În statul de drept, parlamentele şi guvernele politice

trebuie să accepte scoaterea deplină a justiţiei de sub influenţa lor

 

I. În decursul timpului, necesitatea scoaterii justiţiei de sub influenţa guvernelor şi parlamentelor politice, a impus, ca acesteia, să i se acorde, prin lege, o cât mai mare independenţă.

Dar, independenţa ar fi rămas iluzorie dacă, după numirea în funcţie, magistratul ar fi fost lăsat în seama organelor executive sau legislative, dacă menţinerea sa în funcţie, avansarea, transferarea, eventual sancţionarea şi, într-o anumită măsură, chiar direcţionarea administrativă a activităţii sale jurisdicţionale ar fi atârnat de voinţa celorlalte autorităţi constituţionale ale statului.

Măsurile privind formarea şi menţinerea corpului magistraţilor cer, deci, neapărat, prevederi constituţionale care să garanteze şi să facă posibilă exercitarea, în mod independent a funcţiei, măsuri corespunzătoare în chiar însăşi organizarea interioară a acestuia. Cea mai importantă dintre măsuri şi, desigur, cea mai eficace este inamovibilitatea.

II. Chestiunea inamovibilităţii nu este de dată recentă.

În evoluţia sa juridică - în timp - inamovibilitatea a devenit în România principiul de bază al organizării judecătoreşti, fiind prevăzută în Legea de organizare judecătorească din 1865 şi, apoi, în cea din 1909, iar prin Constituţia din 1923, inamovibilitatea a fost declarată ca fiind de ordine constituţională, magistraţii de la toate instanţele (judecătorii, tribunale, curţi de apel, Curtea de Casaţie) devenind inamovibili chiar de la intrarea în funcţie, fără nici o distincţie. În esenţă, magistraţii inamovibili de la toate instanţele (judecătorii, tribunale, curţi de apel, Curtea de Casaţie) nu-şi puteau pierde funcţia decât prin demisie, atingerea limitei de vârstă pentru pensionare, pentru comiterea de abateri constatate şi sancţionate prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii, punerea în retragere pentru infirmităţi grave pe baza hotărârii în acest sens a aceluiaşi Consiliu Superior al Magistraturii, fundamentată pe o expertiză medicală; magistraţii nu puteau fi nici transferaţi, chiar prin înaintare în grad, fără consimţământul lor.

De asemenea, şi procurorilor, care aveau stabilitate, li se aplica acelaşi principiu.

Acest sistem a funcţionat foarte bine, fără nici o restricţie în ierarhia instanţelor - judecătorii, tribunale, curţi de apel şi Curtea de Casaţie - până la instaurarea regimului totalitar comunist când, prin legile de organizare judecătorească şi cele trei constituţii - din 1948, 1952 şi 1965 - inamovibilitatea magistraţilor şi stabilitatea procurorilor nu au mai fost prevăzute şi, deci, nerecunoscute. Magistraţii şi procurorii depindeau de ministrul justiţiei şi procurorul general, care îi puteau demite oricând, fiind la discreţia acestora. O perioadă de aproape 50 de ani, magistraţii din România n-au mai fost inamovibili, iar procurorii n-au avut stabilitate.

Lipsa de inamovibilitate a magistraţilor a constituit un act foarte grav care a împietat actul de justiţie cu toate (urmările) ororile produse de aşa zisele tribunale ale poporului, ale securităţii statului (perioada anilor 1949-1956) şi, în parte, ale justiţiei militare şi, într-o anumită măsură, şi a celei civile, într-o ordine de drept adoptată de partidul-stat fundamentată pe cinica filozofie a luptei de clasă.

III. Abia după decembrie 1989 chestiunea inamovibilităţii magistraţilor a fost readusă în discuţie şi, ca urmare, prin Constituţia din 1991 s-a prevăzut că "judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii", ei fiind "inamovibili potrivit legii", după numirea de către şeful statului (art.123 alin.2 şi art.124 alin.1), cu precizarea că numai "preşedintele Curţii Supreme de Justiţie şi ceilalţi judecători sunt numiţi pe o perioadă de 6 ani".

Dar ce înseamnă inamovibilitatea în magistratură?

Potrivit art.92 din Lege "magistraţii pot fi eliberaţi din funcţiile pe care le deţin numai" prin "demisie; pensionare pentru limită de vârstă sau incapacitate de muncă, potrivit legii; transferarea într-o altă funcţie, în condiţiile legii; dacă împotriva magistratului s-a luat măsura îndepărtării din magistratură, fie ca sancţiune disciplinară, fie pentru vădită incapacitate profesională ori pentru boală psihică; dacă magistratul a fost condamnat definitiv pentru o faptă prevăzută de legea penală" iar, în cpnformitate cu art.94 din aceeaşi Lege "promovarea sau transferarea magistraţilor se poate face numai cu consimţământul acestora; magistraţii care îndeplinesc condiţiile pentru a fi promovaţi dar care nu doresc să schimbe funcţia şi instanţa ori parchetul, pot fi promovaţi pe loc".

Acestea sunt, în esenţă, drepturile, aparent speciale, care garantează şi ocrotesc stabilitatea magistraţilor în funcţie.

Care sunt raţiunile pentru existenţa acestei garanţii puternice a neschimbării din funcţie a magistraţilor, mai mult decât în orice alt segment al societăţii?

Justiţia, ca autoritate distinctă în stat, este chemată să soluţioneze toate conflictele care apar în întreaga viaţă socială; când se reclamă încălcarea unor drepturi sau sunt contestate, prin judecată se "ordonă" încetarea încălcării dreptului, care poate fi impusă prin forţa de constrângere a statului.

Ca un corolar al inamovibilităţii, prin art.128 din Constituţie s-a prevăzut că "împotriva hotărârilor judecătoreşti, părţile … pot exercita căile de atac".

Altfel spus, pentru hotărârile pronunţate judecătorii n-au a răspunde în faţa nici unui organ al statului (putând fi reformate numai prin folosirea căilor de atac la instanţele ierarhic superioare celor care le-au pronunţat).

Prin urmare, activitatea justiţiei este una - oarecum - mai specială, deoarece intervine atunci când drepturile fundamentale ale omului nu sunt luate în seamă; are în vedere, aşadar, drepturile care ocrotesc fiinţa umană, în toate ipostazele sale, de la naştere până la moarte; dacă n-ar exista intervenţia justiţiei s-ar ajunge la destrămarea societăţii.

În legătură cu inamovibilitatea, s-a obiectat şi încă se discută în societatea românească, susţinându-se că, acordarea unei puteri aşa de mari magistraţilor, pentru unii poate deveni un privilegiu, sub vălul căruia putându-se ascunde deseori nedemnitatea şi mediocritatea. Că devenind magistraţi perpetui, există tendinţa de a nu se mai perfecţiona, cultivându-se astfel mediocritatea.

Cu toate acestea, inamovibilitatea judecătorilor şi stabilitatea procurorilor constituie singurele garanţii ale imparţialităţii justiţiei; tocmai de aceea trebuie să funcţioneze.

Dacă pentru soluţiile pronunţate magistraţii n-au a răspunde faţă de nici un alt organ al statului, pentru cei nedemni sau nepregătiţi trebuie să se intervină cu curaj, prin pârghiile pe care Legea de organizare judecătorească le pune la îndemână pentru a fi îndepărtaţi din magistratură.

Nu trebuie menţinuţi în funcţie cei necorespunzători, lipsiţi de probitate şi cu deviaţii morale.

IV. Inamovibilitatea judecătorilor este principiul fundamental care guvernează justiţia, este condiţia esenţială a unei funcţionări normale şi imparţiale a acesteia, de tăria acestei garanţii trebuie să se sfarme toate intervenţiile interesate şi să rămână zadarnică orice injoncţiune venită din afară.

De aceea, prin art.124 alin.1, Teza I din Constituţie s-a prevăzut că "Judecătorii numiţi de Preşedintele României sunt inamovibili potrivit legii", iar conform art.91 alin.1 din Legea pentru organizarea judecătorească, "judecătorii numiţi de Preşedintele României sunt inamovibili", fără nici o distincţie.

Cu toate acestea, în alin.1, Teza a II-a, a aceluiaşi art.124 din Constituţie, se prevede că "Preşedintele şi ceilalţi judecători ai Curţii Supreme de Justiţie sunt numiţi pe o perioadă de 6 ani. Ei pot fi reînvestiţi în funcţie", aceeaşi dispoziţie existând şi în Legea Curţii Supreme de Justiţie nr.56/1993.

Se constată, aşadar, că, deşi, în principiu, judecătorii în România sunt inamovibili pe tot timpul exercitării funcţiei până la împlinirea limitei de vârstă pentru pensionare, judecătorii Curţii Supreme de Justiţie sunt "inamovibili" numai pentru o perioadă de 6 ani, pe cât timp sunt numiţi în funcţie de şeful statului.

Prin urmare, este de remarcat că tocmai în chiar dispoziţiile Constituţiei - înlăuntrul acesteia - există prevederi care intră în coliziune unele cu altele atunci când reglementează statutul diferit al judecătorilor în România: în timp ce judecătorii de la celelalte instanţe - judecătorii, tribunale şi curţi de apel - rămân în funcţie până la limita de vârstă pentru pensionare, cei de la Curtea Supremă de Justiţie sunt numiţi numai pentru o perioadă de 6 ani.

Faţă de toate cele arătate, considerăm că numirea în funcţie a judecătorilor Curţii Supreme de Justiţie, ca instanţă de vârf în ierarhia instanţelor, pe o perioadă de numai 6 ani, este de natură să lovească grav în stabilitatea în funcţie a acestora şi, implicit, asupra independenţei şi imparţialităţii justiţiei.

V. În perioada 1990-1998, "schimbarea" judecătorilor instanţei supreme în funcţie s-a făcut de trei ori: prima oară în 1990, a doua oară la numai doi ani, şi anume, în iulie 1992 şi, în fine, ultima oară în iunie 1998.

Prin aceste "înlocuiri" în "masă" ale corpului magistraţilor Curţii Supreme de Justiţie la perioade foarte scurte de timp, stabilitatea şi continuitatea în funcţie a acestora au fost aproape înlăturate, inamovibilitatea ca una din garanţiile cele mai puternice care să asigure imparţialitatea justiţiei fiind practic desfiinţată.

Această situaţie a creat mari disfuncţionalităţi în organizarea şi funcţionarea Curţii Supreme de Justiţie ca instanţă de vârf în ierarhia instanţelor judecătoreşti cu atribuţii importante în mecanismul politico-juridic al statului de drept şi menţinerea echilibrului în cadrul juridic al separaţiei puterilor în stat.

Cu privire, aşadar, la statutul judecătorilor Curţii Supreme de Justiţie, numiţi în funcţie pentru o perioadă de numai 6 ani, în raport cu toţi ceilalţi judecători de la celelalte instanţe care sunt numiţi şi rămân în funcţie până la limita vârstei de pensionare, se impune o modificare a art.124 din Constituţie în sensul abrogării prevederilor potrivit cărora judecătorii Curţii Supreme de Justiţie funcţionează pentru o perioadă de numai 6 ani.

În acest mod se va ajunge la un statut unic de funcţionare pentru tot corpul de judecători din România, aşa cum se statuase prin Constituţia din 1923.

Iată că, sub acest aspect, actuala reglementare din Constituţia României din 1991 reprezintă un regres juridic, dar şi unul politic, faţă de dispoziţiile Constituţiei din 1923.

Se pune întrebarea: de ce Constituanta din 1991 a acordat deplină inamovibilitate numai judecătorilor de la celelalte instanţe (judecătorii, tribunale, curţi de apel) şi nu şi celor de la Curtea Supremă de Justiţie, a căror rămânere în funcţie a fost ţărmurită la numai 6 ani?

Prin atribuţiile pe care le are, Curtea Supremă de Justiţie poate contribui şi influenţa într-o anumită măsură guvernarea celorlalte autorităţi - legislativă şi executivă; într-un sens larg, într-o societate care respectă separaţia puterilor în stat şi justiţia guvernează.

Pentru ca nici una dintre autorităţile statului să nu devină omnipotentă în procesul de guvernare, în anumite limite există un control reciproc între acestea

Pentru a-şi îndeplini menirea în sensul celor de mai sus, prin ordinea de drept, Curţii Supreme de Justiţie i-au fost acordate, în esenţă, următoarele atribuţii: sesizarea Curţii Constituţionale pentru controlul constituţionalităţii legilor înainte de promulgare în cazul în care acestea intră în coliziune cu prevederile Constituţiei; îndeplineşte rolul de instanţă electorală centrală (Biroul Electoral Central); judecarea în primă instanţă şi în recurs a cauzelor penale în care sunt implicate persoane cu funcţii de demnitate publică; judecarea recursurilor în anulare declarate de procurorul general în contra hotărârilor definitive şi irevocabile pronunţate de celelalte instanţe; pronunţarea de hotărâri în interesul legii pentru asigurarea interpretării şi aplicării unitare a legii pe întreg teritoriul ţării; judecarea, ca instanţă de recurs (obişnuit) a celor mai importante pricini penale, civile, comerciale şi de contencios-administrativ.

Toate aceste atribuţii importante în mecanismul statului au impus ca organizarea şi funcţionarea Curţii Supreme de Justiţie să fie reglementată printr-o lege organică proprie - Legea nr.56/1993 - dându-se astfel valoare dispoziţiilor imperative ale art.125 din Constituţie, potrivit cărora "Justiţia se realizează prin Curtea Supremă de Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite prin lege".

Tocmai de aceea, prin propunerile de revizuire a Constituţiei, pentru asigurarea egalităţii de tratament între toţi judecătorii, indiferent de instanţă, s-a prevăzut modificarea prevederilor art.124 alin.1 din Constituţie în sensul că toţi "judecătorii numiţi de Preşedintele României sunt inamovibili potrivit legii"" adică rămân în funcţie până la limita de vârstă pentru pensionare.

Prin această propunere de revizuire ar urma să fie abrogate implicit dispoziţiile din actuala Constituţie care prevăd că "Preşedintele şi ceilalţi judecători ai Curţii Supreme de Justiţie sunt numiţi pe o perioadă de 6 ani" (Teza a II-a, art.124 alin.1).

Menţinerea judecătorilor Curţii Supreme de Justiţie numai pe o perioadă de 6 ani ar afecta grav independenţa justiţiei.

Credem că în prezent există voinţa politică a celorlalte autorităţi de a schimba statutul judecătorilor Curţii Supreme de Justiţie, în sensul de a fi lăsaţi în funcţie după numire până la limita de vârstă de pensionare, ca, de altfel, şi judecătorii de la toate celelalte instanţe (judecătorii, tribunale, curţi de apel).

 

30 mai 2005