Ședințe de judecată: Mai | | 2023
Sunteți aici: Pagina de început » Detalii jurisprudență

Reținerea de către autoritățile vamale a unor mărfuri purtând un semn identic cu o marcă înregistrată internațional. Încălcarea dreptului exclusiv al titularului mărcii.

 

Cuprins pe materii : Dreptul proprietății intelectuale. Marcă.

Index alfabetic : marcă

- contrafacere

- autoritate vamală

- mărfuri confiscate

                                                                                            Legea nr. 344/2005, art. 11, art. 17

                                                                                            Legea nr. 84/1998, art. 36

 

În termenii art. 3 alin. (1) pct. 11 lit. a) din Legea nr. 344/2005, mărfuri contrafăcute reprezintă „orice marfa, inclusiv ambalajul său, care poartă, fără autorizare, o marcă identică ori care nu se deosebeşte în aspectele sale esenţiale de o marcă de produs sau serviciu legal înregistrată pentru acelaşi tip de marfa şi care, din acest motiv, încalcă drepturile titularului acestei mărci." Definiţia din această lege specială are un conţinut conceptual identic cu cel din art. 36 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, adaptat însă la specificul relaţiilor sociale pe care le disciplinează - asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală în cadrul operaţiunilor de vămuire, pentru constatarea caracterului contrafăcut al mărfurilor fiind suficient a se reţine inexistenţa consimţământului titularului ca produsele supuse operaţiunii de vămuire să fie desemnate printr-un semn identic cu marca sa.

Astfel, prin introducerea în ţară de pe teritoriul unui stat terţ (situat în afara Spațiului Economic European) a unor mărfuri (rochii, sacouri, genţi de damă) purtând un semn identic mărcii Chanel, marcă înregistrată internațional, are loc o utilizare a dreptului exclusiv al titularului mărcii,  fără consimţământul său și pe cale de consecință o încălcare a drepturilor de proprietate intelectuală, astfel încât acesta este îndreptăţit să solicite aplicarea dispoziţiilor art.36 alin.(3) lit. b) şi c) din Legea nr.84/1998.

 

Secția I civilă, decizia nr. 891 din 18 martie 2014

 

Prin cererea înregistrată la data de 05.04.2012, pe rolul Tribunalului Bucureşti, reclamanta C.S.A.S., în contradictoriu cu pârâţii N.M. şi Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci, a solicitat să se constate că mărfurile reţinute de către autorităţile vamale, conform notificării Autorităţii Naţionale a Vămilor din 14.03.2012, aduc atingere drepturilor exclusive de proprietate intelectuală deţinute de reclamantă asupra mărcilor înregistrate internaţional nr.201151/1997- CHANEL şi nr.446944/1999; să se dispună interzicerea importului, precum şi a comercializării neautorizate, de către pârât a produselor purtând mărci identice cu mărcile înregistrate internaţional nr. 201151/1997 - CHANEL şi nr. 446944/1999.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că la data de 06.03.2012, în temeiul prevederilor Legii nr. 344/2005 şi în baza cererii de intervenţie a C.S.A.S.S., autorităţile vamale din cadrul Biroului Vamal Otopeni Călători, au reţinut, de la numitul N.M., ca fiind susceptibile să aducă atingere unui drept de proprietate intelectuală un număr de 24 de produse (16 rochii, 2 sacouri şi 6 genţi de damă), inscripţionate fără drept cu semne identice cu mărcile înregistrate internaţional nr. 201151/1997 - CHANEL şi nr. 446944/1999 .

Deoarece mărcile nr. 201151/1997-CHANEL şi nr. 446944/1999, reprezintă mărci înregistrate ale companiei C. (conform înregistrărilor extrase din baza de date WIPO), importul şi comercializarea neautorizată a produselor ce poartă mărci identice sau similare cu mărcile menţionate mai sus aduc atingere drepturilor exclusive de proprietate intelectuală deţinute asupra acestor mărci.

Fată de cele menţionate, în vederea continuării procedurii prevăzute de art. 11 din Legea 344/2005, s-a solicitat admiterea cererii şi pe cale de consecinţă, să se constate că mărfurile reţinute de către autorităţile vamale aduc atingere drepturilor exclusive de proprietate intelectuală deţinute de reclamantă asupra mărcilor înregistrate internaţional nr. 201151/1997 - CHANEL şi nr.446944/1999; să se dispună interzicerea importului precum şi a comercializării neautorizate de către pârât a produselor purtând mărci identice cu mărcile înregistrate internaţional nr. 201151/1997 - CHANEL şi nr. 446944/1999.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 36 din Legea nr. 84/1998 (republicată), art. 11 şi 17 din Legea nr. 344/2005.

Prin sentinţa civilă  nr.1712 din 27.09.2012 a fost respinsă acţiunea în contradictoriu cu pârâtul Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A fost admisă acţiunea în contradictoriu cu pârâtul N.M. şi s-a constat că mărfurile reţinute de către autorităţile vamale, conform notificării din 14.03.2012, aduc atingere dreptului de proprietate intelectuală deţinute de reclamantă asupra mărcilor înregistrate internaţional cu nr. 201151/1997 CHANEL şi nr. 446944/1999. S-a dispus interzicerea importului şi comercializării neautorizate de către pârât a produselor purtând semne identice sau similare mărcilor internaţionale sus menţionate.

Prin decizia nr.95A din data de 8 mai 2013 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a IX-a civilă şi pentru cauze privind proprietatea intelectuală, conflicte de muncă şi asigurări sociale, a fost admis apelul formulat de pârât, a fost schimbată în tot sentinţa, în sensul că a  respins acţiunea ca nefondată pentru considerentele ce urmează.

Contrar susţinerilor apelantului, intimata reclamantă şi-a întemeiat în drept cererea de chemare în judecată nu doar pe dispoziţiile art.11 şi 17 din Legea nr.344/2005 şi pe cele ale art. 11 din Regulamentul CE nr.1383/2003, acte normative în cuprinsul cărora se face trimitere la drepturile exclusive asupra mărcii şi la noţiunea de contrafacere a mărcii, ci şi pe dispoziţiile generale ale art.36 din Legea nr.84/1998, dispoziţii ce reglementează condiţiile în care poate acţiona titularul unei mărci.

Dispoziţiile Legii nr. 344/2005 permit deţinătorului unor drepturi de proprietate intelectuală pretins încălcate, în situaţia existenţei unor suspiciunii ale unor asemenea încălcării în cadrul desfăşurării unor activităţi comerciale sau premergătoare acestora, în condiţiile art.1 şi 2 din actul normativ, ca acesta să obţină concursul autorităţii vamale prin reţinerea lor şi prelevarea de probe iar în situaţia contestării acestei măsuri de deţinătorul mărfurilor se prevede posibilitatea menţinerii măsurii reţinerii mărfurilor până la momentul la care titularul dreptului formulează o acţiune în justiţie, respectiv până la momentul la care hotărârea judecătorească pronunţată devine irevocabilă.

Prevederile art.1 din Legea nr.344/2005 stabilesc că dispoziţiile legii se aplică mărfurilor susceptibile a aduce atingere unui drept de proprietate intelectuală care intră sau ies de pe teritoriul României de către autoritatea vamală, însă condiţiile în care se poate constata în justiţie, o încălcare a unui drept de proprietate intelectuală protejat sunt reglementate de dispoziţiile art.36 din Legea nr.84/1998, care sunt pe deplin aplicabile, şi, prin urmare Curtea a apreciat ca fiind nefondată critica formulată de pârât, prin care s-a susţinut că instanţa de fond a depăşit limitele investirii sale.

Curtea a mai reţinut ca argument suplimentar în acest sens şi faptul că în cuprinsul dispoziţiilor art.2 din Legea nr.344/2005 sunt menţionate situaţiile pentru care nu sunt aplicabile dispoziţiile acestui act normativ astfel: prezenta lege nu se aplică mărfurilor care sunt obiect al dreptului de proprietate intelectuală protejat şi care au fost fabricate cu consimţământul titularului dreptului, dar se află fără consimţământul acestuia în una dintre situaţiile la care face referire art. 1; (2) Prezenta lege nu se aplică mărfurilor la care se referă alin. (1), care sunt fabricate sau sunt protejate de un alt drept de proprietate intelectuală, în alte condiţii decât cele convenite cu titularul dreptului; (3) Prezenta lege nu se aplică bunurilor aflate în bagajele călătorilor sau în colete trimise ori primite de persoane fizice cu caracter necomercial, bunuri care se încadrează în limita permisă de lege pentru a fi scutite de la plata drepturilor de import şi pentru care nu există indicii materiale că mărfurile ar face parte dintr-un trafic comercial.

Având în vedere că la alin. (1) al acestui text de lege se menţionează că legea nu se aplică mărfurilor care au fost fabricate cu consimţământul titularului dreptului de proprietate intelectuală, rezultă per a contrario că reclamanta şi-a întemeiat cererea pe considerentul că mărcile invocate au fost contrafăcute.

S-a constatat că prima instanţă a apreciat în mod netemeinic probele administrate faţă de art. 36 alin.(2) şi (3) din Legea nr.84/1998.

Prevederile legale menţionate condiţionează protecţia legală în justiţie a drepturilor pretins încălcate ale reclamantului, protecţie ulterioară momentului reţinerii de către organele vamale a unor produse purtând mărci contrafăcute, de încălcarea de către pârât a unui drept de proprietate intelectuală al cărui titular este reclamatul, încălcare care să aibă loc în activitatea comercială/ în vederea desfăşurării unei activităţi comerciale de către pârât, aşa încât reclamantul, în calitate de titular al acţiunii civile, trebuie să facă dovada atât a încălcării dreptului său la marcă în privinţa mărfurilor asupra cărora sunt aplicate semne identice sau asemănătoare mărcilor reclamantului, pentru produse sau servicii identice sau similare şi care creează un risc de confuzie în percepţia publicului incluzând riscul de asociere între semn şi marcă, cât şi a faptului că pârâtul a importat sau comercializează produse putând un asemenea semn.

Curtea a reţinut în acest sens că deşi, într-adevăr, contrar susţinerilor nefondate ale apelantului produsele în discuţie reţinute acestuia (rochii de damă, sacouri de damă şi genţi) sunt similare cu cele protejate de marca înregistrată internaţional nr.201151/1997- CHANEL a intimatei reclamante, ce este protejată pentru clasele de produse 18 şi 25 conform Clasificării de la Nisa, respectiv pentru produse de piele şi imitaţii de piele şi genţi, şi îmbrăcăminte (nefiind necesar ca mărcile să fie înregistrate pentru clasa 35 de produse deoarece dreptul asupra mărcii nu protejează semnul în sine, ci comerţul căreia marca îi este destinată).

S-a reţinut ca fiind fondate criticile apelantului potrivit cărora prima instanţă a considerat netemeinic că intimata reclamantă a fost în măsură să probeze faptul că semnele aplicate pe mărfurile confiscate de la apelant ar fi identice sau asemănătoare cu mărcile protejate ale intimatei, în condiţiile în care procesul - verbal întocmit de Agenţia Naţionala a Vămilor, necoroborat cu alte  probatorii nu poate face aceasta dovadă.

Astfel, pentru a putea fi reţinută contrafacerea mărcilor intimatei reclamante aplicate asupra mărfurilor menţionate în cuprinsul procesului-verbal, reclamanta trebuia să probeze că semnele aplicate asupra mărfurilor reţinute de la apelantul pârât sunt contrafăcute şi că produsele ce le poartă sunt importate în scopul comercializării respectiv destinate comercializării de către acesta din urmă.

Procesul-verbal întocmit de Agenția Națională a Vămilor reprezintă actul constatator întocmit de această autoritate şi face menţiunea reţinerii unor mărfuri suspectate a aduce atingere unui drept de proprietate intelectuală, constituind doar dovada reţinerii acestor produse suspectate şi nu poate constitui prin el însuşi o dovada a contrafacerii celor 24 de produse reţinute şi nici a împrejurării că acestea erau importate sau urmau a fi folosite de către apelant în activitatea sa comercială.

Curtea a reţinut că, în cauză, nu s-a dovedit nici faptul ca apelantul pârât ar fi importat sau ar fi folosit/ar fi intenţionat să folosească aceste produse în scop comercial, existenţa unor indicii materiale deduse de autoritatea  vamală în raport de cantitatea mare de produse (24 bucăţi) deţinute de apelant în sensul că acestea ar face parte dintr-un trafic comercial, indicii ce justificau intervenţia autorităţii vamale în sensul prevederilor Legii nr.344/2005 nefiind suficientă pentru ca în cadrul acţiunii în contrafacere de drept comun să se poată trage concluzia în sensul dispoziţiilor art. 36 alin.(2) şi (3) din Legea nr.84/1998 că apelantul pârât  foloseşte semnul pretins identic sau similar mărcii sale înregistrate sau intenţionează a îl folos, în activitatea sa comercială.

În cauză însă, simpla împrejurare că apelantul nu a dovedit cu înscrisuri provenienţa acestor bunuri şi cantitatea mare de produse (24 bucăţi), chiar dacă la momentul luării măsurii de intervenţie a autorităţii vamale era în măsură a o justifica, contrar susţinerilor apelantului apar ca nefondate (putându-se concluziona în sensul existenţei unor indicii materiale că acestea ar face parte dintr-un trafic comercial în condiţiile în care legea vorbeşte de „indicii materiale” pentru reţinerea în vamă şi nu de probe iar acestea existau în cauză), totuşi în condiţiile în care nu era susţinută de nicio altă probă, nu aveau în sensul prevederilor art.1203 C.civ. „o greutate şi puterea de a naşte probabilitatea” şi nu puteau conduce instanţa la concluzia, că, în raport de aceste două împrejurări, apelantul urmează să comercializeze, respectiv că importă mărfurile în discuţie în acest scop. Astfel, faptul că apelantului i s-au reţinut 24 de produse purtând mărcile intimatei, necoroborat cu alte probe, nu putea fi în măsură să formeze convingerea instanţei în sensul că aceste produse erau deţinute în scopul comercializării, cu atât mai mult cu cât apelantul a dovedit a avea mulţi membri de familie cărora a susţinut că dorea să le facă cadouri,  susţinere ce nu a fost infirmată de intimată.

În ceea ce priveşte susţinerile apelantului referitoare la faptul că instanţa trebuia să reţină în cauză aplicabilitatea dispoziţiilor art.2 alin.(3) din Legea nr.344/2005, acestea sunt nefondate deoarece aceste dispoziţii, au relevanţă doar în ceea ce priveşte posibilitatea autorităţii vamale de a  lua măsura de intervenţie la cererea titularului dreptului, iar în prezenta cauză intimatul a formulat doar întâmpinare, însă nu a sesizat prima instanţă cu o cerere de constatare a nelegalităţii reţinerii mărfurilor în discuţie de către autoritatea vamală.

Nefondate au fost găsite şi susţinerile apelantului referitoare la împrejurarea că deşi nu a fost

investită decât cu soluţionarea cererii privitoare la cele 16 rochii, 2 sacouri damă şi 6 genţi care fac obiectul prezentului dosar, prima instanţă s-ar fi pronunţat asupra aceea ce nu s-a cerut, adică cu privire la întreaga cantitate de produse aflate în bagajul apelantului deoarece tribunalul a reţinut în raport de cele 24 de produse, şi nu de totalitatea celor reţinute de autoritatea vamală din bagajul apelantului, faptul că acestea ar fi destinate activităţii comerciale.

În condiţiile în care intimata nu a fost în măsură a face dovada folosirii unor semne contrafăcute de către apelantul pârât în activitatea sa comercială, s-a reţinut ca fondate susţinerile apelantului referitoare la împrejurarea că netemeinic instanţa dispune interdicţia generală de a nu face import şi de a nu comercializa produse, de vreme ce nu s-a dovedit că acesta desfăşoară activităţi comerciale.

Împotriva deciziei a declarat recurs reclamanta, întemeiat pe dispoziţiile art.304 pct.7 şi 9 C.proc.civ.

Prin dezvoltarea motivelor de recurs s-a arătat că, reţinând în mod corect că temeiul acţiunii formulate este art. 36 din Legea nr. 84/1998, instanţa de apel consideră că „reclamantul, în calitate de titular al acţiunii civile, trebuie să facă prin urmare dovada atât a încălcării dreptului său la marcă în privinţa mărfurilor asupra cărora sunt aplicate semne identice sau asemănătoare mărcilor reclamantului („.), cât şi a faptului că pârâtul a importat sau comercializează produse putând un asemenea semn."

Cu toate acestea, în speţă, instanţa de apel a aplicat în mod greşit textul de lege la care face trimitere, arătând în considerentele deciziei recurate, că nu au fost administrate probe din care să rezulte că mărfurile reţinute sunt contrafăcute, iar procesul verbal întocmit de ANV nu poate face această dovadă decât dacă este coroborat cu alte probe.

Faţă de dispoziţiile art. 36 alin. (2) şi (3) din Legea nr.84/1998, reţinute de instanţă, concluzia la care aceasta a ajuns este evident nelegală, deoarece prin cererea introductivă s-a învederat faptul că pârâtul a importat „un număr de 24 de produse (16 rochii, 2 sacouri şi 6 genţi de damă), inscripţionate fără drept cu semne identice cu mărcile - CHANEL înregistrate internaţional nr. 201151/1997 şi nr. 446944/1999”.

Intimatul - pârât, prin întâmpinarea depusă în faţa instanţei de fond, nu a contestat situaţia de fapt, arătând că „(...) agentul vamal (...) mi-a reţinut din bagajele mele de călătorie anumite bunuri, între care 16 rochii, 2 sacouri damă şi 6 genţi de diferite modele şi dimensiuni pe care se regăsesc printre altele şi însemne Chanel". De asemenea, prin motivele de apel, intimatul-pârât reia aceste susţineri privind situaţia de fapt.

Cu alte cuvinte, pârâtul a recunoscut atât în fond, cât şi în apel, că foloseşte pe produsele enumerate mai sus un semn identic cu mărcile CHANEL, iar acest act de voinţă manifestat în mod expres şi unilateral, fără a fi provocat, scoate această situaţie de fapt în afara cadrului litigios, fiind un aspect de fapt necontestat de părţi.

Susţinerile din apel ale intimatului-pârât nu constituie o critică pertinentă şi întemeiată şi trebuiau înlăturate de instanţa de apel, pentru că pârâtul nu arată de ce prima instanţă a reţinut în mod greşit situaţia de fapt redată de acesta, care este greşeala instanţei şi care ar fi fost sensul corect pe care ar fi trebuit să îl reţină Tribunalul.

Recurenta-reclamantă nu este ţinută a dovedi un fapt necontestat de părţi, intrat sub puterea lucrului judecat, aspect esenţial al considerentelor de care a depins dezlegarea pricinii.

Instanţa a încălcat în mod nelegal autoritatea de lucru judecat a faptului susmenţionat, necontestat de intimatul-pârât şi reţinut ca atare de prima instanţă.

Este criticată şi înţelegerea greşită a noţiunii de contrafacere în sensul Legii nr.84/1998, din perspectiva căreia noţiunea de „semne contrafăcute” nu are sens. Astfel, din perspectiva legii se poate vorbi de încălcarea drepturilor conferite de marcă (numite şi acte de contrafacere), care presupune îndeplinirea mai multor condiţii, printre care şi aceea că produsele/serviciile care fac obiectul actelor săvârşite de terţ să poarte sau să fie în legătură cu semne identice sau similare cu mărcile înregistrate.

În decizia recurată, în mod nelegal se arată că „în cauză nu s-a dovedit că apelantul pârât ar fi importat sau ar fi folosit/ ar fi intenţionat să folosească aceste produse în scop comercial”, deşi instanţa de apel acceptă că produsele reţinute fac parte dintr-un trafic comercial, ce prezintă relevanţă pentru intervenţia autorităţilor vamale, dar nu şi pentru aplicarea dispoziţiilor art. 36 din Legea nr. 84/1998.

Abordarea diferită în funcţie de criteriul autorităţii care apreciază caracterul comercial sau nu al mărfurilor, nu este justificată de instanţa de apel, astfel că motivarea este contradictorie şi nelegală. Odată stabilit caracterul comercial al produselor în faţa autorităţilor vamale, în scopul aplicării dispoziţiilor Legii nr.344/2005, acesta va avea relevanţă şi din perspectiva aplicării legii mărcilor, măsurile luate de autorităţile vamale în temeiul Legii nr.344/2005 pentru asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală în cadrul operaţiunilor de vămuire, fiind lipsite de eficienţă într-o interpretare contrară, ce ar permite tocmai eludarea acestora.

Deşi instanţa de apel a reţinut, în mod corect, dispoziţia Legii nr. 84/1998, potrivit căreia titularul mărcii se poate opune actelor de „import”, totuşi nu a aplicat această dispoziţie şi cauzei de faţă, care se referă la importul unor produse realizat de către o persoană fizică, din afara spaţiului UE în teritoriul României, stat membru. Legea interzice actul importului în sine, chiar dacă acesta nu este urmat de acte de comercializare ulterioare.

Faptul că importatorul este o persoană fizică nu schimbă în niciun fel definiţia şi noţiunea actului de import, care este obiectiv determinată de lege indiferent de calitatea importatorului. Prin introducerea în spaţiul comunitar a unei cantităţi de mărfuri, persoana fizică devine importator, iar actul este unul de import, indiferent dacă persoana fizică avea sau nu calitatea de comerciant anterior recunoscută în mod administrativ sau nu prin înregistrarea sa ca şi comerciant.

Conform art. 612 din H.G. nr. 707/2006 prin care se aprobă Regulamentul Vamal (Regulamentul de aplicare a Codului Vamal): „Persoanele fizice pot introduce sau scoate din ţară mărfuri fără caracter comercial, în limitele şi în condiţiile prevăzute de lege”.

Potrivit art.6 al Directivei 2007/74/CE privind scutirea de T.V.A. şi de accize pentru bunurile importate de către persoanele care călătoresc din ţări terţe conform căruia pentru a fi considerate importuri cu caracter necomercial, „Natura sau cantitatea acestor bunuri nu trebuie să indice faptul că sunt importate în scopuri comerciale”.

Conform art. 7 din aceeaşi Directivă, statele membre scutesc de T.V.A şi accize importurile de bunuri a căror valoare totală nu depăşeşte 430 de euro în cazul pasagerilor care folosesc transportul aerian.

Este interzisă introducerea în Comunitate a mărfurilor care aduc atingere "unui drept de proprietate intelectuală şi care prin cantitatea ori natura lor sugerează că sunt introduse în scop comercial. Aşa cum a stabilit şi legiuitorul, prin art. 2 din Legea nr. 344/2005 nu se aplică dispoziţiile acestei legi bunurilor aflate în bagajele călătorilor, în măsura în care este vorba despre „bunuri care se încadrează în limita permisă de lege pentru a fi scutite de la plata drepturilor de import şi pentru care nu există indicii materiale că mărfurile ar face parte dintr-un trafic comercial”.

Bunurile nu se încadrează în limita permisă de lege pentru a fi scutite de la plata drepturilor de import

În cauză, autorităţile vamale, în mod corect au reţinut produsele deoarece, având în vedere cantitatea şi valoarea, au existat indicii că bunurile sunt importate în scop comercial şi se impune plata drepturilor de import, dar şi aplicarea Legii nr.344/2005, faţă de valoarea totală a importului – 1.720 de euro (4 adeverinţe de reţinere fiecare în sumă de 430 de euro), care depăşeşte cu mult limita valorică permisă de lege - 430 de euro.

În acest context, este criticată şi aprecierea instanţei de a determina obiectul actului comercial de import doar în raport cu acele produse purtând aceeaşi marcă. În realitate, a existat un singur act de import de mărfuri şi a fost tratat ca atare din perspectiva economică şi comercială, şi nu mai multe acte de import concomitente, grupând produsele după marca purtată.

Instanţa de apel în mod greşit a reţinut strict cantitatea de produse purtând semnele CHANEL (24 produse) şi nu ţine cont de celelalte bunuri purtând alte semne (117 produse).

În speţă, prin importul făcut, intimatul pârât a încercat să introducă în ţară o cantitate totală de 141 de produse. Faptul că a fost importată o asemenea cantitate mare de produse rezultă în mod clar din decizia autorităţilor vamale. Această împrejurare reprezintă mai mult decât un simplu indiciu cu privire la caracterul comercial al operaţiunii. Instanţa de apel acceptă că există „indicii materiale deduse de autoritatea vamală în raport de cantitatea mare de produse (24 bucăţi) deţinute de apelant în sensul că acestea ar face parte dintr-un trafic comercial, indicii ce justificau intervenţia autorităţii vamale în sensul prevederilor Legii nr. 344/2005”, dar consideră că existenţa acestor indicii materiale nu este suficientă şi pentru aplicarea Legii nr.84/1998, considerând că prezumţia caracterului comercial în sensul art. 36 nu este temeinică din punct de vedere logic şi juridic.

Instanţa a greşit, încălcând art. 36 din Legea nr. 84/1998, solicitând ca dovada să se facă în mod cumulativ, atât asupra intenţiei de comercializare ulterioară, cât şi asupra existenţei actului de import. Aceasta este o adăugare la lege care prevede cele două ipoteze de fapt în mod distinct şi separat, fără a necesita întrunirea lor cumulativă. Adăugarea la lege trebuie înlăturată de instanţa de recurs.

Pe de altă parte, instanţa de apel înlătură argumentele prezentate primei instanţe cu privire la calificarea actului de import, reţinând ca fiind dovedită împrejurarea că produsele importate erau destinate drept cadouri familiei numeroase a acestuia. Considerăm că simplele înscrisuri depuse de intimatul-pârât, necoroborate cu alte probe nu conferă «greutate şi puterea de a naşte probabilitatea» caracterului necomercial al mărfurilor intimatului-pârât şi de înlăturare a „indiciilor" stabilite pe baza normelor legale imperative.

Motivarea instanţei de apel este contradictorie şi nelegală, creând un dezechilibru prin modul de aplicare a prezumţiilor după standarde diferite, ce afectează însuşi principiul egalităţii părţilor în procesul civil.

Indiciile în sensul că mărfurile fac parte dintr-un trafic comercial ţinând cont de valoarea şi cantitatea lor mare, aspect reţinut de instanţă în decizia recurată, dar cu relevanţă pentru intervenţia autorităţilor vamale în temeiul Legii nr. 344/2005, conduc şi la reţinerea calităţii de comerciant a intimatului-pârât în sensul Legii nr. 84/1998 pentru identitate de raţiune.

Înalta Curte, analizând decizia prin raportare la criticile formulate, a reţinut caracterul fondat al recursului pentru argumentele ce succed.

Intimatul N.M., prin contestaţia formulată împotriva măsurii reţinerii bunurilor, confirmate prin adeverinţele de reţinere a bunurilor din 6.03.2012, luată de Biroul vamal Otopeni-călători precizează că produsele reţinute sunt achiziţionate din China precum şi faptul că cele 4 adeverinţe vamale au fost emise cu aceeaşi ocazie.

De asemenea, de necontestat că în bagajul intimatului au fost găsite 141 de produse, a căror valoare totală este de 1.720 euro.

Prin art.97 din Ordinul nr.2220/2006 pentru aprobarea Normelor privind scutirea de la plata taxei pe valoarea adăugată şi a accizelor pentru importurile definitive ale anumitor bunuri, prevăzute de art.142 alin.(1) lit. d) şi art.199 alin.(3) din Legea nr.571/2003 privind Codul fiscal, Ordin emis de Ministerul Finanţelor Publice au fost implementate prevederile art.6 al Directivei 2007/74/CE, invocată de recurent.

Potrivit art.3 alin.(1) şi (2) din Titlul II al anexei 1 a Ordinului sus-menţionat se prevede că „Bunurile conţinute în bagajul personal al călătorilor din ţările terţe, altele decât cele prevăzute la art.5 alin.1-8, sunt scutite de taxa pe valoarea adăugată şi de accize la import, dacă bunurile respective nu au un caracter comercial şi valoarea totală a acestora nu depăşeşte 300 euro de persoană.

În cazul călătorilor care folosesc transportul aerian şi al celor care folosesc transportul maritim, pragul financiar prevăzut de alin.1 este de 430 euro”.

Faţă de datele speţei, bunurile introduse în România de către pârât au fost reţinute de la acesta de către Biroul vamal Otopeni călători, caz în care rezultă că reperul valoric aplicabil pentru stabilirea caracterului comercial al acestora, este cel de la art.3 alin.(2) din menţionatul Ordin, aşadar peste 300 euro.

Cum în cele 4 adeverinţe de reţinere a bunurilor găsite în bagajele intimatului emise de autorităţile vamale se menţionează că valoarea acestor produse purtând semnul identic mărcii Chanel este de 430 euro, iar totalul bunurilor reţinute de la intimat din bagajul aferent aceleiaşi călătorii este de 141 produse, în valoare de 1.720 euro, rezultă că acestea nu erau scutite de la taxa pe valoarea adăugată şi accize de import, astfel că acestea aveau caracter comercial.

Potrivit art. 36 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 84/1998, republicată, titularul mărcii poate cere instanţei judecătoreşti competente să interzică terţilor să folosească, în activitatea lor comercială, fără consimţământul său un semn identic mărcii, pentru produse sau servicii identice celor pentru care marca a fost înregistrată, în speţă, din clasa 25 (produse de îmbrăcăminte).

În cauza de faţă, recurenta reclamantă a susţinut că mărfurile reţinute de la intimat sunt comercializate de acesta fără autorizarea sa, astfel că pârâtul era cel care avea sarcina probei faptului pozitiv contrar, întrucât în caz contrar, se pretinde reclamantei să facă dovada că nu şi-a dat consimţământul pentru utilizarea de către pârât a unui semn identic mărcii sale, ceea ce reprezintă un fapt negativ, nesusceptibil de dovadă.

Or, în cazul în care pârâtul ar fi avut un astfel de consimţământ din partea reclamantei sub forma unei licenţe ori o altă legitimare valabilă (de ex. să fi fost autorizat ca distribuitor), acesta este cel care era ţinut a invoca o astfel de apărare şi, în consecinţă, şi să o dovedească.

Se constată, totodată, că instanţa de apel a reţinut că reclamanta nu a făcut dovada că mărfurile sunt contrafăcute.

În termenii art. 3 alin. (1) pct. 11 lit. a) din Legea nr. 344/2005, mărfuri contrafăcute reprezintă „orice marfa, inclusiv ambalajul său, care poartă, fără autorizare, o marcă identică ori care nu se deosebeşte în aspectele sale esenţiale de o marcă de produs sau serviciu legal înregistrată pentru acelaşi tip de marfa şi care, din acest motiv, încalcă drepturile titularului acestei mărci."

Definiţia din această lege specială are un conţinut conceptual identic cu cel din art. 36 alin. (2) din Legea nr. 84/1998, adaptat însă la specificul relaţiilor sociale pe care le disciplinează - asigurarea respectării drepturilor de proprietate intelectuală în cadrul operaţiunilor de vămuire, pentru constatarea caracterului contrafăcut al mărfurilor fiind suficient a se reţine inexistenţa consimţământului titularului ca produsele supuse operaţiunii de vămuire să fie desemnate printr-un semn identic cu marca sa.

Deşi nu este exprimat în termeni neechivoci în raţionamentul expus prin decizia recurată, este probabil ca sensul avut în vedere de instanţa de apel să privească invocarea epuizării dreptului la marcă, ceea ce constituie obiect de reglementare al art. 38 alin. (1) din Legea nr. 84/1998, astfel: „Dreptul asupra mărcii se epuizează, iar titularul nu poate interzice altor persoane folosirea acesteia pentru produse care au fost puse în comerţ în Uniunea Europeană şi în Spaţiul Economic European sub această marcă de titularul însuşi sau cu consimţământul său.”

Înalta Curte constată însă că nici cerinţele prevăzute de acest text nu sunt îndeplinite în cauză, întrucât intimatul nu a făcut dovada punerii în comerţ a produselor în Uniunea Europeană sau în Spaţiul Economic European a produselor sub marca Chanel de către recurenta însăşi sau cu consimţământul acesteia (deci, că este vorba despre produse originale), după cum nici nu a făcut dovada la intrarea în România că a călătorit în ariile economico-geografice indicate, de altfel chiar pârâtul recunoscând achiziţionarea bunurilor din China, stat terţ U.E. Mai mult decât atât, intimatul pârât nici nu a invocat în cauză astfel de apărări, cu privire la epuizarea dreptului la marcă, nici în faţa primei instanţe, nici prin motivele de apel, astfel încât instanţa de apel a analizat din oficiu, cu depăşirea limitelor devoluţiunii stabilite pentru calea de atac prin dispoziţiile art. 295 alin. (1) C.proc.civ., atare posibilă apărare a apelantului, fără ca acesta să fi fost un motiv de ordine publică.

Înalta Curte reţine că pârâtul care a introdus în ţară de pe teritoriul unui stat terţ un număr de 24 de produse (16 rochii, 2 sacouri şi 6 genţi de damă, purtând un semn identic mărcilor înregistrate internaţional nr.201151/1997 şi nr.446944/1999, a utilizat un drept exclusiv al reclamantei, fără consimţământul său, recurenta reclamantă fiind îndreptăţită să solicite aplicarea dispoziţiilor art.36 alin.(3) lit.b) şi c) din Legea nr.84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice.

Ca atare, instanţa de apel a aplicat greşit legea atunci când a reţinut că bunurile importate de intimat nu încalcă drepturile de proprietate intelectuală aparţinând reclamantei.

Înalta Curte pentru cele ce preced, în temeiul dispoziţiilor art.312 alin.(1), (2) şi (3) C.proc.civ. cu referire la art.304 pct.9 C.proc.civ. a admis recursul, a modificat decizia în sensul că apelul declarat de pârât a fost respins ca nefondat.