Marii bărbaţi de stat ai lumii mânuiau cuvântul scris ca pe o forţă, ca pe un simbol al puterii, magia lui fiind recunoscută în faţa armelor. Aşa s-au constituit marile biblioteci ale lumii antice, precum aceea din Alexandria ori din Pergam. Aşa este astăzi grandioasa bibliotecă a Vaticanului, fondată în anul 465 şi care a ajuns să reprezinte cheia de boltă a spiritualităţii.

Apariţia tiparului a fost o provocare fară precedent în universul scrierilor şi a determinat o revoluţie absolută. În Franţa, Francisc I promulga la 28 decembrie 1537 Ordonanţa de la Montpellier prin care instituia depozitul legal al tipăriturilor. In felul acesta, toate tiparniţele erau obligate a-şi depune gratuit un exemplar la biblioteca din Blois, unde suveranul crease “La belle Blibliotheque Nationale”. Ideea străbătea lumea şi timpul şi în plus se aplica şi altor suporturi grafice, peste secole - fonice şi optice. Depozitul legal îi permitea suveranului de a avea controlul tuturor tipăriturilor şi de a exersa un adevărat drept de cenzură.

Prin constituirea depozitului legal, biblioteca regelui se separă de cabinetele celelalte de lectură, aceasta devenind un atribut sine qua non al puterii, un spaţiu singular, administrat de erudiţi, de regulă, prelaţi necăsătoriţi.

Biblioteca regală se deschide elitei intelectuale a Luminilor abia în secolul al XVIII-lea, dar seismul de la 1848 nu cruţa templele cunoaşterii. Un text al Monitorului Oficial din acel an nota:

“Monarhia instituise odinioară pe cititorii regelui, Republica îi instituie astăzi pe cititorii poporului”

Deşi laicizarea carţii devine o realitate tot mai accentuată, fondatorul bibliotecii de la Avignon, Esprit Calvet continuă la inceputul veacului al XIX-lea să-şi afirme răspicat convingerea potrivit căreia “nu trebuie a se incredinţa postul esenţial de bibliotecar decât oamenilor de litere, necăsătoriţi. Îndată ce se căsătoresc să fie destituiţi.” - tocmai pentru a păstra nealterată ordinea, esenţializarea informaţiei şi pentru a nu subordona interesul suprem - cunoaşterea, unor interese mărunte, munca în bibliotecă fiind în orice epoca o muncă de benedictin.

Curţile celor mai de seamă suverani ai lumii de pe bătrânul continent sau de peste ocean işi fondează biblioteci în clădiri somptuase şi monumentale, adevărate temple ale cunoaşterii.

Astfel în anul 1800 lua fiinţă Biblioteca Congresului American - Library of Congress - cu un profil complex: biblioteca naţională şi biblioteca pusă la dispoziţia Congresului şi a Curţii Supreme de Justiţie, astăzi fiind unul dintre cele mai complete tezaure de publicaţii ale lumii.

Biblioteca specializată a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a României a luat fiinţă odată cu instituţia care o patronează, pentru a răspunde necesităţilor de documentare în vederea înfăptuirii actului de justiţie în noul stat modern. După realizarea deplinei Uniri a celor două Principate Române, la 24 ianuarie 1862, Domnul Ţării, Alexandru Ioan Cuza hotărăşte numirile în Curte prin Decretul nr.82 din 11 februarie 1862, în baza Raportului nr.1508, întocmit de ministrul Justiţiei, Constantin C.N.Brăiloiu.

Decretul nr.83 din aceeaşi dată hotărăşte instalarea Inaltei Curţi în ziua de 15 martie 1862, ca la 16 martie 1862, Adunarea Legiuitoare să voteze creditul pentru chirie şi mobilier: “... cruci şi mese cu postav roşu pentru Curte, cu postav verde pentru grefieri, cu muşama pentru ceilalţi funcţionari ... un dulap de stejar cu lustru şi geamlâc pentru bibliotecă, cu despărţituri în lăţime şi în lungime, de patru coţi...” ^,

Licitaţia pentru mobilier a fost anunţată pentru 24 martie 1862 - dovadă a importanţei deosebite pe care suprema instanţă o acorda studiului şi documentării înainte de statuare, cu atât mai mult cu cât jurisprudenţa Înaltei Curţi devenea sursa de inspiraţie de unificare a modului de interpretare şi de aplicare a Legii pentru celelalte instanţe de judecată din sistemul naţional. Aşadar deţinea într-un fel şi atributul de centru metodic pentru bibliotecile ori punctele de documentare de la celelate instanţe inferioare în grad.

Vitregiile vremurilor au făcut anevoioasă calea aflării Registrului Istoric al instituţiei, a mobilierului, a registrelor de inventar iniţial, a cataloagelor ori a registrelor de epoca ale cititorilor înscrişi şi care frecventau biblioteca, din studierea cărora ar fi reieşit fondul existent la acea dată, preocuparile de studiu şi cercetare ale acelora care au fost cei dintâi chemaţi să împartă dreptatea în România modernă. Şi totuşi existenţa în bibliotecă a unor lucrări din secolele al XVII-lea, al XVIII-lea şi al XIX-lea, de expresie latină, greacă, germană, franceză, rusă, ce poartă stampila iniţială a instituţiei demonstrează preocuparea pentru cunoaşterea în profunzime a doctrinei şi jurisprudenţei dreptului universal. Lucrările marilor gânditori ai dreptului universal, fondatori ai şcolilor europene de drept, au influenţat în mod direct şi constant pe magistraţii instanţei supreme române în fundamentarea dreptului românesc în termenii săi actuali, fundamentare concretizată în numeroase lucrări de autor, pe care biblioteca le-a păstrat ca pe cele mai de preţ bunuri ale sale, unele dintre acestea purtând chiar dedicaţia şi semnătura autorilor. Azi între colecţiile bibliotecii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a României găsim cataloagele bibliotecii Curţii de Casaţie a Franţei din prima jumătate a secolului al XIX-lea, semn al preocupărilor pentru documentaţia europeana de ultima ora a statului latin de la limesul răsăritean al continentului, însă care avea conştiinţa apartenenţei sale culturale la spaţiul apusean. Se pare că aceasta era una dintre primele biblioteci juridice, dacă nu chiar cea dintâi care se instituia din necesitatea intrinsecă a emiterii şi infăptuirii actului juridic.