Recurs în casaţie. Cazul prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. Non reformatio in pejus
Cuprins pe materii: Drept procesual penal. Partea specială. Judecata. Căile extraordinare de atac. Recursul în casaţie
Indice alfabetic: Drept procesual penal
- recurs în casaţie
C. proc. pen., art. 418, art. 438 alin. (1) pct. 12
Principiul non reformatio in pejus prevăzut în art. 418 C. proc. pen. constituie un principiu care guvernează tratamentul sancţionator şi, în consecinţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie poate verifica, în cadrul cazului de recurs în casaţie prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., dacă pedeapsa aplicată de către instanţa de apel se situează în limitele impuse de exigențele principiului non reformatio in pejus.
I.C.C.J., Secţia penală, decizia nr. 98/RC din 23 martie 2018
Prin sentinţa penală nr. 102/D din 9 martie 2015 pronunţată de Tribunalul Bacău, printre altele, s-au hotărât următoarele:
În latură penală:
A fost condamnat inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute în:
1. art. 2151 alin. (2) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, art. 74 alin. (1) lit. a) şi art. 76 alin. (1) lit. a) C. pen. anterior şi art. 5 C. pen., la pedeapsa de 3 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. anterior;
2. art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, art. 74 alin. (1) lit. a) şi art.76 alin. (1) lit. a) C. pen. anterior şi art. 5 C. pen., la pedeapsa de 3 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. anterior;
3. art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, art. 74 alin. (1) lit. a) şi art. 76 alin. (1) lit. d) C. pen. anterior şi art. 5 C. pen., la pedeapsa de 1 an şi 10 luni închisoare;
4. art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, art. 74 alin. (1) lit. a) şi art. 76 alin. (1) lit. d) C. pen. anterior şi art. 5 C. pen., la pedeapsa de 2 ani şi 10 luni închisoare;
5. art. 8 din Legea nr. 39/2003 cu referire la art. 323 C. pen. anterior, cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) şi art. 76 alin. (1) lit. d) C. pen. anterior şi art. 5 C. pen., la pedeapsa de 2 ani şi 10 luni închisoare.
În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. anterior, au fost contopite pedepsele aplicate în pedeapsa cea mai grea, de 3 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. anterior.
S-a stabilit pedeapsa de executat de 3 ani închisoare şi 3 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. anterior.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel inculpatul A.
Prin decizia nr. 470 din 13 aprilie 2017 pronunțată de Curtea de Apel Bacău, Secția penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, printre altele, în baza art. 421 pct. 2 lit. a) C. proc. pen., a fost admis apelul declarat de inculpat A. împotriva sentinţei penale nr. 102/D din 9 martie 2015 pronunţată de Tribunalul Bacău.
A fost desființată, în parte, sentinţa penală apelată, iar în rejudecare, cu privire la inculpatul A., s-au decis următoarele:
În latură penală:
În baza art. 386 C. proc. pen., a fost schimbată încadrarea juridică a faptelor reţinute în sarcina inculpatului A. prin actul de sesizare, în ceea ce priveşte infracţiunile de delapidare şi înşelăciune, din infracţiunile prevăzute în art. 2151 alin. (2) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior şi art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, fiecare cu aplicarea art. 5 C. pen., în infracţiunile de:
- delapidare, prevăzută în art. 2151 alin. (1) şi (2) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior şi art. 5 C. pen. (în care se includ şi actele materiale reţinute prin rechizitoriu în conţinutul infracţiunii de înşelăciune - fapte comise în relaţia cu societatea B. şi societatea C. şi, respectiv, cu societatea D.);
- înşelăciune, prevăzută în art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 C. pen. (infracţiune în formă simplă).
În baza art. 396 alin. (1) şi (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 C. pen., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.
În baza art. 396 alin. (1) şi (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior şi a art. 5 C. pen., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.
În baza art. 396 alin. (1) şi (5) C. proc. pen. raportat la art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A. pentru săvârşirea infracţiunii de spălare a banilor prevăzută în art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior şi a art. 5 C. pen., întrucât fapta nu este prevăzută de legea penală.
A fost menținută dispoziţia de condamnare a inculpatului A. pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare prevăzută în art. 2151 alin. (1) şi (2) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a) şi art. 76 alin. (1) lit. a) C. pen. anterior, art. 41 alin. (2) C. pen. anterior şi art. 5 C. pen., la pedeapsa de 3 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. anterior, pe o durată de 3 ani.
A fost redus cuantumul pedepsei închisorii aplicate inculpatului A. prin sentinţa apelată pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute în art. 8 din Legea nr. 39/2003 cu referire la art. 323 C. pen. anterior, cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a), art. 76 alin. (1) lit. d) C. pen. anterior şi art. 5 C. pen., de la 2 ani şi 10 luni închisoare la 2 ani închisoare.
În baza art. 33 lit. a) C. pen. anterior raportat la art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. anterior, s-au contopit pedepsele de 3 ani închisoare şi, respectiv, 2 ani închisoare, în pedeapsa cea mai grea, de 3 ani închisoare și s-a stabilit pedeapsa de executat de 3 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. anterior pe o durată de 3 ani.
În ceea ce priveşte individualizarea pedepselor aplicate în fond, curtea de apel a constatat că pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată inculpatului A. pentru infracţiunea de delapidare cu consecinţe deosebit de grave prevăzută în art. 2151 alin. (1) şi (2) C. pen. anterior este nelegală, întrucât, ca efect al reţinerii în favoarea inculpatului a circumstanţei atenuante judiciare prevăzute în art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. anterior, în condiţiile art. 76 alin. (2) C. pen. anterior, pedeapsa minimă ce s-ar fi putut aplica era de 3 ani şi 4 luni.
Notând însă că a fost învestită numai cu apelul inculpatului, curtea de apel a constatat că nu poate agrava situaţia apelantului în propria cale de atac, motiv pentru care, în aplicarea principiului non reformatio in pejus, a dispus menţinerea pedepsei aplicate acestuia de către instanţa de fond pentru infracţiunea de referinţă.
În ceea ce priveşte pedeapsa aplicată aceluiaşi inculpat pentru infracţiunea prevăzută în art. 8 din Legea nr. 39/2003 cu referire la art. 323 C. pen. anterior, constatând că aceasta este orientată spre limita maximă stabilită ca efect al reţinerii în beneficiul inculpatului a circumstanţei atenuante prevăzute în art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. anterior, deşi pedeapsa aplicată pentru infracţiunea de delapidare a fost orientată spre minim, în vederea asigurării unei sancţionări proporţionale, curtea de apel a redus cuantumul acestei pedepse de la 2 ani şi 10 luni, la 2 ani închisoare, menţinând cuantumul pedepsei rezultante principale de 3 ani închisoare pentru inculpatul A.
Împotriva deciziei din apel a declarat recurs în casaţie inculpatul A.
În motivarea căii de atac, inculpatul, prin apărător ales, a invocat un unic caz de recurs în casaţie, respectiv cel prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., în considerarea căruia a solicitat, în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 2 lit. a) C. proc. pen., admiterea recursului în casaţie, casarea parţială a deciziei contestate, urmând ca în rejudecare, constatându-se că au fost aplicate pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege, ca urmare a greşitei aplicări a art. 5 C. pen. şi a încălcării principiului non reformatio in pejus, să se dispună:
- schimbarea încadrării juridice a faptelor, din infracţiunile de delapidare (prevăzută în art. 2151 alin. 1 şi 2 C. pen. anterior) şi asociere în vederea săvârşirii de infracţiuni (prevăzută în art. 8 din Legea nr. 39/2003 cu referire la art. 323 C. pen. anterior), în infracţiunile de delapidare (prevăzută în art. 295 C. pen. raportat la art. 308 C. pen. şi art. 309 C. pen.) şi constituire a unui grup infracţional organizat (prevăzută în art. 367 alin. 1 C. pen.);
- încetarea procesului penal sub aspectul săvârşirii infracţiunii de constituire a unui grup infracţional organizat (prevăzută în art. 367 alin. 1 C. pen.), întrucât la data de 30 decembrie 2014 s-a împlinit termenul de prescripţie specială a răspunderii penale cu privire la această faptă;
- redozarea pedepsei aplicate pentru săvârşirea infracţiunii de delapidare (prevăzută în art. 295 C. pen. raportat la art. 308 C. pen. şi art. 309 C. pen.), în considerarea respectării principiului non reformatio in pejus, prin reducerea pedepsei concret aplicată la minimul special de 2 ani, coroborat cu aplicarea dispoziţiilor art. 91 și urm. C. pen., referitoare la suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei.
În esenţă, în motivarea recursului în casație, inculpatul A., prin apărător ales, a invocat nelegalitatea deciziei atacate, susţinând că aceasta se circumscrie atât greşitei aplicări a dispoziţiilor art. 5 C. pen. referitoare la stabilirea legii penale mai favorabile, cât şi nerespectării principiului non reformatio in pejus.
Constatând că cererea de recurs în casaţie formulată de inculpatul A. a fost introdusă în termenul prevăzut de lege şi respectă condiţiile prevăzute în art. 434, art. 436, art. 437 şi art. 438 C. proc. pen., prin încheierea din 26 ianuarie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, judecătorul de filtru, a admis-o, în principiu, dispunând trimiterea cauzei la completul de 3 judecători, în vederea judecării ei pe fond.
Analizând recursul în casaţie formulat de inculpatul A. în limitele prevăzute în art. 442 alin. (1) şi (2) C. proc. pen., Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie apreciază că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Cu titlu prealabil, constată că, fiind reglementat ca o cale extraordinară de atac, menită să asigure echilibrul între principiile legalităţii şi cel al respectării autorităţii de lucru judecat, recursul în casaţie vizează exclusiv legalitatea anumitor categorii de hotărâri definitive şi numai pentru motive expres şi limitativ prevăzute de lege.
Dispoziţiile art. 433 C. proc. pen. reglementează explicit scopul căii de atac analizate, statuând, în acest sens, că recursul în casație urmărește să supună Înaltei Curți de Casaţie şi Justiţie judecarea, în condiţiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Analiza de legalitate a instanţei de recurs nu este una exhaustivă, ci limitată la încălcări ale legii apreciate grave de către legiuitor şi reglementate ca atare, în mod expres și limitativ, în cuprinsul art. 438 alin. (1) C. proc. pen.
În contextul obiectului său astfel definit, calea extraordinară de atac a recursului în casaţie nu are ca finalitate remedierea unei greşite aprecieri a faptelor ori a unei inexacte sau insuficiente stabiliri a adevărului printr-o urmărire penală incompletă sau o cercetare judecătorească nesatisfăcătoare. Instanţa de casare nu judecă procesul propriu-zis, respectiv litigiul care are ca temei juridic cauza penală, ci judecă exclusiv dacă, din punct de vedere al dreptului, hotărârea atacată este corespunzătoare.
Prin urmare, starea de fapt reţinută în cauză cu titlu definitiv de către instanţa de apel şi concordanţa acesteia cu probele administrate nu mai pot constitui motive de cenzură din partea instanţei supreme în actuala procedură a recursului în casaţie.
În aceste coordonate de principiu, evaluând cererea de recurs în casaţie de faţă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată următoarele:
Inculpatul A. a invocat, ca unic motiv de recurs în casaţie, art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., respectiv „s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege”, susţinând că acesta se circumscrie atât greşitei aplicări a dispoziţiilor art. 5 C. pen. referitoare la stabilirea legii penale mai favorabile, cât şi nerespectării principiului non reformatio in pejus.
Critica privind modalitatea în care instanța de apel a evaluat și stabilit legea penală mai favorabilă a fost argumentată pe aspectul că, pornind de la o greşită interpretare a sintagmei „pedeapsă prevăzută de lege”, astfel cum aceasta este definită prin art. 187 C. pen., în evaluarea legii penale mai favorabile, instanţa de apel s-a raportat limitelor de pedeapsă aferente infracţiunii de constituire a unui grup infracțional organizat prevăzută în art. 367 alin. (2) C. pen., deşi trebuia să aibă în vedere limitele de pedeapsă prevăzute în art. 367 alin. (1) C. pen., plecând de la reţinerea variantei simple a infracţiunii de delapidare (art. 295 C. pen.).
Or, în acest context, instanţa de apel trebuia să constatate că, la data de 30 decembrie 2014, s-a împlinit termenul de prescripţie specială a răspunderii penale pentru infracţiunea prevăzută în art. 367 alin. (1) C. pen., în condiţiile art. 155 alin. (4) raportat la art. 154 alin. (1) lit. d) C. pen., împrejurare care implica o soluţie de încetare a procesului penal pentru această faptă şi, corelativ, excludea posibilitatea reținerii unui concurs de infracţiuni, context în care, în mod evident, legea penală mai favorabilă în raport cu unica infracţiune pedepsibilă - delapidarea - era noul Cod penal.
Această critică nu se încadrează în cazul de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., care este incident numai în situaţia în care pedeapsa stabilită de către instanţa de apel, prin raportare la toate normele de drept substanțial relevante pentru tratamentul sancționator, este nelegală.
În jurisprudența constantă a instanţei supreme s-a stabilit că pot fi încadrate în dispoziţiile legale menţionate erorile care se produc în legătură cu aplicarea pedepsei sau a măsurilor educative, prin stabilirea unei sancțiuni neprevăzute de lege, prin nerespectarea limitelor legale ori a tratamentului sancționator. În toate cazurile, însă, legalitatea sancțiunilor a fost examinată prin raportare la încadrarea juridică dată faptei prin decizia definitivă și la legea penală mai favorabilă, astfel cum au fost stabilite prin hotărârea recurată (relevante în acest sens sunt deciziile nr. 66, 230, 246, 249, 250, 267, 367 din 2014; nr. 27, 32, 75, 115, 124, 349, 404 din 2015; nr. 51, 63, 327, 522, 554 din 2016; nr. 23, 150 din 2017 ale I.C.C.J., Secția penală, publicate, www.scj.ro).
În consecinţă, în incidenţa cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., legalitatea pedepselor aplicate în apel este verificată exclusiv prin raportare la încadrarea juridică și la legea penală mai favorabilă stabilite prin hotărârea atacată, criticile privind nelegalitatea pedepsei, urmare a greșitei stabiliri a legii penale mai favorabile și cele referitoare la influența prescripţiei răspunderii penale asupra alegerii unei legi ca fiind mai blândă excedând controlului jurisdicţional ce poate fi exercitat în prezentul cadru procesual.
Aplicarea principiului mitior lex presupune o activitate complexă, indisolubil legată de fapta comisă şi autorul ei, prin care, în urma comparării atât a condițiilor de incriminare și de tragere la răspundere penală, cât și a celor referitoare la pedeapsă, stabilite în legi penale succesive, instanţa stabileşte în cazul concret dedus judecăţii care dintre legi este mai favorabilă.
Ca urmare, stabilirea legii penale mai favorabile este atributul exclusiv al instanței învestite cu judecarea cauzei (de fond sau de apel, ambele competente să cenzureze integral fondul cauzei, în fapt şi în drept), iar nu al instanței învestite într-o cale extraordinară de atac, respectiv recursul în casație, necircumscriindu-se vreunuia dintre cazurile de recurs în casaţie prevăzute în art. 438 C. proc. pen.
Or, critica recurentului inculpat A. prin care se invocă, punctual şi interdependent, greşita apreciere a limitelor de pedeapsă prevăzute de Codul penal în vigoare pentru infracţiunea de constituire a unui grup infracţional organizat reţinută în sarcina sa, raportat la încadrarea juridică dată faptei, urmată de calculul eronat al termenului de prescripţie specială a răspunderii penale pentru această faptă şi de greşita reţinere a concursului de infracţiuni, vizează mecanismul prin care instanţa de apel a evaluat şi stabilit legea penală mai favorabilă în cauză, aspect care nu poate fi supus cenzurii instanţei în prezentul cadru procesual.
Pe cale de consecinţă, nici susţinerile incidentale ale apărării vizând soluţia care ar trebui dată laturii penale a cauzei în urma stabilirii legii penale mai favorabile conform variantei propuse de recurent nu pot face obiectul analizei în cadrul recursului în casaţie.
În acest context, evaluând legalitatea pedepselor aplicate recurentului A. prin hotărârea atacată, prin raportare la limitele de pedeapsă și la tratamentul sancționator prevăzut de Codul penal anterior, stabilit de instanţa de apel ca fiind lege penală mai favorabilă și, deci, aplicabil în speță, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că nu se identifică situații de aplicare a pedepsei în alte limite decât cele prevăzute de lege.
Conform legii vechi, infracțiunea de asociere pentru săvârşirea de infracţiuni prevăzută în art. 8 din Legea nr. 39/2003 cu referire la art. 323 C. pen. anterior este sancționată cu pedeapsa închisorii de la 3 la 15 ani, limite care, ca efect al reţinerii în beneficiul inculpatului A. a circumstanţei atenuante judiciare prevăzute în art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. anterior, în condiţiile art. 76 alin. (1) lit. c) C. pen. anterior, se reduc la intervalul 3 luni - 3 ani închisoare.
Or, în contextul prezentat, se constată că pedeapsa de 2 ani închisoare aplicată recurentului în apel pentru această infracţiune, ca urmare a reducerii ei de la cuantumul de 2 ani şi 10 luni aplicat de către instanţa de fond, se situează în limitele prevăzute de lege.
În ceea ce priveşte infracțiunea de delapidare cu consecinţe deosebit de grave prevăzută în art. 2151 alin. (1) şi (2) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că instanţa de apel a menţinut cuantumul de 3 ani închisoare, stabilit de către instanţa de fond, reţinând că, deşi acesta nu se situează în limitele legale stabilite ca urmare a aplicării dispoziţiilor art. 76 alin. (2) C. pen. anterior raportat la art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. anterior, principiul non reformatio in pejus împiedică reformarea ei în apelul inculpatului.
Ca urmare, evaluarea legalităţii acestei pedepse presupune verificarea aplicării principiului instituit prin art. 418 alin. (1) C. proc. pen., care va face obiectul analizei instanţei de recurs. În contextul prezentat, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că şi evaluarea legalităţii pedepsei rezultante aplicate recurentului în apel este condiţionată de verificarea prealabilă a aplicării în cauză a principiului non reformatio in pejus.
Critica privind nerespectarea principiului non reformatio in pejus:
Constituind un principiu legal care guvernează tratamentul sancţionator, principiul non reformatio in pejus permite verificarea aplicării lui prin prisma cazului de casare prevăzut în art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., însă numai în măsura în care a influențat asupra pedepsei concret aplicate.
Ca urmare, procedând la verificarea criticilor recurentului inculpat A. privind nerespectarea principiului non reformatio in pejus, care au fost invocate distinct şi independent de nemulţumirile exprimate cu privire la modalitatea de stabilire a legii penale mai favorabile în cauză, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constată că acestea sunt neîntemeiate, în principal, pentru următoarele considerente:
Principiul non reformatio in pejus, reglementat prin dispoziţiile art. 418 alin. (1) C. proc. pen. (aplicabil la datele concrete ale speţei), instituie dreptul părții de a supune hotărârea atacată unui control jurisdicțional, fără a i se crea o situație mai grea în propria cale de atac.
În cauză, apărarea susţine că instanţa de apel a încălcat principiul prevăzut în art. 418 alin. (1) C. proc. pen., întrucât, deşi în apelul inculpatului a dispus achitarea acestuia pentru trei dintre cele cinci infracţiuni pentru care a fost condamnat în fond, dar şi reducerea pedepsei aplicată pentru infracţiunea prevăzută în art. 8 din Legea nr. 39/2003 cu referire la art. 323 C. pen. anterior, în final, a stabilit o pedeapsă rezultantă identică cu cea stabilită de prima instanţă (de 3 ani închisoare), situaţie care ar constitui o veritabilă agravare în concret a situaţiei juridice a inculpatului în propria cale de atac.
Susţinerile apărării sunt vădit neîntemeiate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie constatând, în acest sens, că soluţia pronunţată de Curtea de Apel Bacău în apelul inculpatului A., atât în latura penală a cauzei, cât şi în cea civilă, s-a făcut cu deplina respectare a principiului non reformatio in pejus.
În latura penală a cauzei, Curtea de Apel Bacău a reconfigurat încadrarea juridică dată unora dintre faptele reţinute în sarcina inculpatului A., dispunând schimbarea încadrării juridice a infracţiunilor de delapidare cu consecinţe deosebit de grave în formă continuată şi înşelăciune în formă continuată, prevăzute în art. 2151 alin. (1) şi (2) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, respectiv în art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, pentru care acesta a fost condamnat în fond, în infracţiunea de delapidare cu consecinţe deosebit de grave în formă continuată prevăzută în art. 2151 alin. (1) şi (2) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior (în care au fost incluse însă şi actele materiale reţinute prin rechizitoriu în conţinutul infracţiunii de înşelăciune - faptele comise în relaţia cu societatea B., societatea C. - administrator E. şi societatea D. - administrator F., prin care s-au cauzat prejudicii în valoare de 6.979.140.092 ROL, respectiv 3.403.968.962 ROL) şi o infracţiune de înşelăciune prevăzută în art. 215 alin. (1), (2), (3) şi (5) C. pen. anterior, constând în inducerea în eroare a numitului F. cu ocazia încheierii contractului de cesiune din 27 decembrie 2000, încheiat cu E.
În acest fel, practic, instanţa de apel a reconfigurat şi conţinutul celor două acuzaţii, stabilind că infracţiunea de delapidare cu consecinţe deosebit de grave, în formă continuată, reţinută în sarcina inculpatului, vizează şi actele materiale reţinute prin rechizitoriu în conţinutul infracţiunii de înşelăciune, respectiv faptele comise în relaţia cu societatea B., societatea C. - administrator E. şi societatea D. - administrator F., prin care s-au cauzat prejudicii în valoare de 6.979.140.092 ROL, respectiv 3.403.968.962 ROL; corelativ, instanţa de apel a reţinut forma simplă a infracţiunii de înşelăciune, reţinând că aceasta se circumscrie numai actului material vizând inducerea în eroare a numitului F. cu ocazia încheierii contractului de cesiune din 27 decembrie 2000, încheiat cu E.
Subsecvent, constatând că fapta concretă reţinută în sarcina inculpatului A. sub încadrarea juridică de înşelăciune nu este prevăzută de legea penală, instanţa de apel a dispus achitarea inculpatului pentru această faptă, în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) C. proc. pen., reformând hotărârea instanţei de fond sub acest aspect.
În baza aceloraşi argumente şi în considerarea aceluiaşi temei, instanţa de apel a dispus achitarea inculpatului şi pentru infracţiunile de evaziune fiscală prevăzută în art. 9 alin. (1) lit. c) şi alin. (2) din Legea nr. 241/2005, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior şi a art. 5 C. pen. şi spălare a banilor prevăzută în art. 29 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 656/2002, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior şi a art. 5 C. pen., pentru care inculpatul fusese condamnat în fond, reformând, prin urmare, hotărârea primei instanţe şi sub acest aspect.
În contextul anterior prezentat, subliniind că singurele fapte pentru care poate fi angajată răspunderea penală a inculpatului A. sunt cele de delapidare cu consecinţe deosebit de grave, prevăzută în art. 2151 alin. (1) şi (2) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, în configurarea anterior menţionată şi asociere pentru săvârşirea de infracţiuni prevăzută în art. 8 din Legea nr. 39/2003 cu referire la art. 323 C. pen. anterior, instanţa de apel a menţinut, în aceste limite, soluţia de condamnare pronunţată de prima instanţă faţă de recurent.
Deopotrivă, a menţinut pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată de instanţa de fond inculpatului A. pentru infracţiunea de delapidare cu consecinţe deosebit de grave prevăzută în art. 2151 alin. (1) şi (2) C. pen. anterior, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. anterior, reţinând că, deşi cuantumul acesteia este nelegal, prin raportare la limitele de pedeapsă calculate ca efect al reţinerii în favoarea inculpatului a circumstanţei atenuante judiciare prevăzute în art. 74 alin. (1) lit. a) C. pen. anterior, în condiţiile art. 76 alin. (2) C. pen. anterior, principiul non reformatio in pejus împiedică reformarea ei.
În ceea ce priveşte pedeapsa aplicată aceluiaşi inculpat pentru infracţiunea prevăzută în art. 8 din Legea nr. 39/2003 cu referire la art. 323 C. pen. anterior, constatând că aceasta nu este orientată spre limita minimă stabilită în urma reţinerii circumstanţei atenuante, ca în cazul sancţiunii aplicate pentru infracţiunea de delapidare, în vederea asigurării unei sancţionări proporţionale, curtea de apel a redus cuantumul acestei pedepse de la 2 ani şi 10 luni, la 2 ani închisoare.
În fine, procedând la aplicarea regulilor concursului de infracţiuni prevăzute în art. 33 lit. a) C. pen. anterior raportat la art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. anterior, instanţa de apel a contopit pedepsele de 3 ani închisoare şi, respectiv 2 ani închisoare, în pedeapsa cea mai grea, de 3 ani închisoare, stabilind că inculpatul va executa în final pedeapsa rezultantă de 3 ani închisoare şi pedeapsa complementară a interzicerii exerciţiului drepturilor prevăzute în art. 64 alin. (1) lit. a) teza a II-a şi lit. b) C. pen. anterior, pe o durată de 3 ani.
Or, în contextul prezentat, faptul că pedeapsa rezultantă stabilită în apelul inculpatului, pentru săvârşirea, în concurs, a celor două infracţiuni anterior menţionate este identică cu cea aplicată recurentului de către instanţa de fond, pentru săvârşirea a cinci infracţiuni, în concurs real, nu constituie o agravare a situaţiei acestuia în propria cale de atac, ci tocmai expresia unei corecte aplicări în cauză a principiului non reformatio in pejus şi a deplinei respectări a principiului legalităţii pedepsei.
Cuantumul de 3 ani al pedepsei rezultante aplicate recurentului în apel este echivalent, în condiţiile art. 33 lit. a) C. pen. anterior raportat la art. 34 alin. (1) lit. b) C. pen. anterior, cuantumului similar al pedepsei celei mai grele (pentru infracţiunea de delapidare cu consecinţe deosebit de grave în formă continuată prevăzută în art. 2151 alin. 1 şi 2, cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen. anterior) din concursul restrâns de infracţiuni reţinute în sarcina inculpatului în calea ordinară de atac.
Or, cuantumul acestei pedepse, stabilit de instanţa de fond la 3 ani închisoare, a fost menţinut în apel tocmai ca efect al aplicării principiului non reformatio in pejus.
Ca urmare, reţinând în sarcina inculpatului infracţiunea anterior menţionată, în virtutea principiului non reformatio in pejus, instanţa de apel nu-l putea condamna pentru aceasta decât la pedeapsa de cel mult 3 ani închisoare, indiferent dacă această infracţiune era reținută ca acuzaţie unică sau ca faptă concurentă, alături de alte infracţiuni (aşa cum s-a întâmplat în speță).
În consecinţă, restrângerea numărului infracţiunilor pedepsibile concurente reţinute în sarcina inculpatului A. în apel (de la cinci la două infracţiuni) putea conduce la stabilirea unei pedepse rezultante în cuantum inferior celui stabilit în fond pentru pedeapsa rezultantă aplicată acestuia pentru concursul lărgit de infracţiuni (de 3 ani închisoare) numai în situaţia în care, în calea ordinară de atac, în sarcina inculpatului s-ar fi reținut infracţiuni pentru care, în primă instanţă, a fost condamnat la pedepse sub 3 ani închisoare, ipoteză neincidentă în cauză.
Ca urmare, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie conchide că susţinerile apărării sunt în mod vădit neîntemeiate, pedeapsa rezultantă fiind aplicată recurentului în apel în limitele impuse de exigențele principiului non reformatio in pejus.
Pentru considerentele prezentate, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în temeiul dispoziţiilor art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., a respins, ca nefondat, recursul în casaţie declarat de inculpatul A. împotriva deciziei nr. 470 din 13 aprilie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Bacău, Secția penală şi pentru cauze cu minori şi de familie.