Platon spunea în urmă cu aproape 24 de secole, în dialogul Republica [1] , că statul ideal ar trebui să cuprindă trei clase:

• meseriaşii şi plugarii, care asigură satisfacerea nevoilor de trai ale populaţiei;
• războinicii, care apără statul împotriva tuturor atacurilor;
• magistraţii, care guvernează statul şi asigură fericirea tuturor, virtutea fundamentală a statului fiind justiţia, care menţine ordinea şi unitatea statului. 

Astăzi, într-o lume reala, în imensa majoritate a ţarilor, magistraţii şi justiţia, fară a guverna în sens uzual, au ajuns la statutul de putere în stat, alături de puterea legislativă şi de cea executivă, dând expresie principiului separaţiei puterilor în stat, fundamentat de Montesquieu în celebra lucrare De l'esprit des lois, aparută în 1748.

Despre separarea puterilor în stat şi despre începuturile independenţei puterii judecătoreşti în România putem vorbi o dată cu înfiinţarea Curţii de Casaţie şi Justiţie, istituţie fundamentală a Principatelor Unite, când Domnul şi-a pierdut puterile şi atribuţiile judecătoreşti.

Ideea unei Curţi de Casaţie şi Justiţie pentru ambele Principate Române a apărut şi a fost înscrisă în Convenţia de la Paris din 7/19 august 1858, pentru că, la vremea respectivă, fiecare principat avea câte o instanţă supremă proprie: Înaltul Divan în Ţara Românească şi Divanul Domnesc în Moldova[2] .

În privinţa unirii celor două principate, Convenţia prefigura realizarea unei confederaţii, dar prevăzuse ca elemente de unitate trei autorităţi comune:

• Comisia Centrală, ca for de unificare legislativă şi de iniţiere a legilor comune;
• unificarea miliţiilor celor două principate într-o armată comună, în domeniul executiv;
• o Curte de Casaţie şi Justiţie, în domeniul puterii judecătoreşti.

Art. 38 din Convenţie prevedea că, în Principatele Unite, Moldova şi Valahia, se va înfiinţa o Inaltă Curte de Casaţiune şi de Justiţie comună, care va avea sediul la Focşani, iar membrii acesteia vor fi inamovibili.

După dubla alegere ca domnitor a lui Al. I. Cuza, urgenţa înfiinţării Curţii de Casaţie era cerută nu numai din interior, dar era impusă şi din afară, de presiunile reprezentanţilor Puterilor Garante.

Chiar şi în aceste condiţii, Comisia Centrală de la Focşani a definitivat proiectul legii de înfiinţare abia în februarie 1860, acesta fiind transmis Adunărilor Legiuitoare din cele două principate în luna martie a aceluiaşi an [3] .

Acestea au votat legea la 30 iunie 1860 la Bucureşti [4] şi la 6 iulie 1860 la laşi, dar se ajunsese la texte diferite, astfel că a fost nevoie de un act de mare maturitate politică din partea Adunării Legiuitoare de la Bucureşti care, la 19 iulie 1860, a aprobat în unanimitate textul votat la Iaşi.

În perioada următoare, promulgarea legii a fost întârziată din cauza dilemei care exista în legătură cu sediul Curţii de Casaţie: la Focşani, potrivit prevederilor Convenţiei de la Paris, ori la Bucureşti, potrivit voinţei oamenilor politici care urmăreau desăvârşirea Unirii.

Presiunea Puterilor Garante a făcut ca întârzierea să nu mai poată fi prelungită, astfel că domnitorul Al. I. Cuza avea să promulge Legea la 12 ianuarie 1861, aceasta fiind publicată în Monitorul Oficial al Ţarii Româneşti nr. 18 din 24 ianuarie 1861, la Bucureşti, şi în Monitorul Oficial al Moldovei nr. 88 din 23 ianuarie 1861, la Iaşi[5] .

Desăvârşirea Unirii avea să se realizeze abia la 24 ianuarie 1862, astfel că numirea membrilor Curţii şi instalarea acesteia aveau sa fie tergiversate, şi, doar la 11 februarie 1862, prin Decretul nr. 82, domnitorul Al. I. Cuza îi numea pe cei 25 de consilieri, iar prin Decretul nr. 83 din 11 februarie 1862 hotăra ca instalarea Curţii de Casaţie să aibă loc la 15 martie 1862.[6]

Pregătirile pentru intrarea în funcţiune aveau să fie perturbate, pentru că, în preajma instalării Curţii de Casaţie şi Justiţie la Bucureşti, un grup de 23 de deputaţi moldoveni a cerut Adunarii Elective ca sediul să fie mutat la laşi, ca o compensaţie pentru faptul că celelalte autorităţi unificate aveau sediile la Bucureşti.

Din fericire propunerea a fost respinsă cu 53 de voturi la 35, astfel că, la 15 martie 1862, la Bucureşti, în sediul fostului Înalt Divan al Ţării Româneşti, avea să fie instalată Curtea de Casaţiune şi Justiţie, membrii acesteia depunând jurământul în faţa domnitorului Al. I. Cuza.

Ca răspuns la discursul minitrului de justiţie C.N. Brăiloiu, primul prim-preşedinte al Curţii de Casaţie şi Justiţie, Vasile Sturdza, fost preşedinte al Consiliului de Miniştri al Moldovei între 17 ianuarie-6 martie 1859, spunea în încheiere: "Să punem dar toate silinţele noastre ca, în curând, să putem auzi că Dreptatea domneşte în România!".

Din păcate, dupa 140 de ani, vicisitudinile istoriei, şi nu numai, ne-au adus şi pe noi, judecătorii de astăzi ai Înaltei Curţi, să afirmăm şi să sperăm acelaşi lucru şi anume, că în curând, îi vom auzi pe cei care au nevoie de protecţia legii spunând: "Dreptatea domneşte în România!".

Referitor la sediul Curţii de Casaţie şi Justiţie mai trebuie amintit că au mai existat două tentative de a fi mutat de la Bucureşti la Iaşi, în 1866 şi 1867, propunerile deputaţilor moldoveni fiind respinse de Adunarea Legiuitoare, dar cu destule emoţii[7] .

După acest început, marcat de numeroase dificultăţi şi de mari eforturi, dar şi de entuziasm şi stăruinţă, istoria Curţii de Casaţie şi de Justiţie a urmat istoria ţării, evoluţia sa fiind jalonată de legile care i-au reglementat organizarea şi funcţionarea, marcate, la rândul lor, de cadrul instutit prin constituţiile adoptate de-a lungul timpului de diferitele forme de guvernământ.

* * * * *

Legea din 12 ianuarie 1861, preluând ideile din prevederile art. 38-41 din Convenţia de la Paris din 7/19 august 1858, stabilea că Înalta Curte avea atribuţii ca Înaltă Curte de Casaţie, putând casa hotărârile definitive ale tuturor instanţelor, iar ca Înaltă Curte de Justiţie, judecând pe miniştri, pe înalţii demnitari şi pe membrii săi, fiind şi instanţă disciplinară pentru magistraţi.

Principala sa misiune a fost aceea de a contribui la unificarea interpretării prevederilor legale şi de a stabili o jurisprudenţă unitară, art. 75 prevăzând că hotărârile Curţii de Casaţie urmau să fie publicate într-o colecţie, Buletinul Curţei de Casaţiune a Principatelor Unite.

Curtea era condusă de un prim-preşedinte şi avea trei secţii, conduse de câte un preşedinte de secţie, fiecare secţie numărând 7 consilieri, în total 25 de membri, funcţiile acestora fiind inamovibile.

Cele trei secţii erau: Secţia I, a reclamaţiilor, Secţia a II-a civilă şi Secţia a III-a criminală, judecătorii fiind repartizaţi pe secţii prin tragere la sorţi.

Membrii Curţii, procurorii şi grefierii erau numiţi de domnitor, restul personalului fiind numit de preşedintele acesteia, cu înştiinţarea Ministerului Dreptăţii.

Deşi legea prevedea pentru membrii Curţii o serie de condiţii de vârstă, cetăţenie, domiciliu şi studii, art. 90 conţinea dispoziţii tranzitorii potrivit cărora, timp de opt ani de la înfiinţare, puteau fi numiţi preşedinţi, membri şi procurori ai acesteia foşti miniştri, foşti preşedinţi ai Înaltei Curţi, Curţii Princiare, ai Curţilor de apel, ai Comisiei Centrale, foşti procurori de la Înalta Curte, de la Curtea Princiara, de la Curţile de apel.

Anexa legii cuprindea statul de funcţii, în care erau trecute şi salariile lunare: primul-preşedinte, 4300 lei/lună, preşedinţii de secţie şi procurorul general câte 4000 lei/lună, iar membrii câte 3700 lei/luna, în timp ce, în epoca respectivă, un ministru sau un consilier de la Consiliul de Stat sau Curtea de Conturi avea un salariu de 2500 lei/luna, ceea ce dovedeşte aprecierea de care se bucurau membrii Curţii de Casaţie şi Justiţie din partea puterii legiuitoare şi a domnitorului[8] .

Pentru judecată, Curtea, în fiecare secţie, se constituia cu 7 membri şi adopta decizii cu cel puţin 5 voturi (glasuri), iar când judeca în Secţii unite, se constituia în complet din cel puţin 16 membri, plus preşedintele, şi pronunţa decizii cu votul a cel puţin 11 judecători.

Fiecare secţie trebuia să aibă cel puţin trei şedinţe pe săptămână, iar Secţiile unite ţineau şedinţe ori de câte ori era nevoie[9] .

Prima modificare a Legii din 1861 a fost adusă prin Legea din 7 august 1864, promulgată prin Decretul nr. 968 şi publicată în Monitorul Oficial al Principatelor Unite Române nr. 174 din 7 august 1864, lege care a suprimat Secţiunea I, a reclamaţiilor, cu consecinţa reducerii unui post de preşedinte de secţie, a 7 posturi de consilieri şi a unui post de procuror.

Prin Legea din 19 august 1864, promulgată prin Decretul nr. 1.032, publicată în Monitorul Oficial al Principatelor Unite Române nr. 184 din 19 august 1864, se stabilea că Înalta Curte era formată din 17 membri, din care un prim-preşedinte şi doi preşedinţi de secţie. Secţia civilă judeca cererile de casaţie în materie civilă, Secţia criminală se pronunţa asupra cererilor în casatie în materie criminală, corecţională şi de simplă poliţie, iar Secţiile unite judecau conflictele de jurisdicţie, de competenţă, caz în care trebuiau să participe cel puţin 12 judecători, plus preşedintele.

* * * * *

Prin Legea din 12 martie 1870, care a rămas în vigoare până la 1 iulie 1905, denumirea secţiilor şi competenţa acestora au fost modificate. Secţia civilă a devenit Secţia întâi, iar Secţia criminală a devenit Secţia a II-a. Secţia I judeca recursurile în materie civilă, iar Sectia a II-a judeca recursurile în materie criminală, corecţională şi de simplă poliţie, precum şi pe cele în materie electorală, de expropriere şi comercială, împotriva hotărârilor Curţii de Conturi ş.a.

* * * * *

La 1 martie 1877, Legea Curţii de Casaţie şi de Justiţie a fost modificată în ceea ce priveşte art. 7-15, referitoare la Grefa Curţii şi la Ministerul Public, care a fost redus la procurorul general şi la un procuror de secţie.

* * * * *

O modificare mai importantă a Legii Curţii de Casaţie şi Justiţie a fost realizată prin Legea din 30 iunie 1905, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 72 din 1 iulie 1905, cand s-a înfiinţat Secţia a III-a, pentru contenciosul administrativ şi comercial[10] , a cărei competenţă era stabilită în art. 5, potrivit căruia Secţiunea a III-a va judeca recursurile în contra hotărârilor date în materie comercială.

Tot ea va judeca recursurile:

• în contra deciziilor Curţii de Conturi;
• în contra deciziilor date în materie de expropriere pentru cauză de utilitate publică;
• în contra deciziilor date în materie de pensii;
• în contra hotărârilor judecătoreşti în materie administrativă sau fiscală, precum şi în materie de contravenţii la legile fiscale, la legile monopolurilor statului şi la legea de urmărire, când prin legile speciale era deschisă calea recursului;
• în contra deciziilor date de consiliile judeţene sau comunale, când se cerea înscrierea în buget a unei datorii certe, lichide şi exigibile;
• în contra deciziilor Curţilor de apel în cazurile prevăzute de art. 6 din Legea pentru organizarea şi administrarea teatrelor în România;
• în contra deciziilor Curţilor de apel în cazurile prevăzute de art. 10 din Legea asupra numelui;
• în contra regulamentelor şi ordonanţelor făcute cu încălcarea legii de către puterea executivă centrală, judeţeană, comunală sau de alte autorităţi publice, în afară de actele de guvernământ;
• privind pe funcţionarii inamovabili, numiţi în mod legal, care ar fi înlocuiţi, mutaţi sau puşi în retragere în contra legii;
• în contra deciziilor şi ordonanţelor prefecţilor, primarilor şi altor autorităţi publice, prin care s-ar viola un drept patrimonial, precum şi contra refuzului acestor autorităţi de a rezolva o cerere relativă la un asemenea drept.

Textul articolului enumera limitativ deciziile şi ordonanţele care puteau fi atacate şi, în final, prevedea ca Secţiunea a III-a judeca şi conflictele de atribuţiuni.

Potrivit prevederilor art. 37 pct. 7 al aceleiaşi legi, cererile în casaţiune date în competenţa Secţiunii a III-a, enumerate la art. 5, nu puteau fi primite decât pentru motivul de exces de putere, necompetenţă, denaturare a actelor şi violare a legii sau a unui regulament, şi numai în cazul când printr-unul din actele enumerate se vătăma un drept al recurentului.

Este evident că legiuitorul de la 1905[11] a urmărit să înfiinţeze şi să dea în competenţa Curţii de Casaţie şi Justiţie un contencios administrativ de anulare, adică un mijloc judecătoresc pentru cercetarea legalităţii actelor administrative şi pentru a hotărî anularea lor, dar şi pentru a păstra sistemul anterior acestei legi.

Astfel, tribunalele ordinare păstrau aceeaşi competenţă de a judeca legalitatea actelor administartive pe cale de excepţie şi de a acorda daune particularilor vătămaţi în drepturile lor, potrivit art. 35 al acestei legi[12] .

Totodată, potrivit prevederilor art. 3, preşedintele Secţiei I avea şi titlul şi atribuţiile de prim-preşedinte al Curţii.

* * * * *

Ulterior, prin legea decretată sub nr. 1.108 din 7 martie 1906, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 270 din 8 martie 1906, a fost modificat art. 3 din Legea Curţii de Casaţie şi Justiţie, în sensul că procurorul general era delegat dintre cei 22 de consilieri ai Curţii, cele 3 secţii fiind formate din câte 7 consilieri, conduse de câte un preşedinte de secţie, preşedintele Secţiei I având şi funcţia şi atribuţiile de prim-preşedinte al Curţii.

* * * * *

Legea din 24 martie 1910, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 288 din 25 martie 1910, a scos din competenţa Secţiei a III-a cauzele din materia contenciosului administrativ, iar prin art. 74 aceste cauze au fost date din nou în competenţa instanţelor de drept comun, fară să se mai recunoască acestora dreptul de a anula actele administrative nelegale.

Cauzele acestei reveniri au fost prezentate în expunerea de motive a legii, unde se afirma că prin Legea din 1905, acordându-se Curţii competenţa şi dreptui de a anula actele administrative, se aducea o atingere brutală principiului separaţiei puterilor în stat[13] .

Este posibil să fi intervenit şi unele motive de ostilitate a oamenilor politici ai vremii, determinate de interese sau de orgolii, care nu puteau accepta ca actele administrative, şi îndeosebi ale miniştrilor, să fie cenzurate de Curtea de Casaţie şi Justiţie, care avea şi posibilitatea legală de a anula pe cele ilegale.

Guvernul care a susţinut această lege în Parlament era condus de Ion I. C. Bratianu, preşedinte al Consiliului de Miniştri, ministru de interne şi ministru ad-interim la externe, ministru de justiţie fiind Toma Stelian. Mandatul acestui guvern a fost exercitat începând cu 4 martie 1909 şi a durat până la 28 decembrie 1910, când au revenit la putere conservatorii, în frunte cu Petre P. Carp, ca preşedinte al Consiliului de Miniştri, la justiţie fiind numit Mihail Cantacuzino.[14]

* * * * *

La puţin timp[15] , prin Legea din 16 februarie 1912, publicată în Monitorul Oficial al Romaniei nr. 252 din 17 februarie 1912, în competenţa Secţiei a III-a au fost redate recursurile acelora care s-ar pretinde vătămaţi în drepturile lor printr-un act administrativ de autoritate, făcut cu încălcarea legii, precum şi recursurile în contra refuzului autorităţilor administrative de a rezolva o cerere relativă la un asemenea drept, fară să se facă deosebirea între drepturi patrimoniale sau nepatrimoniale.

Sistemul creat prin această lege, în materie de contencios administrativ, prezintă unele deosebiri faţă de cel adus de Legea din 1905.

Astfel, pentru a fi înlăturată acuzaţia de neconstituţionalitate care plana asupra Legii din 1905, Curtea nu mai era investită cu dreptul de a anula actul, ci doar de a-l declara nelegal, urmând să ceară autorităţii administrative să-l desfiinţeze sau să-l modifice, în măsura în care vătăma drepturile particularilor.

Aşa după cum am arătat, competenţa Curţii de Casaţie şi Justiţie nu mai era determinată, ca în Legea din 1905, prin metoda enumerativă, ci printr-o exprimare generală. Secţia a III-a era declarată competentă să judece recursurile "acelor ce s-ar pretinde vătămaţi în drepturile lor printr-un act administrativ de autoritate făcut cu călcarea legilor şi regulamentelor, precum şi recursurile în contra refuzului autorităţilor administrative de a rezolva cererea privitoare la un drept".

În concluzie, prin modificările aduse, Legea din 1912 a redat Curţii de Casaţie şi Justiţie competenţa contenciosului administrativ, pe care îl reducea însă la un contencios de constatare a ilegalităţii şi nu de anulare a actului administrativ nelegal.

După cum se va vedea şi în continuare, istoria competenţei Curţii de Casaţie şi Justiţie era în strânsă legătură cu procesul de extindere şi consolidate a contenciosului administrativ, precum şi cu încrederea în probitatea profesională şi imparţialitatea magistraţilor, mai ales a celor de la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ceea ce constituia un ideal şi pentru funcţionarii din administraţia publică[16] .

* * * * *

În urma adoptării unei noi Constituţii în anul 1923, a fost adoptată şi o nouă Lege pentru Curtea de Casaţie şi Justiţie, votată de cele două Camere ale Parlamentului la 19 decembrie 1925 şi publicată în Monitorul Oficial al României nr. 282 din 20 decembrie 1925.

Expunerea de motive prezentată de către ministrul justiţiei, George G. Mârzescu, prezenta cele patru motive care impuseseră modificarea din temelie a legii:

• prevederile art. 98, 99, 103 si 107 ale noii Constituţii[17] ;
• noua Lege de organizare judecătorească;
• noua Lege pentru unificarea unor dispoziţii de procedură comercială şi civilă pentru înlesnirea şi accelerarea judecăţilor;
• necesităţile interne ale organizării şi activităţii Curţii, ce fuseseră prezentate de către primul-preşedinte la începutul anului judecătoresc 1924.

Prin această lege, numărul membrilor Curţii a crescut la 46, din care un prim-preşedinte şi trei preşedinti de secţii, Secţia I având 18 consilieri, iar Secţiile a II-a şi a III-a câte 12 consilieri.

Ministerul Public de pe lângă Curtea de Casaţie era format dintr-un procuror general şi 5 procurori de secţie, care erau inamovabili în aceleaşi condiţii ca şi membrii Curţii.

Legea introducea categoria magistraţilor asistenţi, membri ai ordinului judecătoresc, primul magistrat asistent având gradul de consilier de Curte de apel.

Secţia I avea două complete, iar Secţiile a II-a şi a III-a câte un complet de 7 judecători, luând decizii cu cel puţin 5 voturi şi având cel putin 4 sedinţe pe săptămână, la fiecare complet.

În Secţii unite, Curtea judeca în prezenţa a cel puţin 31 de membri, luând hotărâri cu majoritate absolută.

Prin această lege se dădea în competenţa exclusivă a Curţii de Casaţie şi Justiţie judecarea constituţionalităţii unei legi, dedusă în judecata oricărei jurisdicţii, contenciosul constituţional fiind în competenţa Secţiilor unite[18] .

Ca Inaltă Curte de Justiţie, judeca în Secţiile unite acuzaţiile împotriva miniştrilor, a altor înalţi demnitari prevăzuţi în legi speciale, precum şi împotriva propriilor membri, după ce, în prealabil, Secţia a II-a cerceta admisibilitatea acuzaţiei penale[19] .

Referitor la competenţă, trebuie arătat că, în cauzele de drept privat, Curtea funcţiona ca Înaltă Curte de Casaţie, judecând cererile în contra hotărârilor tribunalelor de primă instanţă nesupuse apelului şi contra hotărârilor desăvârşite pronunţate de instanţele de apel.

De asemenea, Curtea de Casaţie şi Justiţie se pronunţa asupra cererilor de strămutare, asupra conflictelor de jurisdicţie, asupra hotărârilor contrare date de aceeaşi Curte sau de Curţi diferite sau de un tribunal şi o Curte, în aceeaşi cauză, între aceleaşi persoane şi pentru "aceleaşi împrejurări de prigonire".

Pe secţiuni, competenţa Înaltei Curţi era următoarea:

• Secţiunea I judeca recursurile în materie civilă, în afară de cele date celorlalte secţiuni prin lege;
• Secţiunea a II-a judeca recursurile în materie penală şi de executări silite, în materie miniera şi a Codului silvic, contra deciziilor arbitrilor în materie civilă;
• Secţiunea a III-a judeca recursurile în contra hotărârilor arbitrilor şi hotărârilor judecătoreşti date în materie comercială, în contra deciziilor Curţii de Conturi, în contra deciziilor date în materie de expropriere şi de pensii, a hotărârilor şi deciziilor judecătoreşti în materie administrativă şi fiscală, în materie de cotencios administrativ [20] , în cazul conflictelor de atribuţiuni.

Curtea de Casaţie, în Secţiuni unite, la sfârşitul fiecărui an, stabilea care erau propunerile de modificare a legislaţiei şi făcea, în acest sens, o comunicare Ministerului Justiţiei, raportul fiind publicat în Buletinul anual al Curţii.

* * * * *

În perioada următoare, Legea din 1925 a suferit modificări succesive prin următoarele legi: din 1 ianuarie 1929, publicată în Monitorul Oficial nr. 1/1929, din 3 ianuarie 1930, publicată în Monitorul Oficial nr. 3/1930, din 12 iunie 1930, publicată în Monitorul Oficial nr. 125/1930, din 1 ianuarie 1931, publicată în Monitorul Oficial nr. 79/1931, din 25 iulie 1931, publicată în Monitorul Oficial nr. 170/1931, si din 29 martie 1932, prin care s-a realizat şi o republicare în Monitorul Oficial nr. 77/1932, legea intrând în vigoare la 15 aprilie 1932.

Numărul membrilor Curţii de Casaţie şi Justiţie a fost mărit la 54, din care un prim-preşedinte şi trei preşedinţi de secţie, iar numărul procurorilor de secţie a crescut la 6, în timp ce al magistraţilor-asistenţi a fost stabilit la 55.

De asemenea, s-a format un al doilea complet şi la Secţia a III-a, toate completele urmând să aibă cel puţin patru şedinţe pe săptămână, în timp ce Secţiile unite se întâlneau ori de câte ori era nevoie.

În situaţiile în care o secţie considera că se impunea să se revină asupra jurisprudenţei stabilite în decursul a 5 ani anteriori judecării recursului respectiv, cauza se judeca în completul cerut pentru divergenţe, de 11 judecători, hotărârea putând fi luată cu votul a cel puţin 7 membri.

În competenţa Secţiei I au fost date şi cauzele în materie de contencios electoral, iar termenele de recurs au fost reduse la 30 de zile libere de la comunicarea hotărârii, în orice materie, recursul trebuind să fie motivat prin însăşi cererea prin care era declarat.

* * * * *

Până în anul 1939, Legea Curţii de Casaţie şi de Justiţie a suferit mai multe modificări, prin legile care au fost publicate în Monitorul Oficial nr. 150 din 3 iulie l934, în Monitorul Oficial nr. 77 din 1 aprilie 1936, în Monitorul Oficial nr. 67 din 22 martie 1937, în Monitorul Oficial nr. 142 din 24 iunie 1938, în Monitorul Oficial nr. 122 din 30 mai 1939, în Monitorul Oficial nr. 159 din 13 iulie 1939 şi în Monitorul Oficial nr. 212 din 14 septembrie 1939, când a fost republicată în întregime, în baza Decretului-lege nr. 3.319 din 5 septembrie 1939.

În această ultimă formă se prevedea în continuare că, pe întregul teritoriu al României, exista o singură Curte de Casaţie şi de Justiţie şi că, în cauzele prevăzute în lege, Curtea era constituită ca Înaltă Curte de Justiţie, în Secţiuni unite.

A fost înfiinţată o a patra secţie [21] , competenţa acestora fiind stabilită astfel:

• Secţia I judeca recursurile în materie civilă şi toate recursurile a căror materie nu era atribuită altor secţii;
• Secţia a II-a judeca recursurile în materie penală care nu erau în competenţa Curţilor de apel şi tribunalelor, precum şi recursurile împotriva hotărârilor tribunalelor militare şi în materie silvică şi vamală;
• Secţia a III-a judeca recursurile în materie comercială, a contractelor colective de muncă, legislaţie minieră şi consolidări petrolifere, împotriva hotărârilor pronunţate de arbitri în orice materie;
• Secţia a IV-a judeca recursurile în materie de contencios administrativ, expropriere, în materie administrativă, fiscală şi de pensii, precum şi conflictele de competenţă.

Mai trebuie menţionat că Secţiile unite îşi păstrau competenţele de a judeca în materia constituţionalităţii legilor (art. 29 în Legea din 1925 şi art. 145 în Legea din 1939), prerogativă care făcea din Curtea de Casaţie şi Justiţie una din cele mai importante instituţii ale statului şi constituia un titlu de glorie pentru dreptul românesc.

Numărul consilieritor a crescut la 64, iar cel al procurorilor de secţie la 10. Completele erau formate din 6 judecători, iar hotărârile se luau cu cel puţin 4 voturi, completele de divergenţă fiind formate din 11 membri, hotărârile fiind luate în acest caz cu cel puţin 7 voturi. La sedinţele Secţiilor unite trebuia să participe cel puţin 33 de membri, hotărârile fiind luate cu majoritate absoluta.

Prin art. 50 din Constituţia din 1938, a lui Carol al ll-lea, s-a acordat Curţii de Casaţie şi Justiţie prerogativa de a valida alegerile pentru ambele Adunări şi de a verifica mandatele membrilor aparţinând fiecăreia dintre ele.

Totodată, în lege se păstra prevederea potrivit căreia Secţiile unite luau act de viciile de legislaţie şi neajunsurile constatate în cursul anului, pe care le comunicau ministrului justiţiei, ca membru al guvernului ce avea drept de initiaţive legislative.

De asemenea, se prevedea că la solemnităţile publice, primul preşedinte, procurorul general şi preşedinţii de secţie ai Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie ocupau locuri imediat după guvern.

* * * * *

Până în anul 1947, Legea Curţii de Casaţie şi de Justiţie a suferit mai multe modificări şi completări[22] , cele mai importante fiind aduse prin Legea nr. 63/1945, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 25 din 1 februarie 1945.

Numărul secţiilor a fost redus la trei, iar cel al consilieritor la 51, fiecare secţie având câte 17 consilieri, la care se adăugau preşedinţii de secţie şi primul preşedinte[23] .

Ministerul Public de pe lângă Curtea de Casaţie era reprezentat de procurorul general şi 8 procurori de secţii. Magistraţii-asistenţi au fost reduşi la 41, faţă de 45 cât fuseseră anterior.

Completele au fost mărite de la 6 la 7 judecători, iar hotărârile se luau cu cel putin 5 voturi.

Competenţa pe secţiuni era următoarea:

• Secţia I judeca toate recursurile în materie de drept privat, în afară de cele date în competenţa celorlalte secţii;
• Secţia a II-a judeca recursurile în materie penală, vamală şi silvică, în contra hotărârilor instanţelor militare;
• Secţia a III-a judeca recursurile în materie de contencios administrativ şi de expropriere, în materie administrativă şi fiscală, în materie de pensii, de naţionalitate, în materie miniera şi consolidari petrolifere, în materie de legislaţia muncii, în materia deciziilor Curţii de Conturi şi în cazul conflictelor de atribuţii.

* * * * *

Dacă modificarile anterioare prevesteau numai diminuarea atribuţiilor şi rolului Curţii de Casaţie şi Justiţie, anul 1948 a marcat începutul declinului şi pierderii statutului de instituţie fundamentală a statului, rolul său fiind limitat la acela de cel mai înalt tribunal din ţară, dar şi al declinului puterii judecătoreşti, în general[24] .

Astfel, organizarea şi funcţionarea Curţii de Casaţie şi Justiţie s-a facut prin Legea nr. 341/1947 pentru organizarea judecătorească, publicată în Monitorul Oficial al România, Partea I A, nr. 282 din 5 decembrie 1947, Înalta Curte pierzând privilegiul de a avea o lege proprie de organizare şi funcţionare [25] .

Numărul secţiilor a fost redus la două, fiecare având câte 18 consilieri [26] , completele formându-se din 4 judecători, iar în caz de divergenţă din 7. Secţiile unite judecau cu cel puţin 21 membri, totdeauna în număr fără soţ, hotărârile fiind luate cu majoritatea absolută a voturilor.

Deciziile luate erau semnate, în toate cazurile, de toţi membrii completului, fără menţionarea opiniei minoritaţii. Competenţa celor două secţii era următoarea:

• Secţia de drept public judeca conflictele de atribuţiuni, precum şi recursurile în materie penală, administrativă, fiscală şi vamală, în materie silvică, în materie de contencios administrativ, în materie de expropriere şi de cetăţenie, în contra deciziilor Curţii de Conturi şi împotriva hotărârilor instanţelor militare. În ceea ce priveşte recursurile în materie de pensii şi de contencios administrativ, se prevedea că acestea vor fi judecate de complete speciale şi permanente;

• Secţia de drept privat judeca toate celelalte recursuri care nu erau date în, competentenţa altor instanţe.

Ca Înaltă Curte de Justiţie, judeca în Secţiile unite acuzaţiile împotriva miniştrilor, înalţilor prelaţi şi înalţilor demnitari sau magistraţi, în condiţiile prevăzute de lege.

Numărul magistraţilor-asistenţi a fost redus la 25, iar al procurorilor la 7, plus procurorul general.

* * * * *

Ca urmare a adoptării Constituţiei din anul 1948, a fost emis Decretul nr. 132/1949 pentru organizarea judecătorească, al prezidiului Marii Adunari Naţionale a R.P.R., publicat în Buletinul Oficial al R.P.R., Partea I, nr. 15 din 2 aprilie 1949, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie fiind numită în continuare Curtea Supremă [27] .

Organizarea şi funcţionarea Curţii Supreme "era expediată" pe parcursul a opt articole ale capitolului IV (în legea precedentă îi fuseseră rezervate 9 articole ale capitolului V). Numărul consilierilor [28] a fost redus la 28, împărţiţi în două secţii: Secţia penală, care judeca recursurile în materie vamală, în materie silvică, împotriva hotărârilor instanţelor militare şi recursurile penale, şi Secţia civilă care judeca toate celelalte recursuri.

Curtea Supremă judeca în complet de 5 membri sau de 9 în caz de schimbare a jurisprudenţei, iar Secţiile unite judecau cu cel putin 21 de membri [29] .

Primul-preşedinte dobândea atribuţia de a sesiza Curtea Supremă cu cerere de îndreptare în cazul hotărârilor definitive şi irevocabile, contrare legii sau vădit nedrepte [30] .

La 19 iunie 1952 în Buletinul Oficial al R.P.R., Partea I, nr. 31, era publicată Legea nr. 5/1952 pentru organizarea judecătorească, votată la 8 iunie 1952, în unanimitate, de Marea Adunare Naţională. Este legea prin care a fost suprimat al treilea grad de jurisdicţie, cel al Curţilor de apel, iar Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care devenise prin reglementările anterioare Curtea Supremă, devenea Tribunalul Suprem, titulatură ce avea să dăinuiasca aproape patru decenii.

Astfel, se prevedea că în Republica Populară Română există un singur Tribunal Suprem, cu sediul în Capitală, condus de un preşedinte, ajutat de unul sau mai multi preşedinţi adjuncţi, şi că acesta avea 3 colegii: Colegiul civil, Colegiul penal şi Colegiul militar, care aveau câte un preşedinte şi numărul de judecători necesari.

Numirea preşedintelui, preşedinţilor adjuncţi, a preşedinţilor de colegii şi a judecătorilor se făcea de către prezidiul Marii Adunări Naţionale [31] , la propunerea Guvernului, în urma raportului ministrului justiţiei, iar în cazul preşedintelui colegiului militar şi al judecătorilor acestui colegiu, raportul era întocmit în comun cu ministrul forţelor armate [32] .

Tribunalul Suprem era instanţa de recurs pentru hotărârile pronunţate în fond de tribunalele regionale, de tribunalele militare ale regiunilor militare şi Marinei Militare, de tribunalele militare teritoriale, precum şi de Tribunalul Capitalei.

Totodată, Tribunalul Suprem judeca în fond cauzele date prin lege în competenţa sa.

Pe de altă parte, Tribunalul Suprem supraveghea activitatea judiciară a instanţelor prin judecarea cererilor de îndreptare şi prin îndrumările pe care le dădea prin deciziile ce erau adoptate de plenul Tribunalului Suprem, în prezenţa ministrului justiţiei şi cu participarea procurorului general.

* * * * *

După adoptarea Constituţiei din 1965, a fost adoptată şi o nouă lege pentru organizarea judecătorească, Legea nr. 58/1968, publicată în Buletinul Oficial al R.S.R., Partea I, nr. 169 din 27 decembrie 1968, care fusese votată la 26 decembrie 1968, cu unanimitate de voturi, de către Marea Adunare Naţională, lege care a rămas în vigoare, cu unele modificări, până la intrarea în vigoare a Legii nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească.

Potrivit Legii nr. 58/1968, instanţele judecătoreşti erau judecătoriile, tribunalele şi Tribunalul Suprem, care era ales de Marea Adunare Naţională, pentru un mandat egal cu durata legislaturii, iar între sesiuni Consiliul de Stat putea numi şi revoca preşedintele, vicepreşedinţii şi pe ceilalţi membri ai Tribunalului Suprem.

Acesta avea în continuare trei secţii: civilă, penală şi militară, vicepreşedinţii având atribuţia de a conduce fiecare câte o secţie.

Atribuţiile sale constau în:

• exercitarea controlului general asupra activităţii de judecată a tribunalelor şi judecatoriilor, prin judecarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunţate în primă instanţă de tribunale şi a recursurilor extraordinare declarate împotriva hotărârilor definitive de ministrul justiţiei sau de procurorul general;
• emiterea deciziilor de îndrumare, în vederea aplicării unitare a legilor în activitatea de judecată;
• judecarea în primă instanţă a cauzelor date prin lege în competenţa, precum şi a altor cereri prevazute de lege.

Secţiile Tribunalului Suprem judecau în complet format din 3 judecători, iar recursul şi, respectiv, recursul extraordinar împotriva propriilor hotărâri, erau judecate în complet de 7 judecători.

Recursul extraordinar împotriva hotărârilor pronunţate de completul de 7 judecători, ca şi deciziile de îndrumare erau de competenţa Plenului Tribunalului Suprem, la şedinţele căruia trebuiau să participe toţi membrii tribunalului.

Deciziile de îndrumare erau supuse controlului Marii Adunări Naţionale, iar în intervalul dintre sesiuni, controlului Consiliului de Stat, cărora preşedintele Tribunalului Suprem era obligat să le prezinte dări de seamă cu privire la activitatea tribunalului, propuneri cu caracter legislativ şi propuneri de interpretare a legilor în vigoare [33] .

De menţionat că prin această lege a fost reintrodusă ţinuta vestimentară obligatorie pentru şedinţele de judecată, excepţie făcând judecătorii şi procurorii militari, care păstrau uniforma militară corespunzatoare gradului.

* * * * *

După Revoluţia din Decembrie 1989 şi revenirea României în rândul ţărilor cu tradiţii democratice, a fost adoptată Constituţia din 1991, intrată în vigoare la 8 decembrie 1991, în urma aprobării ei prin referendum, care a abrogat Constituţia din 1965, cu toate consecinţele.

Una din acestea a fost o noua reglementare a puterii judecătoreşti, ca autoritate publică distinctă în cadrul puterilor statului, reaşezate constituţional pe principiul separaţiei, care nu exclude însă colaborarea şi controlul reciproc [34] .

Prin art. 125 din Constituţie s-a prevazut în mod expres că, în România, justiţia se realizează prin Curtea Supremă de Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti, fiind abandonată titulatura dar, din nefericire, nu şi ideea de tribunal suprem, astfel că nu s-a revenit nici la denumirea şi nici la principiile tradiţionale ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, instituţie fundamentală a statului şi, totodata, Instanţa Supremă a instanţelor judecătoreşti din România.

Tributară aceloraşi jumătăţi de măsură, Constituţia din 1991 a acordat inamovibilitate judecătorilor de la instanţele inferioare, dar a limitat la 6 ani mandatul judecătorilor de la Curtea Supremă de Justiţie, ceea ce se dovedeşte, în realitate, un atentat grav la independenţa acestora, în special, şi al justiţiei, în general, fiind greu de presupus că independenţa unui judecator poate depăşi dorinţa acestuia de a fi reinvestit în funcţie de către preşedintele ţării, la propunerea pe care Consiliul Superior al Magistraturii (autoritate aleasă de Parlament) o poate face numai la recomandarea ministrului justiţiei, totdeauna exponent al puterii politice.

* * * * *

Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 197 din 13 august 1992, preluând principiile constituţionale, a statuat că, în România, instanţele judecătoreşti sunt: judecătoriile, tribunalele, Curţile de apel şi Curtea Supremă de Justiţie, prevăzându-se că organizarea şi funcţionarea acesteia vor fi reglementate prin lege separată.

Acest lucru s-a realizat prin Legea nr. 56/1993 a Curţii Supreme de Justiţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 159 din 13 iulie 1993, adoptată de Camera Deputaţilor şi de Senat la 30 iunie 1993 ca lege organică, potrivit prevederilor art. 74 alin. (1) din Constituţia României.

Legea prevede că Instanţa Supremă are atribuţia de a judeca recursurile împotriva hotărârilor Curţilor de apel şi a altor hotărâri stabilite de lege, precum şi de a judeca recursurile în anulare şi recursurile în interesul legii. Totodată, are competenţa de a judeca în fond în cazurile prevazute de lege.

Prin legea amintită, Curtea Supremă de Justiţie nu redobândea prerogativa de a judeca în materia constituţionalităţii legilor, dar i se acorda posibilitatea de a sesiza Curtea Constituţională în această materie, înainte de promulgarea legilor.

De asemenea, în materie electorală, Curtea Supremă de Justiţie nu redobândea competenţa în ceea ce priveşte validarea alegerilor parlamentare [35] sau a mandatelor de senator şi deputaţi. Prin Legea nr. 68/1992 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi Senatului s-a stabilit că cei 7 judecători care fac parte din Biroul Electoral Central sunt desemnaţi prin tragere la sorţi dintre judecătorii Curţii Supreme de Justiţie, aceasta fiind realizată de preşedintele Curţii. Completat cu 16 reprezentanţi ai partidelor şi formaţiunilor politice, Biroul Electoral Central, condus de un preşedinte ales dintre şi de cei 7 judecători ai Curţii Supreme de Justiţie, are atribuţiile reglementate de Legea nr. 68/1992, cu modificările ulterioare.

În ceea ce priveşte secţiile, iniţial au fost prevăzute 5: civilă, penală, comercială, de contencios administrativ şi militară. Fiecare secţie avea competenţa proprie şi era condusă de un preşedinte [36] . Pe lângă un număr maxim de 80 de judecători, Curtea are un preşedinte şi un vicepreşedinte ce asigură conducerea administrativă care, împreună cu preşedinţii de secţie, formează Colegiul permanent.

Potrivit legii, preşedintele, vicepreşedintele, preşedinţii de secţii şi judecătorii sunt demnitari de stat şi inamovibili, dar numai pe durata mandatului.

Competenţa secţiilor Curţii Supreme de Justiţie este următoarea:

• Secţia civilă judecă recursurile în materie civilă, în afară de cele date prin lege în competenţa altor secţii, precum şi recursurile în contra hotărârilor în litigii de muncă şi în orice alte cauze privind alte materii care nu au fost date în competenţa altor secţii;
• Secţia penală judecă recursurile în materie penală, inclusiv contra hotărârilor pronunţate în materie penală de instanţele militare;
• Secţia comercială judecă recursurile contra hotărârilor pronunţate în materie comercială, în cazurile determinate de lege;
• Secţia de contencios administrativ judecă recursurile în materie de contencios administrativ, în cazurile determinate de lege, în materie de expropriere şi în materie fiscală.

Completul de 9 judecători judecă recursurile în cauzele judecate în primă instanţă de Curţii Supreme de Justiţie şi recursul în anulare în cazul în care secţiile Curţii au pronunţat sentinţe rămase definitive prin nerecurare ori decizii în soluţionarea recursurilor ordinare.

Secţiile unite au competenţa să judece recursurile în anulare în cauzele în care completul de 9 judecători a soluţionat recursul ordinar şi recursurile în interesul legii, precum şi să soluţioneze sesizările privind schimbarea jurisprudenţei Curţii şi să sesizeze Curtea Constituţională pentru controlul constituţionalităţii legilor, înainte de promulgare.

În prima instanţă, Curtea Supremă de Justiţie judecă procesele penale şi alte cauze privind pe:

• senatorii, deputaţi şi membrii guvernului [37] ;
• mareşali, amirali şi generali;
• judecătorii şi magistraţii-asistenţi proprii, judecătorii de la Curţile de apel, inclusiv cea militară, precum şi procuroni de pe lângă aceste instanţe;
• judecătorii Curţii Constituţionale;
• membrii Curţii de Conturi, judecătorii, procurorii şi controlorii financiari ai acesteia;
• preşedintele Consiliului Legislativ;
• şefii cultelor religioase şi ceilalţi membri ai Înaltului Cler;
• alte cauze prevăzute de lege.

În titlul V, legea are dispoziţii referitoare la activitatea Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie [38] .

Mai trebuie menţionat că preşedintele Curţii prezidează Consiliul Superior al Magistraturii când acesta funcţionează drept Consiliu de disciplină al judecătorilor, precum şi faptul că Secţiile unite, la sfârşitul fiecărui an, stabilesc cazurile în care se impun îmbunătăţirea legislaţiei şi le comunică ministrului justiţiei care, ca membru al guvernului, are iniţiativă legislativă.

Pentru reglementarea în detaliu a organizării şi funcţionării sale, Curtea Supremă de Justiţie, în Secţii Unite, a adoptat Regulamentul din 18 ianuarie 1999, publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 10 din 18 ianuarie 1999.

Analiza mai amanunţită a actualelor reglementări privind organizarea şi funcţionarea Curţii Supreme de Justiţie excede cadrului şi intenţiilor prezentei lucrări, astfel că ne rezervăm pentru o astfel de analiză pentru momentul favorabil pe care ni-l va oferi dezbaterile privind o noua lege.

 

6 iulie 2011

* * * * *

[1] Platon, Opere V, Republica, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1986.

[2] Regulamentul organic al Moldovei stabilea în secţiunea a VIII-a, art. 362-366, că Divanul Domnesc era instanţa cea mai înaltă (v. pag. 181, Emanuel Albu, De la Înalta Curte de Casaţie la Curtea Supremă de Justiţie, Regia Autonomă Monitorul Oficial, Bucureşti, 2001).
- Regulamentul organic al Valahiei, în secţiunea a VI-a, art. 319-330, se referea la Înaltul Divan ca la cea mai înaltă istanţă din principat, format din 6 judecători şi un preşedinte, marele ban (v. pag. 179, Emanuel Albu, op. cit.).
- Art. 91 din Legea Curţei de Casaţiune şi de Justiţie din 1861 prevedea că, la data înfiinţării sale, se vor desfiinţa Înalta Curte şi Divanul Domnesc, iar funcţiile lor vor înceta (v. pag. 46, Emanuel Albu, op. cit.).

[3] La pag.371, Emanuel Albu, op. cit., este prezentată în facsimil adresa care a însoţit proiectul legii la Camera Legislativă din Bucureşti, cu semnătura lui Al.I.Cuza şi contrasemnătura ministrului ad-interim la Departamentul justiţiei, Gheorghe Cretzeanu, în Guvernul de la Bucureşti (este vorba de Guvernul Ion Ghica, care a avut mandat de la 11 octombrie 1859 la 28 mai 1860, în care Vasile Alecsandri a fost ministru de externe).

[4] Proiectul legii a fost susţinut în faţa Camerei Legislative din Bucureşti de Raportul Comisiei ad-hoc de analiză şi prezentare a acestuia, prezidată de Constantin Bosianu, decan al Facultăţii de Drept şi, apoi, consilier la Curtea de Casaţie şi Justiţie.

[5] În Monitorul Oficial al Moldovei textul legii a fost publicat cu caractere chirilice şi am considerat necesar să redăm în facsimil fragmente din acesta la pag 367. În Monitorul Oficial al Ţării Româneşti textul legii a fost publicat cu caractere latine şi este reprodus parţial la pag. 369.

[6] Cele două decrete (ordonanţe) sunt reproduse la pag. 381 şi, respectiv , la pag. 382, Emanuel Albu, op. cit..

[7] Amănunte în legătură cu aceste aspecte sunt relatate de Andrei Rădulescu în cele două comunicări făcute în 1933 şi 1943, aflate la Academia Romană în Memoriile Secţiunii istorice, seria a III-a, tomurile XIV si XXV.

[8] În sprijinul acestei afirmaţii am considerat necesar să includem în lucrare, la pag. 383, Programul pentru Ziua de Anul Nou 1864, în care era stabilită ordinea prezentării autorităţilor publice în Sala tronului domnesc, Curtea de Casaţie situându-se după Înaltul Cler şi Adunarea Legiuitoare şi înaintea tuturor ministerelor.

[9] Pentru şedinţele de judecată, judecătorii şi procurorii aveau uniforme diferite, după cum Curtea judeca în sedinţe ordinare sau în Secţii unite. Separat, pentru ocazii oficiale, exista o uniformă de ceremonii. În toate cazurile, uniformele preşedinţilor de secţii şi ale primului-preşedinte aveau elemente ornamentale care îi distingeau de ceilaiţi judecători.

[10] Legea din 11 februarie 1864 a infiinţat Consiliul de Slat, cu atribuţii de a judeca, în materie de contencios administrativ, litigiile care puteau apărea între stat şi particulari. Prin art. 131 din Constituţia din 1866, Consiliul de Stat a fost desfiinţat, iar Legea din 12 iulie 1866, care a împarţit atribuţiile acestuia, a stabilit că afacerile de natura contenciosului administrativ trec în competenţa tribunalelor ordinare. Totuşi, instanţele s-au considerat competente şi au judecat în privinţa actelor de gestiune, dar au refuzat să anuleze actele administrative de autoritate, cu motivarea că o asemenea anulare ar constitui o imixtiune în atribuţiile altei puteri. În astfel de situaţii, particularul vătămat în drepturile sale putea să se apere pe calea excepţiei de ilegalitate, ceea ce nu constituia o apărare deplină a drepturilor cetăţenilor.

[11] În anul 1904, G. Gr. Cantacuzino, şeful Partidului Conservator, a format o comisie (S. Neniţescu, Barbu Catargiu, Paul Negulescu, Paul Greceanu şi Mihail Rabtivan), care s-a ocupat de realizarea proiectului de lege care a fost prezentat în 1905 de ministrul justiţiei, Al. Bădărău, şi susţinut în faţa Parlamentului, şi care avea să devină Legea din 1 iulie 1905 de modificare a Legii Curţii de Casaţie şi Justiţie.

[12] Constantin G. Rarincescu, Contenciosul administrativ român, ediţia a doua, Editura Universală ALCALAY, Bucureşti, 1936, pag. 73 şi urm.

[13] Expunerea de motive este, în bună parte, un adevărat rechizitoriu făcut Legii din 1905 şi ideii de contencios administrativ de anulare.

[14] Stelian Neagoe, Istoria guvernelor României, de la începuturi - 1859 până în zilele noastre - 1999, Editura Machiavelli, Bucureşti, 1999, pag. 75

[15] De această dată, Expunerea de motive, prezentată de ministrul de justiţie Mihail Cantacuzino, a fost o pledoarie şi un adevărat studiu privind contenciosul administrativ.

[16] Acest ideal îl făcea pe ministrul de interne, Vasile Lascăr, să afirme că ar dori ca administraţia publică să devină o a doua magistratură a ţării (Alexandru Negoiţă, Drept administrativ, Editura SYLVI, Bucureşti, 1998, pag. 220).

[17] Art. 98 din Constituţie a reglementat prerogativa ambelor Adunări şi a Regelui de a cere urmărirea miniştrilor şi de a-i trimite înaintea Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie care, în Secţiuni unite, era în drept să-i judece, potrivit Legii responsabilităţii ministeriale.
Art. 99 prevedea ca orice parte vătămată de un decret sau o dispoziţie semnată sau contrasemnată de un ministru, care viola un text al Constituţiei sau al unei legi, putea cere statului despagubiri pentru prejudiciul suferit.
Art. 103 a prevăzut ca Înalta Curte, în Secţii unite, avea dreptul să judece constituţionalitatea legilor şi să declare inaplicabile pe cele care erau contrare prevederilor Constituţiei.
Art. 107 prevedea, pe de o parte, că autorităţi speciale de orice fel, cu atribuţii de contencios administrativ nu se puteau înfiinţa şi că, pe de altă parte, contenciosul administrativ era de competenţa puterii judecătoreşti, potrivit unei legi speciale.

[18] Art. 29 dezvoltă prevederile art. 103 din Constituţia din 1923,contenciosul constituţional fiind dat în competenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ceea ce a marcat începutul perioadei de apogeu al acesteia ca instituţie fundamentală a statului şi ca autoritate supremă a puterii judecătoreşti.

[19] Art. 58 şi urm. preluau şi dezvoltau, în bună parte, prevederile art. 98 din Constituţia din 1923, referitoare la cazurile în care Curtea acţiona ca Înaltă Curte de Justiţie.

[20] În ceea ce priveşte contenciosul administrativ, potrivit art. 11 din Legea pentru contenciosul administrativ, votată de cele două Adunari în şedinţele din 19 decembrie 1925 şi publicată în Monitorul Oficial nr. 284 din 23 decembrie 1925, Curtea de Casaţie judeca recursurile împotriva deciziilor Curţilor de apel, care erau suspensive de executare, fără nici o cauţiune.
În consecinţă, Constituţia din 1923 a luat contenciosul administrativ din competenţa exclusivă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, ceea ce însemna şi o despărţire de tradiţia potrivit căreia dispoziţiile referitoare la contenciosul administrativ erau cuprinse în legea Înaltei Curţi. Constituţia din 1923 a făcut necesară adoptarea unei legi speciale pentru contenciosul administrativ, care a fost păstrat în competenţa puterii judecătoreşti până în anul 1948, când legea a fost abrogată, sistemul respectiv fiind considerat incompatibil cu filozofia politico-juridică a regimului comunist (Alexandru Negoiţă, op.cit., pag. 221).

[21] In ReferatuI către Consiliul de Miniştri, ministrul justiţiei, Victor lamandi, arată că menirea principală a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie era să asigure colectivităţii, fără prejudicii provocate de întârzieri nesfârşite, împărţirea la timp a Justiţiei, ceea ce nu se putea realiza în condiţiile unei instanţe supraaglomerate de lucrări, "cu magistraţi care muncesc peste puterile lor, funcţionând la câte două complete în aceeaşi zi şi cu procese fără număr care se amână din oficiu din lipsă de timp...". Ministrul iustiţiei spera ca, prin înfiinţarea Secţei a IV-a, celelalte secţii ale Curţii să se descongestioneze de numarul imens al "afacerilor pendinte înaintea lor de ani de zile").

[22] Este vorba de: Decretul nr. 1.157 din 24 aprilie 1941 pentru modificarea unor articole din Legea privind Curtea de Casaţie şi de Justiţie, publicat în Monitorul Oficial nr. 100 din 30 aprilie 1941; Decretul nr. 3.065 din 6 septembrie 1940 pentru reglementarea jurământului la Curtea de Casaţie şi de Justiţie, publicat în Monitorul Oficial nr. 206 bis din 6 septembrie 1940; Legea nr. 307/1945 pentru modificarea unor dispoziţii din Legea privind Curtea de Casaţie şi de Justiţie, publicată în Monitorul Oficial nr. 93 din 21 aprilie 1945; Legea nr. 420/1945 pentru modificarea art. 21 alin. 2 din Legea privind Curtea de Casaţie şi de Justiţie, publicată în Monitorul Oficial nr. 121 din 31 mai 1945.

[23] În raportul adresat regelui, ministrul de Justiţie, Lucreţiu Pătrăşcanu, motiva că reducerea numărului de judecători la Curtea de Casaţie se impunea, întrucât instanţele supreme din majoritatea ţărilor aveau un număr mai mic şi pentru că era necesar ca, la fiecare secţie, să existe un singur complet în vederea prevenirii adoptării unor soluţii diverse în cauze similare.

[24] Prin Decretul nr. 297/1948, publicat în Monitorul Oficial nr. 252 din 29 octombrie 1948, la Bucureşti, Iaşi şi Cluj se înfiinţau trei şcoli juridice cu durata de şcolarizare de un an, ce au fost urmate şi absolvite de elevi care se înscriau pe baza recomandării consiliilor sindicale judeţene, aprobate de Ministerul Justiţiei. La terminarea "studiilor", elevii "treceau" un examen, iar diploma de absolvire le dădea dreptul să fie numiţi în magistratură, Parchet sau în orice în alte funcţii juridice.
Prin Decretul nr. 370/1932, publicat în Buletinul Oficial nr. 3 din 6 octombrie 1952, pentru pregătirea judecătorilor şi procurorilor a fost înfiinţată în Bucureşti Şcoala juridică de pe lângă Ministerul Justiţiei, cu durata de 2 ani, care putea fi frecventată de muncitori şi ţărani, cu vârste cuprinse între 24 şi 38 ani, care aveau 4 clase elementare minimum şi maximum 4 clase secundare. Pe durata cursurilor, elevii erau scoşi din producţie şi aveau dreptul să primească salariul tarifar. La absolvire, elevii susţineau un examen şi obţineau un certificat care le permitea să ocupe funcţii de judecători sau procurori.

[25] Legea nr. 341/1947 a fost modificată la puţin timp prin Decretul nr. 1/1948 publicat în Monitorul Oficial nr 95 din 22 aprilie 1948, care aducea urmatoarele noutaţi:
- Curtea de Casaţie şi Justiţie devenea Curtea Supremă;
- consilierii Curţii de Casaţie şi Justiţie deveneau membri ai Curţii Supreme;
- primul-preşedinte, preşedinţii de secţii şi membrii Curţii Supreme erau numiţi de Prezidiul M.A.N., la proptinerea-rnului, cu recomandarea ministrului justiţiei;
- competenţa Secţiei penale era de a judeca recursurile penale, precum şi recursurile în materie vamală, de expropriere pen tilitate publica, în materia Codului silvic, în materie de ceăţenie, dar şi recursurile împotriva hotărârilor date de instanţele militare în cazurile prevazute de lege;
- Secţia civilă judeca toate celelalte recursuri care nu erau date în competenţa altor instanţe;
- se prevedea ca, pentru aplicarea prevederilor art. 90 din Constituţie, primul preşedinte sau procurorul general, în ter un an de la data când hotărârea ramanea definitivă şi irevocabilă, puteau sesiza Curtea Supremă cu recurs extraordinar;
- tranzitoriu, se prevedea că afacerile în curs la Secţia de drept public erau preluate de Secţia penală, iar afacerile în curs la Secţia de drept privat erau preluate de Secţia civilă.

[26] Până la 30 decembrie 1947, judecătorii erau numiţi prin decret regal. Prin Legea nr. 363 din 30 decembrie 1947, publicată în Monitorul Oficial nr. 300 bis din 30 decembrie 1947, Adunarea Deputaţilor a luat act de abdicarea regelui Mihai I, precizând că prerogativele sale executive erau preluate de Prezidiul R.P.R.
- Potrivit prevederilor Decretului nr. 3 din 8 ianuarie 1948 privind fixarea atribuţiilor Prezidiului R.P.R., publicat în Monitorul Oficial nr. 7 din 9 ianuarie 1948, acesta, între alte atribuţii, o avea şi pe aceea de a numi şi confirma în funcţii potrivit legii.

[27] Prin Decretul nr. 434/1949 au fost modificate art. 21 şi 27 din Decretul nr. 132 din 2 aprilie 1949 pentru organizarea judecătorească. Numărul consilierilor Curţii a fost stabilit la 30, primul-preşedinte fiind ajutat de doi consilieri pentru îndeplinirea atribuţiilor legate de sesizarea Curţii Supreme cu cereri de îndreptare făcute împotriva hotărârilor sau actelor judecătoreşti definitive şi irevocabile, în exercitarea dreptului de supraveghere prevăzut la art. 90 din Constituţia R.P.R. din 1948.

[28] Potrivit art. 89 din Constituţia din anul 1948, primul-preşedinte, preşedinţii şi membrii Curţii Supreme erau numiţi de prezidiul Marii Adunări Naţonale a R.P.R., la propunerea guvernului, după recomandarea ministrului justiţiei, prevedere preluată în art. 67 din Decretul nr. 132/1949, prevederi inserate pentru prima oară în Decretul nr. 1/1948 care modificase şi completase Legea nr. 341/1948.

[29] Procurorii nu mai apăreau pe lângă Instanţa Supremă. Constituţia din 1948, păstrând terminologia, prevedea că Parchetul se compunea din procurorul general al R.P.R. şi mai mulţi procurori, modul de organizare, atribuţiile şi funcţionarea acestuia urmând să fie reglementate printr-o lege specială.
În toată perioada comunistă, Parchetul a avut privilegiul unor legi proprii de organizare şi funcţionare (Decretul nr. 2 din 22 aprilie 1948 pentru organizarea Parchetului, Legea nr. 6/1952 pentru organizarea Procuraturii R.P.R. şi Legea nr. 60/1968 pentru organizarea Procuraturii R.S.R.).

[30] În condiţile art. 90 din Constituţia din anul 1948, Curtea Supremă avea o nouă atribuţie, aceea de a supraveghea activitatea judiciară a instanţelor şi organelor judiciare.

[31] Începând cu Legea nr. 363/1947 şi continând cu Constituţiile din 1948, 1952 si 1963, până în anul 1974, România cunoaşte instituţia şefului de stat colegial: Prezidiul R.P.R., Prezidiul Marii Adunări Naţionale şi, respectiv, Consiliul de Stat (Ioan Muraru, Drept constituţional şi instituţii politice, Editura Actami, Bucureşti, 1998, pag. 442).

[32] Legea nr. 5/1952, ca şi reglementarea anterioară din Decretul nr. 132/1949, nu mai cuprindea dispoziţii referitoare la ţinuta vestimentară de judecată, renunţându-se la acest element legat de solemnitatea sedinţelor de judecată la toate nivelurile.

[33] Aceste servituţi erau expresia subordonării organelor judecătoreşti, în general, şi a Tribunalului Suprem în special, care potrivit art. 106 din Constituţia din 1965, răspundea pentru activitatea sa în faţa M.A.N. şi, între sesiuni, în faţa Consiliului de Stat. Acest text constituţional trebuie corelat cu prevederile art. 52 alin. 3 şi al art. 58 alin. 2 din aceeaşi constituţie, potrivit cărora Comisia constituţional-juridică a M.A.N. asculta periodic rapoartele preşedintelui Tribunalului Suprem, fiecare deputat putând pune întrebări şi adresa interpelări preşedintelui Tribunalului Suprem.
De asemenea, toate aceste prevederi constituţionale şi legale trebuie puse în corelaţie cu prevederile art. 75 din Constituţia din 1965, care reglementau atribuţiile Preşedintelui ţării, prin care erau prevăzute şi acelea de a numi şi revoca pe membrii Tribunalului Suprem şi pe preşedintele acestuia, ca expresie a unicităţii puterii de stat în perioada comunistă..

[34] Independenţa justiţiei, consfinţită cu adevarat prin garanţiile date de Constituţia din 1991, nu exclude, ci chiar presupune anumite raporturi constituţionale care rezultă firesc din sistemul constituţional (Ioan Muraru, op.cit., pag. 464).

[35] Potrivit prevederilor Legii nr. 68/1992 pentru alegerea Camerei Deputaţilor şi Senatului, validarea alegerilor parlamentare generale este de competenţa fiecărei Camere, constituite în urma scrutinului, care validează mandatele propriilor membrii.
În ceea ce priveşte alegerea Preşedintelui României, în conformitate cu dispoziţiile art. 27 din Legea nr. 47/1992, Curtea Constituţională veghează la respectarea procedurii pentru alegerea Preşedintelui României şi confirmă rezultatele sufragiului, în condiţiile Legii nr. 69/1992 pentru alegerea Preşedintelui României (Ioan Muraru şi Mihai Constantinescu, Curtea Constituţională a României, Editura Albatros, Bucureşti, 1997, pag. 173).

[36] Prin Legea nr. 79 din 12 iulie 1996, publicată în Monitorul Oficial nr. 150 din 17 iulie 1996, organizarea Curţii s-a modificat, prevăzându-se ca aceasta, pe lângă cele 5 secţii mai cuprindea Completul de 9 judecători şi Secţiile unite, fiecare având competenţă proprie. Ulterior, prin Legea nr. 153 din 15 iulie 1998, publicată în Monitorul Oficial nr. 267 din 17 iulie 1998, secţia militară a fost desfiinţată.

[37] Potrivit Legii nr. 115 din 28 iunie 1999 privind responsabilitatea ministerială, cu modificările ulterioare, publicatiă în Monitorul Oficial nr. 300 din 28 iunie 1999, urmărirea penală a membrilor guvernului pentru faptele savârşte în exerciţiul funcţiei lor se efectueaza de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, iar judecarea acestora, de către Curtea Supremă de Justiţie, potrivit legii.

[38] Articolul 11 din Legea nr. 56/1993 se referea, iniţial, la Parchetul General de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie. Acest articol a fost abrogat în mod expres prin art. V din Legea nr. 142/1997, publicată în Monitorul Oficial nr. 170 din 25 iulie 1997.