I. În epoca modernă a României, prin Legea nr.1 din 12 ianuarie 1861, a fost înfiinţată "Curtea de Casaţiune şi de Justiţie", ca instanţă de vârf în ierarhia sistemului judiciar, în articolul 17 din Lege prevăzându-se că judecătorii instanţei supreme sunt inamovibili. În timp, inamovibilitatea a devenit în România principiul de bază al statutului judecătorilor, fiind prevăzută în Legea de organizare judecătorească din 1865 şi, apoi, în cea din 1909, iar, prin Constituţia din 1923 a fost declarată ca fiind de ordine constituţională, magistraţii de la toate instanţele (judecătorii, tribunale, curţi de apel, Curtea de Casaţie) devenind inamovibili chiar de la numirea în funcţie, fără nici o distincţie. În esenţă, magistraţii inamovibili de la toate instanţele nu-şi puteau pierde funcţia decât prin demisie, atingerea limitei de vârstă pentru pensionare, pentru comiterea de abateri constatate şi sancţionate prin hotărâre a Consiliului Superior al Magistraturii, punerea în retragere pentru infirmităţi grave, pe baza hotărârii în acest sens a aceluiaşi Consiliu Superior al Magistraturii, fundamentată pe o expertiză medicală, pentru săvârşirea de infracţiuni constatate prin hotărâre judecătorească; magistraţii nu puteau fi nici transferaţi, chiar prin înaintare în grad, fără consimţământul lor.

De asemenea, şi procurorilor, care aveau stabilitate, li se aplica acelaşi principiu.

II. Acest sistem a funcţionat foarte bine, fără nici o restricţie în ierarhia instanţelor, până la instaurarea regimului totalitar comunist când, prin legile de organizare judecătorească şi cele trei constituţii - din 1948, 1952 şi 1965 - inamovibilitatea judecătorilor şi stabilitatea procurorilor nu au mai fost prevăzute şi, deci, nerecunoscute. Judecătorii şi procurorii depindeau de ministrul justiţiei şi procurorul general, care îi puteau demite oricând, fiind la discreţia acestora. O perioadă de aproape 45 de ani, judecătorii din România n-au mai fost inamovibili, iar procurorii n-au mai avut stabilitate. Lipsa de inamovibilitate a judecătorilor şi de stabilitate a procurorilor a împietat grav actul de justiţie cu toate (urmările) ororile produse de aşa-zisele tribunale ale poporului, cele ale securităţii statului (perioada anilor 1949-1955) şi, în parte, de tribunalele militare şi, într-o anumită măsură, şi de cele civile, într-o ordine de drept adoptată de partidul-stat, fundamentată pe cinica filozofie a luptei de clasă.

III. Abia după decembrie 1989 chestiunea inamovibilităţii a fost readusă în discuţie şi, ca urmare, prin Constituţia din 1991 s-a prevăzut că "judecătorii sunt independenţi şi se supun numai legii" (art.123 alin.2), ei fiind "inamovibili potrivit legii", după numirea de către şeful statului, cu precizarea că "preşedintele şi ceilalţi judecători ai Curţii Supreme de Justiţie sunt numiţi pe o perioadă de 6 ani" (art.124). Se constată că, deşi în principiu, judecătorii în România sunt inamovibili pe tot timpul exercitării funcţiei până la împlinirea limitei de vârstă pentru pensionare, judecătorii Curţii Supreme de Justiţie îşi exercită funcţia numai pentru o perioadă de 6 ani. Dacă, aşa cum s-a arătat, "judecătorii numiţi de Preşedintele României sunt inamovibili" până la limita de vârstă pentru pensionare, nu se vede de ce, în acelaşi articol din Constituţie - 124 -, cei ai instanţei supreme au un mandat numai de 6 ani. 

Este evident că între aceste prevederi din Constituţie există o coliziune şi se pune problema constituţionalităţii chiar înlăuntrul legii fundamentale. Constituanta din 1991 nu a avut încredere în judecătorii Curţii Supreme de Justiţie şi a adoptat clar o soluţie politică cu privire la statutul acestora. După adoptarea Constituţiei din 1991, mai multe personalităţi cu funcţii importante în organismele europene au constatat această situaţie nefirească cu privire la statutul judecătorilor instanţei supreme în raport cu cel al judecătorilor de la celelalte instanţe. În legătură cu aceasta, au avut loc întâlniri la nivelul conducerii Curţii cu reprezentanţi de vârf ai acestor organisme europene şi le-am explicat că, întrucât România se află într-o perioadă de tranziţie după un regim feroce de dictatură, în evoluţia spre democraţie această situaţie se va remedia.

Dar cum statutul judecătorilor Curţii Supreme de Justiţie a rămas în continuare acelaşi - un mandat de numai 6 ani în funcţie -, aceiaşi reprezentanţi ai organismelor europene ne-au cerut să le comunicăm în scris modul de organizare şi funcţionare al Curţii Suprem de Justiţie, cu privire specială la statutul judecătorilor.
Ca urmare, prin scrisoarea nr.55 din 16 mai 2000, am comunicat domnului Steffen Skovmand, prim consilier al Delegaţiei Comisiei Europene la Bucureşti, ceea ce ne-a solicitat.

IV. În perioada 1990-1998, "schimbarea" judecătorilor instanţei supreme în funcţie s-a făcut de trei ori: prima oară în 1990, a doua oară la numai doi ani, şi anume, în iulie 1992 şi, în final, ultima oară în iunie 1998. Datorită acestor "înlocuiri", judecătorii CSJ şi-au pus problema dacă nu cumva fiecare guvernare îşi doreşte propria ei Curte Supremă !

Prin aceste "înlocuiri în masă" ale corpului magistraţilor Curţii Supreme de Justiţie la perioade foarte scurte de timp, stabilitatea şi continuitatea în funţie a acestora au fost aproape înlăturate, inamovibilitatea, ca una din garanţiile cele mai puternice care să asigure imparţialitatea justiţiei, devenind iluzorie.

Care sunt raţiunile pentru existenţa acestei garanţii (inamovibilitatea) puternice a neschimbării din funcţie a magistraţilor, mai mult decât în orice segment al societăţii ? Justiţia, ca autoritate (putere) distinctă în stat, este chemată să soluţioneze conflictele care apar în întreaga viaţă socială; când se reclamă încălcarea unor drepturi sau sunt contestate prin judecată se "ordonă" (dispune) încetarea încălcării dreptului, aceasta putând fi impusă prin forţa de constrângere a statului.

Ca un corolar al inamovibilităţii, prin art.128 din Constituţie s-a prevăzut că "împotriva hotărârilor judecătoreşti părţile... pot exercita căile de atac". Altfel spus, pentru hotărârile pronunţate judecătorii n-au a răspunde în faţa nici unui alt organ al statului (putând fi numai reformate prin folosirea căilor de atac la instanţele ierarhic superioare celor care le-au pronunţat), decât pentru săvârşirea cu rea-intenţie de abateri grave ori comiterea de infracţiuni. Prin urmare, activitatea justiţiei este una - oarecum - mai aparte, deoarece intervine atunci când drepturile persoanei nu sunt luate în seamă ori sunt încălcate în societate.

În legătură cu inamovibilitatea, s-a obiectat şi încă se discută în societatea românească, susţinându-se că, acordarea unei puteri aşa de mari magistraţilor, pentru unii poate deveni un privilegiu, sub vălul căruia putându-se ascunde, deseori, nedemnitatea şi mediocritatea, că devenind magistraţi perpetui, există tendinţa de a nu se mai perfecţiona, menţinându-se astfel mediocritatea. Cu toate acestea, inamovibilitatea judecătorilor şi stabilitatea procurorilor constituie singurele garanţii ale imparţialităţii justiţiei; tocmai de aceea trebuie să funcţioneze. Dacă pentru soluţiile pronunţate magistraţii n-au a răspunde faţă de nici un alt organ al statului, pentru cei nedemni sau nepregătiţi trebuie să se intervină cu curaj, prin pârghiile pe care ordinea de drept le pune la îndemână pentru a fi îndepărtaţi din magistratură. Nu trebuie menţinuţi în funcţie cei necorespunzători, lipsiţi de probitate şi cu deviaţii morale.

V. Faţă de toate cele arătate, judecătorii Curţii Supreme de Justiţie au luat act cu satisfacţie de recenta propunere legislativă de revizuire a Constituţiei şi cu privire la statutul pe care îl au în prezent.
Aşa cum s-a arătat, potrivit art.124 din Constituţie, judecătorii numiţi de şeful statului "sunt inamovibili", adică îşi exercită funcţia până la limita de vârsta de pensionare, cu excepţia judecătorilor Curţii Supreme de Justiţie, care "sunt numiţi pe o perioadă de 6 ani" numai. Prin propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei, art.124 se va modifica, în sensul că toţi judecătorii, fără nici o distincţie, "sunt inamovibili" de la numirea lor de către şeful statului, exercitându-şi funcţia până la limita de vârsta de pensionare. Aşadar, li se recunoaşte şi judecătorilor instanţei supreme acelaşi statut ca al tuturor judecătorilor de la celelalte instanţe (judecătorii, tribunale, curţi de apel).

Dar, prin art.151 alin.4 - "Dispoziţii tranzitorii" - din propunerea legislativă de revizuire a Constituţiei s-a prevăzut că "judecătorii în funcţie ai Curţii Supreme de Justiţie... îşi continuă activitatea până la data expirării mandatului pentru care au fost numiţi" (perioada de timp ce va rămâne, după adoptarea revizuirii, din mandatul de 6 ani). Cu alte cuvinte, numai judecătorii ce vor fi numiţi după revizuirea Constituţiei îşi vor exercita funcţia până la limita de vârsta de pensionare. Această dispoziţie tranzitorie menţine şi accentuează şi mai mult coliziunea unor prevederi chiar din Constituţie, ceea ce este inadmisibil.

Astfel, la aceeaşi instanţă, ce se va numi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, vor continua şi după revizuirea Constituţiei să existe două categorii de judecători: una, cu statut diferit, formată din cei care îşi vor continua exercitarea a ceea ce le-a mai rămas din mandatul de 6 ani, şi alta, din cei care vor fi numiţi după adoptarea legii de revizuire, urmând să-şi exercite funcţia până la limita de vârsta de pensionare.
Dacă prin art.124 din Constituţie, aşa cum se propune a fi modificat prin legea de revizuire, s-a prevăzut pentru toţi judecătorii de la toate instanţele acelaşi statut, nu se vede raţiunea pentru care şi după revizuire, judecătorii aflaţi în prezent în funcţie la instanţa supremă vor avea un statut diferit de al celor care vor fi numiţi după revizuire.

De aceea, propunem ca prin legea de revizuire a Constituţiei să se prevadă că toţi judecătorii Curţii, atât cei aflaţi în prezent în funcţie cât şi cei care vor fi numiţi ulterior, să aibă acelaşi statut, adică să rămână în funcţie până la limita de vârstă de pensionare, aşa cum, de altfel, le conferă statutul tuturor judecătorilor de la toate celelalte instanţe (judecătorii, tribunale şi curţi de apel). În cazul în care prin prevederile legii de revizuire (art.151 alin.4) a Constituţiei se va ajunge ca la instanţa supremă să fie două categorii de judecători cu statute diferite, este evident că va fi o discriminare, ceea ce va face ca prevederile menţionate să intre în coliziune cu dispoziţiile art.16 alin.1 din Constituţie.

Într-o atare situaţie, exercitându-şi atribuţia pe care le-o conferă ordinea de drept, judecătorii Curţii Supreme de Justiţie în Secţii Unite vor aprecia dacă este cazul să atace pentru neconstituţionalitate la Curtea Constituţională prevederile în discuţie din viitoarea lege pentru revizuirea Constituţiei, înainte de referendum.

august 2003