CONFERINŢĂ „Răspunderea magistraţilor” Bucureşti, 16 mai 2011
CONFERINŢĂ
„Răspunderea magistraţilor”
Bucureşti, 16 mai 2011
Excelenţele voastre,
Distinşi participanţi,
Doamnelor şi domnilor,
Sunt onorată să mă adresez dumneavoastră, cu ocazia acestei prestigioase reuniuni, care vizează o temă deosebit de importantă şi care demonstrează preocuparea noastră, a tuturor celor implicaţi în realizarea unei justiţii eficiente, a unui act de justiţie de calitate, pentru rolul instituţiei răspunderii magistraţilor în sistemul judiciar român.
Pentru a putea cuantifica şi determina eficienţa răspunderii magistraţilor în statul de drept, cred că ar trebui să pornim în dezbaterile noastre de la rolul justiţiei şi atribuţiile judecătorului, a căror respectare şi îndeplinire constituie priorităţi într-o societate democratică.
Magistraţii sunt puşi în slujba justiţiei ca serviciu public, ei trebuind să-şi exercite funcţia cu obiectivitate şi imparţialitate, având ca unic temei legea şi principiile generale ale dreptului.
Magistraţii sunt obligaţi să apere independenţa justiţiei nu ca pe un privilegiu care le-ar aparţine, ci ca pe o garanţie pentru societate, fără de care aceasta nu ar putea exista ca societate democratică, organizată pe principiile supremaţiei dreptului.
Aceştia au îndatorirea de a proteja egalitatea cetăţenilor în faţa legii, asigurându-le un tratament juridic nediscriminatoriu, de a respecta şi apăra demnitatea, integritatea fizică şi morală a tuturor persoanelor care participă la procedurile judiciare.
Totodată, sunt datori să se abţină de la soluţionarea acelor cauze în care au sau ar putea exista aparenţa că ar avea vreun interes de orice natură.
Atât în exercitarea atribuţiilor profesionale, cât şi în afara acestora magistraţii sunt datori să se abţină de la orice acte sau fapte de natură a le compromite demnitatea lor în funcţie şi în societate.
Magistraţii au îndatorirea de a se preocupa, în permanenţă, de menţinerea la un standard ridicat a competenţei profesionale şi de actualizare a cunoştinţelor profesionale.
Iată de ce instituţia răspunderii magistraţilor, alături de alte elemente care alcătuiesc corolarul unei justiţii eficiente, vine tocmai în întâmpinarea respectării obligaţiilor enunţate anterior.
În prezent, răspunderea magistraţilor este reglementată prin Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, mai exact, în art. 94 sunt prevăzute trei tipuri de răspundere: materială, disciplinară şi penală.
Răspunderea penală
Pentru comiterea de infracţiuni, în cursul soluţionării unui proces, magistraţii răspund ca orice persoană (ex. pentru fals sau pentru corupţie) .
Dispoziţii speciale sunt doar cele din art. 95 al Legii 303/2004 :
(1) Judecătorii, procurorii si magistraţii-asistenţi pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi preventiv numai cu încuviinţarea secţiilor CSM.
(2) In caz de infracţiune flagrantă, judecătorii, procurorii si magistraţii-asistenţi pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei potrivit legii, CSM fiind informat de îndată de organul care a dispus reţinerea sau percheziţia.
Răspunderea disciplinară
Judecătorii şi procurorii, conform art. 98 din Legea nr. 303/2004 răspund disciplinar pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, precum şi pentru faptele care afectează prestigiul justiţiei.
Conform art. 99 din Legea 303/2004 sunt abateri disciplinare:
a) încălcarea prevederilor legale referitoare la declaraţiile de avere, declaraţiile de interese, incompatibilităţi si interdicţii privind judecătorii si procurorii;
b) intervenţiile pentru soluţionarea unor cereri, pretinderea sau acceptarea rezolvării intereselor personale sau ale membrilor familiei ori ale altor persoane, altfel decât în limita cadrului legal reglementat pentru toţi cetăţenii, precum şi imixtiunea în activitatea altui judecător sau procuror;
c) desfăşurarea de activităţi publice cu caracter politic sau manifestarea convingerilor politice în exercitarea atribuţiilor de serviciu;
d) nerespectarea secretului deliberării sau a confidenţialităţii lucrărilor care au acest caracter;
e) nerespectarea în mod repetat şi din motive imputabile a dispoziţiilor legale privitoare la soluţionarea cu celeritate a cauzelor;
f) refuzul nejustificat de a primi la dosar cererile, concluziile, memoriile sau actele depuse de părţile din proces;
g) refuzul nejustificat de a îndeplini o îndatorire de serviciu;
h) exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, dacă fapta nu constituie infracţiune;
i) efectuarea cu întârziere a lucrărilor, din motive imputabile;
j) absenţele nemotivate de la serviciu, în mod repetat;
k) atitudinea nedemnă în timpul exercitării atribuţiilor de serviciu faţă de colegi, avocaţi, experţi, martori sau justiţiabili;
l) neîndeplinirea obligaţiei privind transferarea normei de bază la instanţa sau parchetul la care funcţionează;
m) nerespectarea dispoziţiilor privind distribuirea aleatorie a cauzelor;
n) participarea directă sau prin persoane interpuse la jocurile de tip piramidal, jocuri de noroc sau sisteme de investiţii pentru care nu este asigurată transparenţa fondurilor in condiţiile legii.
Sancţiunile se aplică de secţiile CSM( art.101) şi, conform art. 100, acestea pot fi:
a) avertismentul;
b) diminuarea indemnizaţiei de încadrare lunare brute cu pana la 15% pe o perioadă de la o luna la 3 luni;
c) mutarea disciplinară pentru o perioadă de la o lună la 3 luni la o instanţă sau la un parchet, situate in circumscripţia aceleiaşi curţi de apel ori in circumscripţia aceluiaşi parchet de pe lângă aceasta;
d) excluderea din magistratură.
Răspunderea patrimonială (materială) pentru erori judiciare.
Prevederile art. 52 alin. (3) din Constituţie reglementează răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, stabilind, în acelaşi timp, posibilitatea angajării, în subsidiar, a răspunderii materiale a judecătorilor şi procurorilor, în situaţia în care aceştia şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.
Astfel, Constituţia pune la dispoziţia statului posibilitatea de a exercita o acţiune în regres împotriva celui vinovat pentru recuperarea sumei plătite persoanei vătămate cu titlu de despăgubiri.
Pornind de la fundamentul oferit de dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţie, articolul 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, reglementează, cu titlu general, materia stabilirii răspunderii materiale a judecătorilor şi procurorilor pentru săvârşirea cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă a unei erori judiciare.
Astfel, prevederile art. 96 din lege fac distincţie între erorile judiciare săvârşite în procesele penale, care dau dreptul la repararea pagubei, acestea fiind reglementate de Codul de procedură penală, şi erorile judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale.
A. Erorile judiciare săvârşite în procesele penale (art. 96 din Legea 303/2004 si art. 504-507 C.pr.pen. )
În materie penală: sunt trei categorii de persoane care au dreptul la despăgubiri:
-cel care a fost condamnat definitiv pe nedrept şi în urma unei hotărâri în rejudecare (prin revizuire) a fost achitat definitiv;
- cel care a fost arestat/deţinut sau i s-a interzis să părăsească ţara/localitatea, are dreptul la despăgubiri numai dacă ilegalitatea măsurii s-a stabilit de procuror (prin ordonanţă de revocare a măsurii privative sau restrictive de libertate, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmării penale pentru cauza prevăzută în art.10 lit.j) sau judecător (ex. l-a considerat nevinovat);
-persoana care a fost privată de libertate după de a intervenit prescrispţia, amnistia sau dezincriminarea faptei.
Persoana în cauză/moştenitorii acţionează statul în judecată prin Ministerul Finanţelor, în termen de 18 luni, reparaţia constând în plata unei sume de bani sau a unei rente viagere.
Acţiunea în regres a statului este obligatorie, suma de bani trebuind a fi recuperată de la magistrat/altă persoană generatoare de daune (ex: poliţistul care a forţat mărturia unui martor vital, grefierul care a sustras o proba importantă), dacă a acţionat cu rea credinţă sau gravă neglijenţă.
B. Erorile judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale (art.96 din Legea nr.303/2004 ).
Dacă s-a pronunţat o hotărâre, care a rămas definitivă, dar aceasta constituie o eroare:
- mai întâi trebuie să se obţină o hotărâre definitivă de condamnare a judecătorului pentru comiterea unei infracţiuni sau o hotărâre definitivă de sancţionare a magistratului de către CSM pentru comiterea unei abateri disciplinare, pentru o faptă care a generat acea eroare (ex: sustragerea unor acte din dosar, neanalizarea unor probe definitorii precum cea ADN);
-apoi se face o acţiune de justiţiabilul păgubit contra statului român, reprezentat de Ministerul Finanţelor;
-după ce Statul pierde şi despăgubirea este plătită, statul se poate îndrepta cu o acţiune în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului care, cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, a săvârşit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii. Reaua-credinţă sau grava neglijenţă se vor demonstra în cursul procesului respectiv.
Toate aceste acţiuni trebuie însă introduse în termen de câte un an.
C. Pentru condamnări la CEDO (OG nr. 94/1999 , art. 507 C.pr.pen. )
Dispoziţii privind angajarea răspunderii materiale a judecătorilor şi procurorilor conţine şi Ordonanţa Guvernului nr. 94/1999 privind participarea României la procedurile în faţa Curţii Europene a Drepturilor Omului şi a Comitetului Miniştrilor ale Consiliului Europei şi exercitarea dreptului de regres al statului în urma hotărârilor şi convenţiilor de rezolvare pe cale amiabilă. Astfel, în conformitate cu art. 12 alin. (1) din Ordonanţă „Statul are drept de regres împotriva persoanelor care, prin activitatea lor, cu vinovăţie, au determinat obligarea sa la plata sumelor stabilite prin hotărâre a Curţii sau prin convenţie de rezolvare pe cale amiabilă”.
Ca atare în situaţia în care statul român a fost condamnat de către o instanţă internaţională şi obligat să plătească despăgubiri printr-o hotărâre definitivă, prin care s-a constatat încălcarea unuia sau a mai multor articole din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, acţiunea în regres împotriva aceluia care, cu rea-credinţă sau din gravă neglijenţă, a provocat situaţia generatoare de daune, este obligatorie. Aşadar Ministerul Finanţelor trebuie să formuleze acţiune în regres, în care trebuie demonstrată reaua - credinţă sau grava neglijenţă a magistratului care a provocat situaţia generatoare de daune.
După ce am făcut această radiografie a modului actual de reglementare a răspunderii magistraţilor, doresc să evidenţiez faptul că analizarea dispoziţiilor legale în materia răspunderii magistraţilor relevă o serie de disfuncţionalităţi ce necesită a fi remediate, prin promovarea unor modificări legislative în această materie.
În ultima perioadă s-a discutat despre mai multe proiecte de legi privind răspunderea materială a magistraţilor. Un astfel de proiect de lege este un proiect delicat, care nu trebuie promovat în orice condiţii, care nu trebuie să fie menit a sancţiona magistratul, ci dimpotrivă trebuie să responsabilizeze magistratul şi să crească încrederea cetăţeanului în judecător.
Răspunderea judecătorilor trebuie să fie corolarul independenţei acestora, astfel încât orice dezechilibru din balanţa responsabilitate – independenţă vulnerabilizează judecătorul, punându-l într-o poziţie mereu defensivă. Tentaţia constatată în ultima perioadă, de a extinde răspunderea judecătorilor pentru activitatea lor jurisdicţională, este un pericol remarcat la nivel european de către Consiliul Consultativ al Judecătorilor Europeni, care subliniază că răspunderea unui judecător nu ar trebui definită în aceiaşi termeni ca cea a membrilor altor profesii publice (a se vedea pct.62 din Opinia nr. 10 a CCJE cu privire la Rolul Consiliilor Judiciare -http://www.coe.int/t/dghl/cooperation/ccje/textes/Avis_fr.asp)
Dacă judecătorul este expus la sancţiuni jurisdicţionale sau disciplinare în legătură cu deciziile sale, nici independenţa judecătorului, nici echilibrul democratic al puterilor nu vor putea fi menţinute (a se vedea şi pct. 54 din Opinia nr. 10 a CCJE –
http://www.coe.int/t/dghl/cooperation/ccje/textes/Avis_fr.asp)
În acelaşi timp, nu sunt de neglijat reacţiile societăţii faţă de erorile judiciare, care sunt tot mai dese, impunându-se o creştere a responsabilităţii judecătorilor – pe de-o parte – şi o reglementare coerentă şi efectivă de reparare a erorilor judiciare, pe de altă parte.
Ca atare, este necesară o evaluare reală şi exigentă la nivel individual a judecătorilor, nu doar sub aspect cantitativ ci şi, în special, calitativ, prin analiza calităţii hotărârilor judecătoreşti pronunţate.
În paralel şi în completarea evaluării individuale, se impune o evaluare a calităţii actului de justiţie în general, cu luarea în considerare inclusiv a unei componente ce presupune o apreciere mai subiectivă privind în special valoarea deciziilor pronunţate şi perceperea lor de către public.
Iată de ce apreciez că se impun ca obiective de realizat pe termen mediu, următoarele:
- răspunderea disciplinară nu ar trebui angajată pentru erori de judecată, indiferent de gravitatea acestora. Stabilirea unei erori implică un control asupra modului în care o hotărâre judecătorească a fost pronunţată, adică un control jurisdicţional. Acest control nu poate fi realizat în afara sistemului instanţelor de judecată, de către Inspecţia Judiciară sau de către CSM, organisme administrative, şi nu jurisdicţionale;
- reglementarea răspunderii materiale a magistraţilor, astfel încât să fie asigurat un echilibru între independenţă şi responsabilitate;
- stabilirea unui sistem transparent şi eficient de sancţionare a abaterilor disciplinare gradual, care să asigure coerenţa sistemului sancţionator şi previzibilitatea acestora;
- creşterea standardelor de integritate în sistem şi sporirea importanţei deontologiei în activitatea curentă a magistraţilor.
Măsuri de implementare
În ceea ce priveşte cel de al doilea obiectiv, modalitatea de reglementare a răspunderii materiale a magistraţilor pentru erori judiciare poate fi acceptată în două variante, ce respectă standardele internaţionale în materie. În ambele situaţii, răspunderea pentru erori judiciare revine exclusiv statului, care se poate întoarce cu acţiune în regres împotriva magistratului.
Varianta I
Acţiunea în regres şi implicit angajării răspunderii materiale să fie condiţionată de săvârşirea unei fapte penale şi existenţa unei condamnări penale definitive.
Această variantă prezintă avantajul că:
-exclude controlul greşelilor neintenţionate, prezervând independenţa judecătorului;
- asigură stabilitatea sistemului juridic, întrucât stabilirea erorii judiciare presupune în prealabil admiterea unei cereri de revizuire.
Un sistem similar este reglementat în Germania, unde angajarea răspunderii judecătorului se poate face numai dacă eroarea este consecinţa săvârşirii unei fapte penale.
În acelaşi sens, în pct. 5 lit.iii) din lucrările preliminare ale Avizului nr. 3 al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni se reţine că nu este potrivit ca judecătorul să fie expus, în ceea ce priveşte exerciţiul funcţiunii sale vreunei răspunderi personale, chiar ca despăgubire a statului, cu excepţia cazului în care face o greşeală intenţionată. Aceeaşi concluzie este reluată în Magna carta privind statutul judecătorilor,pct.20-22 –http://www.coe.int/t/dghl/cooperation/ccje/textes/Avis_fr.asp.
Varianta II
Stabilirea unui sistem de răspundere pentru erorile judiciare fără condiţionalităţi legate de stabilirea anterioară a unei responsabilităţi penale sau disciplinare a judecătorului. În acest din urmă caz este necesară:
- stabilirea unor criterii foarte bine definite, care să asigure corectarea doar a erorilor judiciare grosiere, astfel încât să se prezerve atât autoritatea hotărârilor judecătoreşti irevocabile, cât şi independenţa judecătorilor în pronunţarea deciziilor.
Un astfel de sistem ar impune:
-definirea noţiunii de eroare judiciară;
-stabilirea competenţei de soluţionare a cauzelor având ca obiect stabilirea erorilor judiciare la nivelul unei singure instanţe, ÎCCJ, cu stabilirea unor filtre de admisibilitate care să permită evitarea supraîncărcării instanţei şi abuzul de drept;
-definirea clară a condiţiilor de admisibilitate a acţiunii. În urma admiterii acţiunii, în cazul în care eroarea este rezultatul relei credinţe sau a gravei neglijenţe a magistratului, se va declanşa acţiunea în regres împotriva magistraţilor responsabili de producerea erorii.
Jurisprudenţa franceză a definit eroarea judiciară ca fiind cea comisă sub influenţa unei greşeli atât de grosiere, încât nici un alt magistrat, ce cunoaşte în mod normal îndatoririle sale, nu ar fi săvârşit-o.
Un astfel de sistem se regăseşte în propunerea de modificare (nepublicată) a art. 96 din Legea 303/2004 făcută de Asociaţia Magistraţilor din România şi de Uniunea Naţională a Judecătorilor din România, după cum urmează:
„Art. 96 - (1) Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.
(2) Eroarea judiciară este eroarea fundamentală, atât de evidentă şi de manifestă, încât nici un magistrat, ce are un nivel normal de cunoaştere a îndatoririlor sale, nu ar fi putut-o săvârşi.
(3) Răspunderea pentru prejudicii cauzate prin administrarea ineficientă a sistemului judiciar, inclusiv prin
neîndeplinirea, de către autorităţile şi instituţiile publice, a obligaţiei de a asigura soluţionarea cauzelor într-un termen
rezonabil revine exclusiv Statului.
(4) Cazurile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare săvârşite în procese penale sunt stabilite de Codul de procedură penală.
(5) Dreptul persoanei vătămate la repararea prejudiciilor materiale cauzate prin erorile judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale nu se va putea exercita decât în cazul în care partea a uzat de toate căile de atac prevăzute de lege împotriva hotărârii ce se pretinde a constitui o eroare judiciară.
(6) Acţiunea se introduce în termen de un an de la data la care putea fi introdusă ultima cale de atac împotriva hotărârii ce constituie eroare judiciară. Competenţa de soluţionare a cauzei aparţine ÎCCJ, secţia civilă. Instanţa, în camera de consiliu, după ascultarea cererii, va decide cu privire la admisibilitatea cererii. Cererea va fi respinsă în cazul în care nu îndeplineşte condiţiile cerute de lege sau cererea este vădit nefondată. În cazul unor cereri vădit şicanatorii sau vexatorii, instanţa va putea dispune obligarea petentului la plata unor amenzi civile în folosul Statului, în cuantum de la 500 la 50 000 lei. Respingerea cererii ca inadmisibilă poate fi atacată cu recurs în termen de 48 de ore de la pronunţare. Recursul se judecă de urgenţă, în complet de 5 judecători, cu citarea părţilor în camera de consiliu. Dacă cererea este declarată admisibilă, cererea se va judeca conform regulilor de drept comun. Împotriva hotărârii se poate declara recurs în termen de zece zile de la comunicarea sentinţei. Recursul se judecă de completul de 5 judecători.
(7) După ce prejudiciul a fost acoperit de stat în temeiul hotărârii irevocabile date cu respectarea prevederilor alin. (5), statul se poate îndrepta cu o acţiune în despăgubiri împotriva judecătorului sau procurorului care, cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă, a săvârşit eroarea judiciară cauzatoare de prejudicii. Există rea-credinţă atunci când judecătorul sau procurorul încalcă, cu ştiinţă, normele de drept material sau procesual, urmărind sau acceptând prejudicierea unei persoane. Există gravă neglijenţă atunci când judecătorul sau procurorul nesocoteşte din culpă, în mod grav şi nescuzabil, normele de drept material sau procesual. Dreptul la acţiunea în regres se prescrie în termen de un an de la data rămânerii definitive a hotărârii pronunţate conform alin. (5). Competenţa de judecată a acţiunii în regres revine curţii de apel în a cărui circumscripţie teritorială domiciliază judecătorul sau procurorul. În cazul în care producerea erorii este cauzată de gravă neglijenţă, cuantumul despăgubirilor la care poate fi obligat judecătorul nu va putea fi mai mare decât o treime din salariul net al acestuia din anul precedent.”.
În ceea ce priveşte cel de-al treilea obiectiv, există o anumită problemă de transparenţă.
Hotărârile în materie disciplinară nu sunt publicate pe site-ul CSM. Există doar culegeri de jurisprudenţă, pe anii anteriori, unde sunt publicate selectiv hotărâri ale Consiliului. Or, în această situaţie este dificil pentru un judecător să îşi regleze comportamentul în funcţie de viziunea prezentă a Consiliului asupra conţinutului şi gravităţii faptelor ce constituie abateri disciplinare. În acelaşi sens este recomandarea făcută de CCJE: „Difuzarea de către organele judiciare de disciplină a jurisprudenţei disciplinare constituie un progres de dorit pentru informarea oferită judecătorilor; ea le permite să declanşeze discuţii asupra practicilor lor şi facilitează astfel difuzarea unei culturi de reflecţie în materie” (a se vedea pct. 58 din Opinia nr. 10 a CCJE –
http://www.coe.int/t/dghl/cooperation/ccje/textes/Avis_fr.asp)
Ca atare, din punctul meu de vedere, realizarea celui de-al treilea obiectiv presupune publicarea pe site-ul CSM a deciziilor definitive pronunţate în materie disciplinară, cu respectarea exigenţelor privind protecţia datelor cu caracter personal.
O ultimă problemă este cea legată de competenţa Inspecţiei Judiciare de a cerceta şi a CSM de a constata abaterile de la prevederile Codului deontologic.
Prin Hotărârea CSM nr. 564/2008 au fost atribuite competenţe în materia deontologiei Inspecţiei Judiciare şi Plenului CSM, stabilindu-se normele de procedură în cazul abaterilor de la Codul deontologic.
Deşi problemele de integritate din sistem sunt reale, nu este permisă amestecarea noţiunilor disciplinar/deontologic. Normele deontologice sunt norme de autocontrol, ce exprimă capacitatea profesională de a reflecta funcţiile magistratului ca punct de echilibru între aşteptările publicului, pe de o parte, şi puterile atribuite acestuia, pe de altă parte, astfel încât, în mod normal şi firesc, chestiunile de deontologie trebuie să fie autoasumate de corpul magistraţilor, independent de orice funcţie sancţionatoare a acestora. CCJE, abordând probleme de etică şi de disciplină în Avizul său nr. 3 (2002), a subliniat necesitatea de a distinge clar cele două chestiuni.
Aceeaşi recomandare este reluată de către CCJE la pct. 57-60 din Opinia nr. 10 din 23 noiembrie 2007 şi, mai recent, în Magna Carta a Judecătorilor adoptată la Strasbourg, la 17 noiembrie 2010, unde la pct. 18 se arată: “Acţiunile judecătorilor trebuie să fie ghidate de principii deontologice, distincte de regulile disciplinare. Aceste principii trebuie să provină de la judecătorii înşişi şi trebuie incluse în programul lor de pregătire.” –
http://www.coe.int/t/dghl/cooperation/ccje/textes/Avis_fr.asp ; În acelaşi sens este şi pct. 74 din Recomandarea (2010)12 a Comitetului de Miniştri a Consiliului Europei.
Iată de ce, din punctul meu de vedere, în ceea ce priveşte distincţia disciplinar/deontologic, este necesară redactarea unui ghid/colecţii de principii de un alt organism decât cel ce are atribuţii în materia răspunderii disciplinare a magistraţilor, precum şi crearea unui Consiliu de Etică, independent de CSM (a se vedea Opinia nr.3 a CCJE).
Rolul organismului cu sarcini în domeniul eticii şi deontologiei va fi primordial unul consultativ, de a consilia judecătorii asupra chestiunilor de deontologie şi integritate cu care s-ar putea confrunta de-a lungul carierei lor, însă deciziile sale de constatare a unor încălcări ale normelor de etică vor putea fi valorificate doar în cadrul evaluării individuale a magistraţilor.
Doamnelor şi domnilor,
Înainte de a încheia, permiteţi-mi să-mi exprim încrederea că, prin dezbaterile ce vor avea loc astăzi, mecanismele de răspundere a magistraţilor vor continua să reprezinte o garanţie a calităţii actului de justiţie şi a eficienţei justiţiei, ca serviciu public, menit să protejeze valorile consacrate de Constituţie şi de celelalte legi.
Judecător dr. Stanciu Livia Doina
Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie