Dezbaterea ştiinţifică de astăzi se înscrie cu succes în tradiţia consacrată în timp de Institutul de Cercetări Juridice al Academiei Române de implicare a acestui înalt for academic în activitatea de susţinere a procesului de codificare şi legiferare în ţara noastră, dublată de cea de creare a unei baze de informaţii, date şi studii doctrinare necesare unei cât mai clare şi mai profunde înţelegeri a prevederilor legale nou adoptate, în scopul realizării unor premize cât mai solide pentru aplicarea corectă şi adecvată a acestor prevederi la realităţile sociale ce s­au dorit a fi reglementate.

Cu aproape 50 de ani în urmă, acelaşi Institut îşi aducea contribuţia, prin remarcabila operă a reputatului profesor Vintilă Dongoroz, atât la codificarea legii penale, prin munca susţinută depusă de acesta la elaborarea codurilor penal şi de procedură penală din 1968, cât şi la înţelegerea şi aplicarea mai corectă a legii penale, prin lucrarea enciclopedică, în 6 volume a acestuia, intitulată „Explicaţii teoretice ale Codului penal român” (4 volume), respectiv „Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală” (2 volume) - o lucrare ştiinţifică profund originală, cu rezolvări noi, cu fundamentări proprii, ce a oferit cea mai importantă bază doctrinară de înţelegere a arhitecturii date de legiuitorul acelor timpuri instituţiilor de drept material şi procesual penal, pentru toate generaţiile de jurişti ce s-au succedat de la apariţia ei şi până în prezent.

Chiar dacă o activitate legislativă în materie penală de anvergura celei din 1968 nu a mai avut loc până la momentul recentei adoptări şi intrări în vigoare a celor două noi coduri penal şi de procedură penală, de-a lungul anilor, această minunată tradiţie a Institutului de Cercetări Juridice de implicare activă în asigurarea reuşitei procesului de punere în aplicare a normelor legale nou adoptate a continuat să existe, aceasta concretizându-se într-o serie de studii şi lucrări de specialitate elaborate de cercetătorii şi colaboratorii acestui Institut, precum şi în organizarea sub auspiciile acestuia a numeroase manifestări ştiinţifice – precum cea de azi - în care au fost încurajate dezbaterile, analizele şi observaţiile cele mai diverse cu privire la cele mai importante, sau uneori controversate, instituţii de drept.

Nu pot, prin urmare, să îmi încep intervenţia de azi, fără să nu felicit, mai întâi, întregul colectiv de cercetători şi colaboratori ai Institutului „Andrei Rădulescu” al Academiei Române, pentru uriaşa contribuţie adusă de-a lungul timpului dezvoltării ştiinţei juridice în ţara noastră, pentru constantul interes profesional manifestat în desţelenirea celor mai grele ogoare ştiinţifice ale Dreptului, pentru influenţa indirectă dar deosebit de importantă şi benefic exercitată - prin lămurirea unor instituţii şi problematici complexe - asupra calităţii actului de justiţie înfăptuit în instanţele din România.

De aceea, mă simt privilegiată să iau parte azi la această manifestare ştiinţifică, ce prin tema propusă şi deosebita probitate profesională a celor ce se vor implica activ în dezbaterea ei, va constitui – sunt convinsă - un reper însemnat pentru teoreticienii şi practicienii dreptului penal din ţara noastră, în lungul proces, ce ne stă tuturor înainte, de cunoaştere, corectă înţelegere şi aprofundare a sensurilor avute de textele noilor legiuiri în materie penală.

Vă mărturisesc că interesul meu pentru tema dezbătută este cu atât mai mare cu cât acesta se manifestă din dublă perspectivă: atât din cea a preşedintelui celui mai înalt for jurisdicţional naţional, ce potrivit Legii fundamentale deţine principalul rol în ceea ce priveşte aplicarea unitară a legii de către instanţele naţionale, dar şi din perspectiva simplului om ce şi-a dedicat întreaga viaţă profesională unei mari pasiuni: ştiinţa dreptului penal şi înfăptuirea justiţiei penale.

Doamnelor şi domnilor,

Adoptarea unui nou cod penal reprezintă fără îndoială un eveniment istoric de anvergură nu doar pentru lumea juridică, ci pentru întreaga naţiune. Un nou cod penal marchează începutul unei noi etape în dezvoltarea istorică a unei societăţi, intrarea într-o altă eră juridică corespunzătoare unei alte realităţi şi mentalităţi politico-sociale, cu deschiderea corespunzătoare a unor noi şi deosebit de interesante domenii teoretice şi practice de cercetare ştiinţifică, dar, dincolo de toate acestea, cu consecinţa unei inedite şi uneori grele provocări atrase în sarcina celor chemaţi să asigure pentru prima dată desluşirea sensului corect al noilor dispoziţii legale în vederea justei lor aplicări la raporturile sociale concrete deduse judecăţii.

Or, din această perspectivă, toate activităţile implicate de interpretarea şi aplicarea noilor dispoziţii legale, în special cele concretizate în adoptarea unor instrumente juridice cu forţă general obligatorie, sunt şi ele de natură a scrie istorie, în sensul în care acestea vor marca pentru perioade lungi de timp de aici înainte întreaga practică naţională în materie, şi, cu siguranţă, vor constitui pentru posteritate adevărate puncte de reper în dezbaterea diferitelor instituţii şi mecanisme de drept, indiferent dacă sensul dat lor peste ani va mai fi sau nu acelaşi.

Astfel, am totala convingere, de exemplu, că indiferent de evoluţia ştiinţifico-doctrinară dar şi practică a instituţiei aplicării legii penale mai favorabile, nicio lucrare de specialitate în această materie, nu va putea face abstracţie, de acum încolo, de cele două decizii pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Curtea Constituţională (respectiv Decizia nr. 2 din 14 aprilie 2014 pronunţată de Completul învestit cu dezlegarea unor chestiuni de drept al ÎCCJ şi Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 pronunţată de Instanţa de contencios constituţional) care deşi îmbrăţişează viziuni diferite asupra modului de aplicare a legii penale mai favorabile, reprezintă, fiecare în parte, instrumente de certă valoare juridică imposibil de ignorat atunci când se propune realizarea unei cercetări de profunzime a modului de transpunere în practică a acestui principiu fundamental de drept.

Desigur, Decizia nr. 265 din 6 mai 2014 a Curţii Constituţionale este, în cele din urmă, cea care, prin rezolvarea dată definitiv disputei doctrinare asupra modului de interpretare a dispoziţiilor art. 5 din noul Cod penal, va avea pe viitor impact asupra modului de aplicare de către instanţele de judecată a principiului constituţional al neretroactivităţii legii cu excepţia legii penale mai favorabile, instanţa supremă raliindu-se, de altfel, poziţiei instanţei constituţionale, în toate interpretările sale ulterioare date legii în această materie.

Implicaţiile teoretice şi practice ale acestei decizii istorice a Curţii Constituţionale rămân însă deschise dezbaterii doctrinare, în cele ce urmează propunându-mi să vă reţin foarte pe scurt atenţia cu câteva observaţii referitoare la acest subiect, pe care le voi exprima nu atât din perspectiva preşedintelui Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, cât mai degrabă din perspectiva profesionistului interesat în mod direct de cercetarea în profunzime a sensurilor legii penale, precum şi a judecătorului care este chemat să realizeze aplicarea concretă a acestei legi diferitelor situaţii ivite în practică.

Astfel, apreciez că pronunţarea de către Curtea Constituţională a Deciziei nr. 265/2014 prezintă o deosebită relevanţă ştiinţifico-juridică cel puţin din două perspective: una a dreptului penal, în ceea ce priveşte dezlegarea disputei doctrinare privitoare la aplicarea globală sau pe instituţii autonome a legii penale mai favorabile, iar cealaltă a dreptului constituţional, în ceea ce priveşte partea din dispozitivul acestei decizii prin care este invalidată în mod expres Decizia nr. 2/2014 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în procedura dezlegării unor chestiuni de drept.

În ceea ce priveşte primul aspect:

Fără a intra în detaliile argumentelor aduse de fiecare dintre susţinătorii uneia sau alteia dintre cele două teorii privitoare la modul de aplicare a legii penale mai favorabile, ele fiindu-vă, fără îndoială, bine cunoscute tuturor celor aici de faţă şi, de altfel, destul de pe larg prezentate în conţinutul deciziilor nr. 2/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale (reluarea, în aceste condiţii, aici a acestora apărând a fi mai mult decât inutilă) apreciez că soluţia impusă de instanţa constituţională a fost nu doar cea corectă din punct de vedere juridic, ci şi soluţia ce va asigura pe viitor o mai uşoară şi, implicit, o mai clară şi unitară aplicare a acestei instituţii de drept penal.

Astfel, cred că în problematica definirii conceptului de „lege penală mai favorabilă” , ca de altfel în toate situaţiile în care ca specialişti ne confruntăm cu neclarităţi ale limitelor conceptuale ale diferitelor instituţii de drept, este esenţial să plecăm de la interpretarea dispoziţiilor legale în materie prin raportare la întregul ansamblu normativ din care acestea fac parte, cu aplicarea regulilor logicii formale precum şi a acelor reguli ce izvorăsc din conţinutul principiilor fundamentale de drept.

Or, din această perspectivă, deşi reprezint în faţa dumneavoastră instanţa care iniţial s-a pronunţat în sens contrar, trebuie să vă mărturisesc (şi nu o spun ca pe o noutate) că rezultatul analizei mele proprii asupra problematicii în discuţie, realizată ca simplu profesionist al Dreptului, a coincis integral cu soluţia Curţii Constituţionale.

Căci, dacă plecăm în determinarea sensului corect al conceptului mitior lex, aşa cum spuneam, de la raportarea lui la întregul cadru normativ, la regulile de bază ale logicii juridice şi, nu în ultimul rând, la principiile fundamentale ale Dreptului, nu putem ajunge decât la concluzia înţelegerii lui în sensul unei aplicări globale, în condiţiile în care înţelegerea lui în sensul aplicării pe instituţii autonome nu poate fi acceptată - oricât de tentantă ar fi aceasta din perspectivă doctrinară - decât cu preţul unor concesii făcute în defavoarea câtorva principii fundamentale de drept precum: principiul legalităţii, cel al clarităţi şi previzibilităţii normei, principiul egalităţii cetăţenilor în faţa legii, cel al interzicerii creării unei lex tertia, şi nu în cele din urmă, cel al separaţiei puterilor în stat.

Din lipsă de timp, dar şi pentru că aşa cum am arătat anterior, toate acestea au fost deja puternic şi amplu dezbătute în doctrină sau au făcut obiectul analizei Curţii Constituţionale în considerentele Deciziei nr. 265/2014 (mă refer aici, desigur, în primul rând la cuprinzătoarea argumentare făcută de către instanţa constituţională a modului în care prin interpretarea aplicării legii penale mai blânde pe instituţii autonome este afectat principiul separaţiei puterilor în stat) mă voi rezuma în cele ce urmează la a vă expune câteva scurte consideraţii pentru care apreciez că soluţia aplicării legii penale mai blânde în mod global se impune pentru respectarea principiului legalităţii – ca principiu de bază al Dreptului penal.

Astfel, aşa cum obişnuia să explice mult regretatul nostru profesor, eminentul cercetător al institutului ce azi ne găzduieşte, prof. univ. dr. George Antoniu: „din principiul legalităţii incriminării şi sancţiunilor se desprind câteva reguli fundamentale care în ansamblul lor conferă semnificaţie şi conţinut acestui principiu … nullum crimen sine lege scripta , nullum crimen sine lege stricta, nullum crimen lege certa …”

Or, din perspectiva conţinutului acestor reguli, prin raportare la o anumită ipoteză de lucru dată, respectiv modul de aplicare a pedepselor în situaţii tranzitorii în condiţiile pluralităţii de infracţiuni, se pot constata următoarele:

Astfel, dacă plecăm de la înţelegerea că în situaţii tranzitorii legea penală mai favorabilă se aplică în mod global, cu luarea în considerare a tuturor dispoziţiilor ce ar putea înlătura, atenua sau agrava răspunderea penală, după care această lege se aplică exclusiv, cu înlăturarea totală de la aplicare a celeilalte legi, se poate observa că această interpretare nu pune nicio problemă din punctul de vedere al stabilirii pedepsei rezultante în condiţiile legii , atâta timp cât, dacă legea aleasă este compatibilă pentru a fi aplicată în întregul ei la situaţii netranzitorii, atunci poate fi aplicată la fel de bine şi în situaţii tranzitorii.