând pedeapsa de 7 ani şi 8 luni închisoare.

    S-a interzis condamnatului exercitarea drepturilor prevăzute de art. 66 alin. (1) lit. a) şi b) din Codul penal, ca pedeapsă accesorie.

    În baza art. 6 alin. (5) din Codul penal s-a înlăturat aplicarea pedepsei complementare prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a) teza a II-a şi lit. b) din Codul penal.

    S-a dedus din pedeapsă durata executată de la data de 29 iulie 2009 la zi.

    S-a dispus anularea M.E.P.I. nr. 1.160 din 26 aprilie 2011 emis în baza Sentinţei penale nr. 534 din 29 iunie 2010 şi emiterea unui nou mandat de executare a pedepsei închisorii.

    În baza art. 275 alin. (3) din Codul de procedură penală, cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.

    Împotriva sentinţei penale menţionate a formulat contestaţie condamnatul C.S., solicitând aplicarea legii penale mai favorabile, arătând că i s-a creat o situaţie mai grea, întrucât nu i s-au luat în considerare circumstanţele atenuante.

    La termenul de judecată din 24 februarie 2014, în Dosarul nr. 276/93/2014 al Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală, având ca obiect contestaţia formulată de condamnatul C.S. împotriva Sentinţei penale nr. 27 din 1 februarie 2014 a Tribunalului Ilfov - Secţia penală, reprezentantul Ministerului Public a solicitat sesizarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea în principiu a problemei de drept, respectiv dacă prevederile art. 43 alin. (5) din Codul penal, ce reglementează regimul sancţionator al recidivei, în situaţia în care fapta a fost săvârşită după executarea unei pedepse aplicate printr-o condamnare anterioară, pot fi interpretate în sensul că pot fi aplicabile şi persoanelor ce au fost condamnate definitiv pentru săvârşirea unei infracţiuni cu reţinerea art. 37 alin. 1 lit. b) din Codul penal anterior, în situaţia în care pedeapsa aplicată a fost redusă în baza art. 6 din noul Cod penal.

   III. Punctul de vedere al instanţei de judecată cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare se solicită:

    În încheierea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instanţa de judecată nu a menţionat motivele care susţin admisibilitatea sesizării, conform dispoziţiilor art. 475 din Codul de procedură penală.

    În legătură cu problema de drept sesizată, judecătorul cauzei a arătat că se raliază punctului de vedere al reprezentantului parchetului, în sensul că, potrivit art. 43 alin. (5) din Codul penal, maximul special prevăzut de legea nouă este cel majorat cu jumătate, în situaţia în care a fost reţinută starea de recidivă, majorarea maximului fiind obligatorie, potrivit acestor dispoziţii.

   IV. Punctul de vedere al părţii cu privire la dezlegarea chestiunii de drept

    În urma comunicării raportului, întocmit în temeiul art. 476 alin. (7) din Codul de procedură penală, condamnatul C.S. nu a formulat un punct de vedere scris privind chestiunea de drept supusă judecăţii, astfel cum avea posibilitatea potrivit dispoziţiilor art. 476 alin. (9) din Codul de procedură penală.

   V. Punctele de vedere exprimate de către curţile de apel şi instanţele de judecată arondate

    În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) din Codul de procedură penală cu referire la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, s-a solicitat punctul de vedere al instanţelor judecătoreşti, precum şi al unor specialişti în materia dreptului penal.

    În majoritate, punctele de vedere exprimate de curţile de apel au fost în acord cu cel exprimat în încheierea de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, respectiv că dispoziţiile art. 43 alin. (5) din Codul penal privind regimul sancţionator al recidivei, când fapta a fost comisă după executarea pedepsei închisorii aplicate printr-o condamnare anterioară, sunt aplicabile şi persoanelor ce au fost condamnate definitiv în condiţiile art. 37 alin. 1 lit. b) din Codul penal anterior, în situaţia în care pedeapsa aplicată a fost redusă în baza art. 6 din Codul penal.

    Curtea de Apel Bacău nu a identificat jurisprudenţă relevantă, însă a arătat că, raportat la dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Codul penal, care face referire expresă la "maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită", la dispoziţiile art. 187 din noul Cod penal, care explică înţelesul sintagmei "pedeapsă prevăzută de lege" - pedeapsa prevăzută de textul de lege care incriminează fapta săvârşită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepselor - la caracterul facultativ al sporului de pedeapsă de maximum 7 ani închisoare prevăzut de art. 39 alin. 1 din Codul penal anterior privind pedeapsa în caz de recidivă, dar şi la prevederile art. 43 alin. (5) din Codul penal, în situaţia ipotetică a aplicării legii penale mai favorabile în cazul hotărârilor definitive, se va reţine maximul special prevăzut de legea nouă care incriminează fapta săvârşită, fără luarea în considerare a cauzei obligatorii de majorare a pedepsei prevăzute de art. 43 alin. (5) din Codul penal.

    S-a mai susţinut că sancţionarea pluralităţii de infracţiuni este evaluată de judecător în procesul de individualizare a pedepsei şi nu poate concura la determinarea caracterului mai favorabil al legii penale de drept substanţial în situaţia unor fapte definitiv judecate, pentru a nu se ajunge la o nouă individualizare post judicium a aceleiaşi pedepse.

    Tribunalul Bacău, Judecătoria Oneşti şi Judecătoria Buhuşi şi-au exprimat punctul de vedere asupra problemei de drept, în sensul aplicării dispoziţiilor art. 43 alin. (5) din Codul penal, în cazul persoanelor ce au fost condamnate definitiv pentru săvârşirea infracţiunii cu reţinerea art. 37 alin. 1 lit. b) din Codul penal anterior, în situaţia în care pedeapsa aplicată a fost redusă în baza art. 6 din Codul penal.

    Curtea de Apel Ploieşti a comunicat că, la nivelul Secţiei penale a acestei curţi de apel şi la cel al tribunalelor şi judecătoriilor arondate acesteia, nu s-a pronunţat vreo decizie care să dezlege chestiunea de drept pusă în discuţie, însă majoritatea instanţelor arondate şi-au exprimat punctul de vedere în sensul aplicării dispoziţiilor art. 43 alin. (5) din Codul penal şi persoanelor condamnate definitiv pentru săvârşirea faptei cu reţinerea dispoziţiilor art. 37 alin. 1 lit. b) din Codul penal anterior, în situaţia în care pedeapsa aplicată a fost redusă în baza art. 6 din Codul penal.

    Curtea de Apel Cluj a comunicat că punctul de vedere rezultat din jurisprudenţa acestei curţi şi a instanţelor arondate este similar cu acela exprimat de instanţa de judecată şi de parchet în cauza în care s-a solicitat pronunţarea unei hotărâri de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

    Astfel, s-a considerat că, în situaţia în care fapta a fost săvârşită după executarea unei pedepse aplicate printr-o hotărâre de condamnare anterioară, prevederile art. 43 alin. (5) din Codul penal, ce reglementează regimul sancţionator al recidivei, vor fi interpretate în sensul că pot fi aplicabile şi persoanelor ce au fost condamnate definitiv pentru săvârşirea unei infracţiuni cu reţinerea art. 37 alin. 1 lit. b) din Codul penal anterior, în situaţia în care pedeapsa aplicată a fost redusă în baza art. 6 din Codul penal.

    S-a arătat că, în acest caz, maximul special prevăzut de legea nouă este cel majorat cu jumătate, în situaţia în care a fost reţinută starea de recidivă, majorarea maximului fiind obligatorie, potrivit acestor dispoziţii.

    Astfel, în aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Codul penal persoanelor condamnate definitiv cu reţinerea art. 37 alin. 1 lit. b) din Codul penal anterior, pedeapsa aplicată se va putea reduce, chiar dacă aceasta depăşeşte maximul special prevăzut de art. 43 alin. (5) din Codul penal. Pedeapsa va fi redusă la maximul majorat cu jumătate, nu la maximul prevăzut de norma de incriminare cu aplicarea ulterioară a art. 43 alin. (5) din Codul penal.

    Curtea de Apel Iaşi nu a exprimat un punct de vedere privind dezlegarea în principiu a problemei de drept supuse analizei, însă a comunicat un set de hotărâri pronunţate atât de Curtea de Apel Iaşi, cât şi de instanţele arondate, din care rezultă o practică unitară, în sensul reţinerii incidenţei dispoziţiilor art.43 alin. (5) din Codul penal, în cazul persoanelor condamnate definitiv cu reţinerea dispoziţiilor art. 37 alin. 1 lit. b) din Codul penal anterior, în situaţia în care pedeapsa aplicată a fost redusă în baza art. 6 din Codul penal.

    Curtea de Apel Alba Iulia a comunicat că opinia majoritară a magistraţilor instanţei este în sensul că, în situaţia dată, se impune a fi avută în vedere pedeapsa în limitele statuate de art. 43 alin. (5) din Codul penal, şi anume în limitele majorate cu 1/2.

    Curtea de Apel Timişoara a comunicat că, în legătură cu această problemă de drept, opinia majoritară a judecătorilor din cadrul Secţiei penale este în sensul că prevederile art. 43 alin. (5) din Codul penal se aplică şi persoanelor ce au fost condamnate definitiv pentru o infracţiune cu reţinerea art. 37 lit. b) din Codul penal anterior, în situaţia în care pedeapsa aplicată a fost redusă în baza art. 6 din Codul penal.

    Curtea de Apel Piteşti şi-a exprimat opinia în sensul reţinerii dispoziţiilor art. 43 alin. (5) din Codul penal, menţionând că la nivelul Secţiei penale a acestei instanţe nu au fost înregistrate cauze de natura celor indicate în solicitarea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, astfel încât nu se poate vorbi despre existenţa unei jurisprudenţe privitoare la dezlegarea de principiu a acestei probleme de drept.

    Curtea de Apel Oradea a comunicat că opinia majoritară a judecătorilor Secţiei penale a acestei curţi şi ai instanţelor arondate este în sensul că sunt incidente dispoziţiile art. 43 alin. (5) din Codul penal, întrucât în cazul situaţiilor reglementate de art. 6 din Codul penal se aplică legea penală mai favorabilă global, şi nu pe instituţii.

    Cât priveşte aplicarea tratamentului sancţionator pentru recidiva postexecutorie se apreciază că aceasta se face într-o singură etapă, fiind imposibil de determinat, după rămânerea definitivă a hotărârii, care a fost pedeapsa stabilită şi care a fost sporul aplicat, în concret, în raport cu starea de recidivă reţinută în sarcina condamnatului.

    În consecinţă, Curtea de Apel Oradea opinează că aplicarea art. 6 din Codul penal, în acest caz, trebuie să asigure doar menţinerea pedepsei aplicate în limitele ce ar fi putut fi dispuse potrivit legii noi.

    Astfel pedeapsa aplicată sub imperiul legii vechi va fi redusă numai în situaţia în care aceasta depăşeşte maximul special din norma de incriminare, plus sporul aplicabil pentru recidivă, în conformitate cu dispoziţiile art. 43 alin. (5) din Codul penal.

    Referitor la maximul special, s-a arătat că trebuie avut în vedere maximul din legea nouă, chiar dacă acesta este mai ridicat, tocmai pentru că raţiunea dispoziţiilor art. 6 din Codul penal este aceea de a garanta că pedeapsa aplicată, în concret, sub imperiul legii vechi, nu depăşeşte ceea ce s-ar putea aplica potrivit legii noi.

    Curtea de Apel Constanţa a comunicat că, la nivelul acestei curţi şi al instanţelor din circumscripţie, s-a conturat o opinie majoritară, jurisprudenţa fiind constantă în aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, potrivit art. 6 din Codul penal, în sensul că dispoziţiile art. 43 alin. (5) din Codul penal privind regimul sancţionator al recidivei, când fapta a fost săvârşită după executarea pedepsei închisorii aplicate printr-o condamnare anterioară, sunt aplicabile şi persoanelor ce au fost condamnate definitiv în condiţiile art. 37 alin. 1 lit. b) din Codul penal din 1969, deoarece, la stabilirea legii penale mai favorabile, se ţine seama de maximul special la determinarea căruia se au în vedere toate cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei.

    Curtea de Apel Galaţi a comunicat că, în jurisprudenţa Secţiei penale, nu au fost identificate hotărâri prin care instanţa să analizeze problema de drept pusă în discuţie, însă aceasta a fost analizată de judecătorii secţiei, opinia majoritară fiind în sensul că prevederile art. 43 alin. (5) din Codul penal, ce reglementează regimul sancţionator al recidivei postexecutorii, pot fi aplicabile şi persoanelor ce au fost condamnate definitiv pentru săvârşirea unei infracţiuni cu reţinerea art. 37 alin. 1 lit. b) din Codul penal anterior, în situaţia în care se pune problema reducerii pedepsei în baza art. 6 din Codul penal, în sensul că limita până la care se poate reduce pedeapsa este maximul special prevăzut de legea noua majorat cu 1/2.

    Acelaşi punct de vedere a fost exprimat şi de celelalte instanţe arondate Curţii de Apel Galaţi, respectiv Tribunalul Brăila, Tribunalul Galaţi, Tribunalul Vrancea, Judecătoria Galaţi şi Judecătoria Tecuci.

    Curtea de Apel Bucureşti nu a exprimat un punct de vedere cu privire la chestiunea de drept cu care a fost sesizată Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept, vizând prevederile art. 43 alin. (5) din Codul penal, însă a comunicat punctul de vedere al fiecărei instanţe din circumscripţia sa.

    Punctul de vedere majoritar, exprimat de judecătorii instanţelor arondate Curţii de Apel Bucureşti, este că dispoziţiile art. 43 alin. (5) din Codul penal pot fi aplicate şi persoanelor care au fost condamnate definitiv pentru săvârşirea unei infracţiuni cu reţinerea art. 37 alin. 1 lit. b) din Codul penal anterior, în situaţia în care pedeapsa aplicată a fost redusă în baza art. 6 din Codul penal, întrucât majorarea maximului special cu 1/2 este obligatorie.

    Curtea de Apel Craiova a comunicat că opinia majoritară a judecătorilor din cadrul acestei curţi de apel este în sensul că dispoziţiile art. 43 alin. (5) din Codul penal, ce reglementează regimul sancţionator al recidivei, în situaţia în care fapta a fost săvârşită după executarea unei pedepse anterioare, pot fi interpretate în sensul că pot fi aplicabile şi persoanelor condamnate definitiv pentru săvârşirea unei fapte cu reţinerea art. 37 alin. 1 lit. b) din Codul penal, în situaţia în care pedeapsa aplicată a fost redusă în baza art. 6 din Codul penal.

    Curtea de Apel Târgu Mureş a comunicat că opinia majoritară a judecătorilor acestei instanţe este în sensul că prevederile art. 43 alin. (5) din Codul penal, ce reglementează regimul sancţionator al recidivei, în situaţia în care fapta a fost săvârşită după executarea unei pedepse aplicate printr-o hotărâre anterioară, nu pot fi aplicabile şi persoanelor care au fost condamnate definitiv pentru săvârşirea unei fapte cu reţinerea art. 37 alin. 1 lit. b) din Codul penal anterior, în situaţia în care pedeapsa aplicată a fost redusă în baza art. 6 din Codul penal.

    S-a argumentat că, atunci când se cercetează incidenţa, după o condamnare definitivă, a principiului legii penale mai favorabile, reperul de comparare a pedepsei stabilite sub legea veche este maximul de pedeapsă prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită.

    Prin pedeapsa prevăzută de lege, în sensul dat acestei expresii de art. 187 din Codul penal, se înţelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârşită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei. Săvârşirea unei infracţiuni în condiţiile recidivei postexecutorii constituie o cauză de majorare a pedepsei, iar când o persoană comite o asemenea infracţiune, pedeapsa la care a fost condamnată acea persoană sub imperiul legii vechi se compară cu maximul prevăzut de lege pentru infracţiunea consumată, şi nu cu acest maxim majorat cu jumătate.

    Acelaşi punct de vedere a fost exprimat şi de către Tribunalul Mureş, însă celelalte instanţe arondate Curţii de Apel Târgu Mureş au arătat că dispoziţiile art. 43 alin. (5) din Codul penal pot fi interpretate în sensul că pot fi aplicabile şi persoanelor ce au fost condamnate definitiv pentru săvârşirea faptei cu reţinerea art. 37 alin. 1 lit. b) din Codul penal anterior, în situaţia în care pedeapsa aplicată a fost redusă în baza art. 6 din Codul penal.

   VI. Punctul de vedere al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

    Referitor la chestiunea de drept supusă dezlegării, Ministerul Public a susţinut, în esenţă, în concluziile scrise, depuse la dosar, că determinarea maximului special aplicabil potrivit dispoziţiilor penale ale legii noi, în cazul în care au fost reţinute dispoziţiile art. 37 alin. 1 lit. b) din Codul penal, prin hotărârea de condamnare rămasă definitivă înainte de intrarea în vigoare a noului Cod penal, se face prin majorarea acestuia cu jumătate potrivit art. 43 alin. (5) din Codul penal.

    S-a arătat că, de esenţa aplicării legii penale mai favorabile, în cazul pedepselor definitiv judecate, este determinarea limitelor maxime de pedeapsă aplicabile potrivit dispoziţiilor penale ale legii noi, pentru situaţia de fapt astfel cum a fost aceasta calificată juridic prin hotărârea de condamnare intrată în puterea de lucru judecat.

    Întrucât dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Codul penal în vigoare sunt identice cu cele cuprinse în art. 14 alin. 1 din Codul penal anterior, o reconsiderare a regulilor aplicabile în această materie nu se justifică, cele statuate de doctrină şi jurisprudenţă, potrivit vechii reglementări, păstrându-şi în continuare valabilitatea.

    Astfel, starea de recidivă, postcondamnatorie sau postexecutorie, intrată în puterea de lucru judecat şi reflectată în pedeapsa definitiv aplicată, va rămâne "câştigată" cauzei.

    În situaţia în care, ipotetic, s-ar înlătura efectul produs de reţinerea stării de recidivă, definitiv recunoscută prin hotărârea de condamnare, asupra cuantumului pedepsei, iar comparaţia ar purta asupra limitei maxime prevăzute în legea nouă pentru infracţiunea săvârşită fără luarea în considerare a cauzei de agravare, s-ar aplica acelaşi tratament condamnaţilor recidivişti şi celor primari, ceea ce constituie un tratament egal nejustificat aplicat unor situaţii diferite.

    În sprijinul tezei comparării pedepsei aplicate, prin hotărârea de condamnare, cu maximul special din legea nouă fără aplicarea sporului obligatoriu prevăzut de art. 43 alin. (5) din Codul penal, nu poate fi primită eventuala invocare, ca argument de text, a art. 187 din Codul penal, potrivit căruia "Prin pedeapsă prevăzută de lege se înţelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârşită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei". Aceasta, deoarece dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Codul penal nu operează cu sintagma "pedeapsă prevăzută de lege", ci fac trimitere la "maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită". Aşadar, în vederea determinării pedepsei aplicabile pentru infracţiunea săvârşită, se vor avea în vedere nu doar încadrarea juridică dată faptei, ci şi circumstanţele atenuante, agravante, tentativa ori starea de recidivă, astfel cum au fost acestea reţinute prin hotărârea definitivă de condamnare.

   VII. Opinia specialiştilor consultaţi

    În conformitate cu dispoziţiile art. 476 alin. (10) raportat la art. 473 alin. (5) din Codul de procedură penală, s-a solicitat specialiştilor în drept penal opinia asupra chestiunii de drept. Specialiştii Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii Bucureşti au arătat că scopul reglementării art. 6 din Codul penal este de a oferi suport legal unei pedepse definitive, în raport cu noua lege care este mai favorabilă, pe timpul executării acesteia şi până la încetarea oricăror efecte ale condamnării ce vor interveni prin reabilitare. Aşadar, principiul legalităţii pedepselor impune ca pedeapsa aplicată în baza legii vechi să aibă susţinere şi în legea nouă, nefiind admisă executarea unei pedepse mai mari decât cea aplicabilă potrivit legii noi mai favorabile.

    În aplicarea dispoziţiilor art. 6 din Codul penal este important să se stabilească dacă judecarea condamnatului, potrivit legii noi, va conduce, în concret, la o situaţie mai blândă pentru acesta. Astfel, se vor avea în vedere limitele de pedeapsă între care s-ar face individualizarea pedepsei pentru infracţiunea săvârşită, dacă aceasta ar fi judecată conform legii noi.

    În aplicarea art. 6 din Codul penal nu se vor compara doar pedepsele stabilite pentru infracţiunile judecate definitiv cu maximul special prevăzut de legea nouă pentru respectivele infracţiuni, ci va fi avut în vedere şi regimul sancţionator al pluralităţii în noua lege, pentru a observa dacă permite o sancţiune mai blândă sau mai aspră în raport cu cea aplicată definitiv potrivit legii vechi. Ceea ce contează, până la urmă, nu este reducerea uneia sau unora dintre pedepsele componente, ci dacă pedeapsa rezultantă calculată, potrivit dispoziţiilor din noua lege, va fi mai mică sau nu decât pedeapsa rezultantă anterioară.

    În raport cu aceste argumente s-a susţinut că, în cazul săvârşirii unei infracţiuni în stare de recidivă postexecutorie, maximul de pedeapsă aplicabil este cel prevăzut de lege pentru infracţiunea consumată şi care poate fi depăşit cu jumătate din acel maxim, pentru că, teoretic, până la această limită va putea ajunge instanţa în aplicarea pedepsei.

    În concluzie, s-a arătat că, în aplicarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, se va avea în vedere maximul de pedeapsă la care se va putea ajunge ca efect al aplicării prevederilor art. 43 alin. (5) din Codul penal.

    Specialiştii Facultăţii de Drept din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara au arătat că rezolvarea problemei de drept puse în discuţie depinde de concepţia care se va adopta cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile.

    Astfel, s-a apreciat că sunt instituţii autonome acele dispoziţii penale care nu fac parte din conţinutul juridic (normativ) al infracţiunii incriminate şi nici nu dau eficienţă unor elemente sau împrejurări care intră în conţinutul concret al infracţiunii (circumstanţe atenuante sau agravante), iar recidiva, ca formă a pluralităţii de infracţiuni, este o instituţie autonomă, ca şi concursul de infracţiuni, prescripţia răspunderii penale, pluralitatea intermediară, infracţiunea continuată, reabilitarea.

    S-a susţinut că, dacă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie îşi va modifica practica pe calea unui recurs în interesul legii, în sens contrar celor statuate prin deciziile de interpretare nr. 1 şi 2, adoptând punctul de vedere al aplicării integrale a legii mai favorabile, în aplicarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, se vor avea în vedere şi regulile privind sancţionarea recidivei din Codul penal.

   VIII. Opinia Direcţiei legislaţie, studii, documentare şi informare juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

    Direcţia legislaţie, studii, documentare şi informare juridică din cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a comunicat opinia în sensul că, în aplicarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, instanţa compară pedeapsa aplicată prin hotărârea definitivă de condamnare cu maximul special prevăzut în norma de incriminare cuprinsă în legea penală nouă, fără luarea în considerare a majorării pedepsei pentru recidiva postexecutorie conform art. 43 alin. (5) din Codul penal şi, dacă pedeapsa aplicată depăşeşte maximul special prevăzut în norma de incriminare, reduce pedeapsa aplicată la acest maxim.

    S-a arătat că rezolvarea chestiunii de drept care formează obiectul sesizării în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile în Dosarul nr. 16/1/2014/HP/P se întemeiază pe următoarele argumente:

    În art. 6 alin. (1) din Codul penal legiuitorul stabileşte, ca unic criteriu pe baza căruia se realizează aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, maximul special prevăzut de legea penală nouă, iar în art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea in aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, legiuitorul stabileşte, ca unic criteriu pe baza căruia se realizează aplicarea noului Cod penal, ca lege penală mai favorabilă după judecarea definitivă a cauzei, maximul special prevăzut de noul Cod penal.

    Dispoziţiile art. 187 din Codul penal definesc expresia "pedeapsă prevăzută de lege" şi, implicit, noţiunea de maxim special prevăzut de lege, prin referire la pedeapsa prevăzută în norma de incriminare şi exclud luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei. În temeiul acestor dispoziţii, pentru determinarea pedepsei prevăzute de lege şi, în consecinţă, a maximului special prevăzut de lege, se exclude luarea în considerare a recidivei postexecutorii (cauză de majorare a pedepsei).

    În lipsa unei dispoziţii legale, prin care, conform art. 172 din Codul penal, legiuitorul să atribuie un alt înţeles expresiei "pedeapsă prevăzută de lege" şi, implicit, noţiunii de "maxim special prevăzut de lege", în reglementarea aplicării legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei sunt incidente dispoziţiile art. 187 din Codul penal.

    De asemenea, dispoziţiile art. 6 din Codul penal nu prevăd, în cadrul aplicării legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, posibilitatea efectuării a două operaţiuni cu privire la pedeapsa aplicată pentru infracţiunea comisă în stare de recidivă postexecutorie - o primă operaţiune de reducere a pedepsei la maximul special prevăzut în norma de incriminare din legea penală nouă şi o a doua operaţiune de majorare a pedepsei la maximul special prevăzut în norma de incriminare din legea penală nouă majorat cu jumătate -, ci o unică operaţiune de reducere a pedepsei la maximul special prevăzut în norma de incriminare cuprinsă în legea penală nouă.

   IX. Raportul asupra chestiunii de drept supuse dezlegării

    Opinia judecătorului-raportor este în sensul că, în aplicarea legii penale mai favorabile, potrivit art. 6 alin. (1) din Codul penal, în ipoteza comiterii faptei în stare de recidivă postexecutorie, se va avea în vedere maximul special al pedepsei prevăzut de noua incriminare fără luarea în considerare a dispoziţiilor art. 43 alin. (5) din Codul penal.

    În raport s-a arătat că această soluţie este impusă de mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive, stabilit de dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Codul penal, potrivit căruia maximul special prevăzut de legea nouă este maximul special prevăzut de norma de incriminare fără luarea în considerare a cauzelor de agravare a pedepsei.

    Art. 187 din Codul penal defineşte sintagma "pedeapsa prevăzută de lege" şi, implicit, noţiunea de "maxim special prevăzut de lege" prin referire la pedeapsa prevăzută de norma de incriminare şi exclude luarea în considere a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei.

    Întrucât nu există dispoziţii legale care să atribuie un alt înţeles noţiunii de "pedeapsă prevăzută de lege" faţă de dispoziţiile art. 172 din Codul penal, potrivit cărora "ori de câte ori legea penală foloseşte un termen sau o expresie dintre cele arătate în prezentul titlu (titlul X «Înţelesul unor termeni sau expresii în legea penală»), înţelesul acesteia este cel prevăzut în articolele următoare, afară de cazul când legea penală dispune altfel", această noţiune are doar înţelesul atribuit de art. 187 din Codul penal.

    Astfel, art. 6 alin. (1) din Codul penal, corelat cu art. 187 din Codul penal, nu permite, în cazul recidivei postexecutorii, posibilitatea raportării la o limită maximă specială majorată cu jumătate, ci numai la maximul special prevăzut în norma de incriminare cuprinsă în legea penală nouă.

    Raportarea la maximul special prevăzut de legea nouă, care incriminează fapta săvârşită, fără luarea în considerare a cauzei obligatorii de majorare a pedepsei prevăzute de art. 43 alin. (5) din Codul penal, este impusă şi de caracterul facultativ al sporului de pedeapsă prevăzut în cazul recidivei postexecutorii sancţionate de dispoziţiile art. 39 alin. 1 din Codul penal anterior, spre deosebire de dispoziţiile art. 43 alin. (5) din Codul penal, care obligă la aplicarea sporului de pedeapsă în condiţiile comiterii unei noi infracţiuni sub imperiul legii noi.

    Sancţionarea pluralităţii de infracţiuni are loc în cadrul procesului de individualizare a pedepsei, şi nu în procesul de determinare a legii penale mai favorabile în cazul unor fapte judecate definitiv, întrucât în atare situaţie s-ar ajunge la o nouă individualizare post judicium a aceleiaşi pedepse.

   X. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

    Examinând sesizarea formulată în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile, raportul întocmit de judecătorul-raportor şi chestiunea de drept ce se solicită a fi dezlegată reţine următoarele:

   A. Cu privire la condiţiile de admisibilitate a sesizării

    În cauză sunt îndeplinite condiţiile de admisibilitate prevăzute de dispoziţiile art. 475 din Codul de procedură penală.

    În acest sens, Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală este învestită cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, respectiv contestaţia formulată de condamnatul C.S. împotriva Sentinţei penale nr. 27 din 1 februarie 2014 a Tribunalului Ilfov - Secţia penală, chestiunea de drept, cu care a fost sesizată instanţa supremă, nu a primit încă rezolvare printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui asemenea recurs, iar soluţionarea pe fond a cauzei depinde de lămurirea acestei chestiuni de drept.

    Constatând îndeplinite condiţiile de admisibilitate, Înalta Curte a procedat la analizarea pe fond a chestiunii de drept ce face obiectul sesizării.

   B. Cu privire la chestiunea de drept a cărei dezlegare este solicitată, reţine următoarele:

    Problema de drept ce face obiectul prezentei cauze priveşte interpretarea şi aplicarea art. 6 alin. (1) din Codul penal, pentru ipoteza unei infracţiuni comise în stare de recidivă postexecutorie judecată definitiv înainte de intrarea în vigoare a noului Cod penal, dacă pedeapsa aplicată prin hotărârea de condamnare se va compara cu maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită sau cu maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită prin luarea în considerare a dispoziţiilor art. 43 alin. (5) din Codul penal.

    Potrivit art. 6 alin. (1) din Codul penal, "când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim".

    Scopul reglementării art. 6 din noul Cod penal este de a oferi suport legal unei pedepse definitive în raport cu noua lege, principiul legalităţii pedepselor impunând ca pedeapsa să aibă susţinere legală şi după aplicarea ei, nefiind admisă executarea unei pedepse mai mari decât cea prevăzută în legea nouă mai favorabilă.

    Totodată, argumentele înscrise în expunerea de motive a noului Cod penal, legate de reducerea la minimum a atingerilor aduse autorităţii de lucru judecat, sunt valabile atât în cazul infracţiunii unice şi al pedepsei aplicate prin hotărârea definitivă de condamnare pentru unica infracţiune, cât şi în cazul pluralităţii de infracţiuni şi al pedepsei rezultante aplicate prin hotărârea definitivă de condamnare pentru pluralitatea de infracţiuni.

    În conformitate cu dispoziţiilor art. 43 alin. (5) din Codul penal, care reglementează tratamentul sancţionator al recidivei postexecutorii, ca formă a pluralităţii de infracţiuni, "Dacă după ce pedeapsa anterioară a fost executată sau considerată ca executată se săvârşeşte o nouă infracţiune în stare de recidivă, limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru noua infracţiune se majorează cu jumătate". Recidiva postexecutorie în vechea reglementare, art. 39 alin. 4 din Codul penal, nu putea fi valorificată separat în procesul de individualizare a pedepsei, prin aplicarea unui spor de pedeapsă concret la o pedeapsă de bază concretă.1

   1 Ştefan Daneş, Vasile Papadopol, Individualizarea judiciară a pedepselor, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, p. 363.

    În concret, pe baza criteriilor de individualizare prevăzute de art. 72 din Codul penal anterior, instanţa aplica o pedeapsă cuprinsă între limitele speciale ale pedepsei, presupunând orientarea acesteia mai mult sau mai puţin către maximul special sau chiar egală cu el, iar dacă acesta era neîndestulător putea aplica un spor.

    În prezent, prin aplicarea legii penale mai favorabile pedepselor definitive, în conformitate cu dispoziţiile art. 6 din Codul penal, legiuitorul nu a înţeles să repună în discuţie individualizarea sancţiunii realizată sub imperiul legii vechi.

    Maximul special prevăzut de legea nouă, astfel cum prevede art. 6 din Codul penal, în situaţia stării de recidivă postexecutorie, intrată în puterea lucrului judecat şi reflectată în pedeapsa definitiv aplicată, se determină prin luarea în considerare a dispoziţiilor art. 43 alin. (5) din Codul penal. O asemenea interpretare garantează respectarea principiului autorităţii de lucru judecat, precum şi a principiului egalităţii şi nediscriminării prin aplicarea unui tratament egal unor cazuri diferite (condamnaţilor recidivişti şi celor primari).

    Interpretarea dată prin prezenta hotărâre este în acord cu prima hotărâre dată în interpretarea art. 6 din Codul penal, respectiv Decizia nr. 1/2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, vizând mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile în cazul faptelor definitiv judecate, pentru ipoteza unei alte forme de pluralitate de infracţiuni, şi anume concursul de infracţiuni.

    În raport cu argumentaţia sus-prezentată se reţine că determinarea incidenţei legii penale mai favorabile, în cazul hotărârilor definitive de condamnare la pedeapsa închisorii, în ipoteza recidivei postexecutorii, pedeapsa aplicată prin hotărârea de condamnare se va compara cu maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită prin luarea în considerare a dispoziţiilor art. 43 alin. (5) din Codul penal.

    Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 477 din Codul de procedură penală,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

În numele legii

D E C I D E:

    Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Bucureşti - Secţia I penală, prin Încheierea de şedinţă din 24 februarie 2014 pronunţată în Dosarul nr. 276/93/2014, în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea în principiu a problemei de drept, respectiv dacă prevederile art. 43 alin. (5) din noul Cod penal, ce reglementează regimul sancţionator al recidivei, în situaţia în care fapta a fost săvârşită după executarea unei pedepse aplicate printr-o condamnare anterioară, pot fi interpretate în sensul că pot fi aplicabile şi persoanelor ce au fost condamnate definitiv pentru săvârşirea unei infracţiuni cu reţinerea art. 37 lit. b) din Codul penal anterior, în situaţia în care pedeapsa aplicată a fost redusă în baza art. 6 din noul Cod penal. Stabileşte că, în interpretarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, pentru ipoteza unei infracţiuni comise în stare de recidivă postexecutorie judecată definitiv înainte de intrarea în vigoare a noului Cod penal, pedeapsa aplicată prin hotărârea de condamnare se va compara cu maximul special prevăzut în legea nouă pentru infracţiunea săvârşită prin luarea în considerare a dispoziţiilor art. 43 alin. (5) din Codul penal.

    Obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 477 alin. (3) din Codul de procedură penală.

    Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 23 iunie 2014.   

PREŞEDINTELE SECŢIEI PENALE A ÎNALTEI CURŢI DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
judecător CORINA MICHAELA JÎJÎIE

Magistrat-asistent,
Aurelia Hirt