I. Reglementare

Actele normative prin care este fundamentată organizarea şi funcţionarea Curţii Supreme de Justiţie, privite din punctul de vedere al importanţei lor în ierarhia acestora sunt:

1. Constituţia României din 1991, în Capitolul 6, intitulat „Autoritatea judecătorească”, al Titlului III privind Autorităţile publice, art.125 prevăzând că „Justiţia se realizează prin Curtea Supremă de Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege”. Este de remarcat că, prin această normă constituţională, Curtea Supremă de Justiţie a fost nominalizată distinct de celelalte instanţe judecătoreşti, ceea ce a impus ca organizarea şi funcţionarea acesteia să fie reglementată printr-o lege organică proprie.

2. Legea Curţii Supreme de Justiţie nr.56/1993, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.

3. Legea nr.92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, cu modificările şi completările ulterioare cuprinde, la rându-i, dispoziţii referitoare şi la Curtea Supremă de Justiţie, comune cu ale celorlalte instanţe judecătoreşti.

4. Regulamentul Curţii Supreme de Justiţie adoptat de Secţiile Unite ale Curţii Supreme de Justiţie, publicat în Monitorul Oficial nr.10 din 18 ianuarie 1999.

II. Atribuţiile Curţii Supreme de Justiţie

În România, Curtea Supremă de Justiţie are în prezent atribuţii complexe, şi anume, atât activitate de judecată, cât şi îndeplinirea altor activităţi importante, prin care se asigură respectarea legilor şi a Constituţiei.

Ca instanţă de judecată, urmăreşte aplicarea corectă şi unitară a legilor de către toate instanţele pe calea soluţionării recursurilor obişnuite într-un număr mare de cauze, apoi pe calea recursului în anulare – cale extraordinară de atac - , cât şi prin soluţionarea recursurilor în interesul legii la cererea procurorului general, pronunţându-se asupra unor chestiuni de drept soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti. În acelaşi timp, are şi o competenţă specială de judecată în primă instanţă şi recurs a proceselor penale privind anumite persoane care ocupă funcţii publice sau de demnitate publică.

Tot ca instanţă de judecată, în Complet de 9 judecători, are o competenţă specială, şi anume, soluţionarea contestaţiilor împotriva hotărârilor pronunţate de Consiliul Superior al Magistraturii sau de Comisia de disciplină a Ministerului Public, prin care s-au aplicat magistraţilor sancţiuni disciplinare.

O altă atribuţie importantă a Curţii Supreme de Justiţie este aceea de a sesiza Curtea Constituţională pentru a se pronunţa asupra neconstituţionalităţii legilor înainte de promulgare, când consideră că acestea, în totalitate sau anumite prevederi, au intrat în coliziune cu normele Constituţiei.

În fine, cu ocazia fiecărei alegeri pentru Parlament sau pentru organele locale, un număr de şapte judecători participă la constituirea Biroului Electoral Central ca instanţă electorală care asigură respectarea legilor electorale.

III. Volumul de activitate

Revenind asupra activităţii de judecată, este de reţinut că, volumul de activitate este copleşitor şi aceasta este urmare a unei reglementări defectuoase a competenţei de judecată la nivelul celorlalte instanţe, ceea ce face ca, pe cale ierarhică, instanţa supremă să fie asaltată cu recursuri obişnuite, fără nici un filtru.

Pentru a ilustra această situaţie împovărătoare, arătăm că, în anul 2000, Curtea Supremă de Justiţie a avut de soluţionat un număr de peste 35.000 de cauze civile, penale, comerciale şi de contencios-administrativ, iar în anul 2001 peste 40.000 de cauze.

Şedinţele de judecată au ajuns să cuprindă, zilnic, 50 – 90 de cauze.

Este adevărat că, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.113/2001, s-a mărit la 106 numărul de judecători, în prezent fiind în funcţie un număr de 94 de judecători.

Există un „mit” al unor justiţiabili despre instanţa supremă, care se exprimă în ideea că nu se poate face dreptate până când procesul nu ajunge, fie pe calea recursului, fie a recursului în anulare, în faţa Curţii Supreme.

Or, este imposibil ca instanţa supremă să exercite controlul asupra tuturor hotărârilor judecătoreşti şi să îndrepte toate erorile de fapt sau de drept ale celorlalte instanţe.

Tendinţa de a da satisfacţie acestei „presiuni sociale”, prin adoptarea de legi care stabilesc tot mai multe competenţe instanţei supreme duce inevitabil la disfuncţionalităţi.

Atâta timp cât instanţa supremă rămâne instanţă de drept comun în materia recursurilor, dată fiind creşterea continuă a cauzelor aflate pe rolul instanţelor judecătoreşti în această perioadă de profunde transformări sociale, practic aceasta va fi permanent copleşită de un număr considerabil de cauze.

De aceea, în mod firesc, Curtea Supremă de Justiţie din România a militat pentru reaşezarea competenţei de judecată la nivelul celorlalte instanţe, astfel încât numărul de recursuri să se reducă simţitor, eventualele greşeli grave de judecată din hotărârile celorlalte instanţe să fie îndreptate pe calea recursului în anulare – cale de atac extraordinară.

Dar, aducerea în discuţie a acestor chestiuni a fost percepută în unele medii universitare şi de către unele persoane din celelalte autorităţi ale statului ca fiind o „dorinţă” a Curţii „de a judeca cât mai puţin”, de a-şi crea o situaţie cât mai confortabilă.

În realitate, o asemenea orientare este firească, ţinând seama de nivelul instanţei şi responsabilitatea care îi revine.

Instanţa supremă nu poate deveni o veritabilă instanţă de casaţie dacă nu se limitează numărul cauzelor aflate pe rolul Curţii.

Situaţia din prezent este total nefirească, soluţia ca instanţa supremă să rămână cu o competenţă de judecată exorbitantă, să pronunţe cât mai multe decizii, indiferent de gradul de complexitate al cauzelor şi întinderea intereselor vătămate, face ca aceasta să nu-şi poată îndeplini rolul ca instanţă de vârf în ierarhia instanţelor judecătoreşti , stabilit prin ordinea de drept.

Ideea de casaţie presupune o radicală schimbare de optică: limitarea numărului hotărârilor judecătoreşti care pot fi atacate la Curte, astfel încât să se poată ajunge la pronunţarea unor decizii care, prin claritate, coerenţă şi prin forţa argumentelor, să imprime o anumită direcţie jurisprudenţei, să elimine incertitudinile şi să constituie adevărate „repere” pentru celelalte instanţe. Este vorba, deci, de calitatea practicii judiciare, pentru care trebuie sacrificată cantitatea deciziilor, ţinând seama de realitatea că „autoritatea se epuizează pe măsură ce este utilizată”.

Or, aşa cum s-a arătat, aceasta presupune o revedere a competenţei instanţelor judecătoreşti, astfel încât ca, la nivelul Curţii Supreme de Justiţie, să se reducă în mod semnificativ numărul recursurilor, astfel încât principala competenţă a instanţei supreme să rămână aceea de judecare a recursurilor în anulare şi a recursurilor în interesul legii şi, doar în mod excepţional, să-i revină competenţa de judecată a recursurilor.

În acest sens, Curtea Supremă de Justiţie, în Secţii Unite, potrivit Regulamentului de funcţionare, a adoptat Hotărârea nr.1 din 18 februarie 2002 prin care a decis sesizarea Guvernului şi a Parlamentului României, prin comisiile juridice de specialitate, pentru punerea în discuţie a competenţei Curţii Supreme de Justiţie ca instanţă de casaţie în raport cu celelalte instanţe, prin modificarea în sensul celor arătate a Codului de procedură civilă, Codului de procedură penală şi a unor acte normative speciale, ceea ce se poate realiza înainte de revizuirea Consituţiei. Mai mult, Curtea Supremă de Justiţie a elaborat proiectele de legi corespunzătoare, pe care le-a  transmis auorităţilor cu drept de iniţiativă legislativă.

Aşteptăm cu încredere ca puterea legislativă şi puterea executivă să continue reforma în justiţie.

 

3 septembrie 2005